The Winter Garden by Alexandra Bell

 

“They say gardens are good for the soul, and the magical Winter Garden most of all. You’ll never find it in one place for long. It goes where it is needed, appearing from nothing and vanishing just as quickly.” The garden is a place of wonder and magic in a world that often has so little of both.

There were three tame mice, a rabbit and a hedgehog with an injured foot – the only friends Beatrice had in the world, except for James and Rosa. When Beatrice’s mother dies, the mysterious Winter Garden becomes her solace for seven day. Then, it disappears without a trace.

But, eighteen years later, Beatrice decides to search for the garden that she has never forgotten. James and Rosa will help her to find out that inner world of hers, through which she can help others. Her mother’s wish brought this place to life: “I wish I coud have left you with a special place that you could go to watch the fairies dance, and talk with the Spider Queen, and taste magic, and be truly yourself.”

It was hard, because life needs dark leaves in the wreath, as the Spider Queen and her mother said. There cannot be true joy without sorrow, or real happiness without loss. And we just have to live with some things and some mistakes, because there’s no shortcut or magical solution that will undo them. There is no way to live a perfect life free from suffering, but there are a hundred different ways to be happy.

It’s important to share a little of the garden’s magic with those who need it most in the world.

Theodoros - de Mircea Cărtărescu

                               

                Așa cum mărturisește autorul, cartea este un roman pseudoistoric, de imaginație, în care imposibilul devine, adesea, posibil. Pentru că Theodoros a existat cu adevărat, iar autorul a aflat despre el în urmă cu patru decenii, dintr-o scrisoare pe care Ion Ghica i-a adresat-o lui Vasile Alecsandri, în 1883. În acest document, memorialistul face presupunerea că, un tânăr servitor dispărut de pe moșia tatălui său din Ghergani ar fi devenit, câteva decenii mai târziu, Împăratul Tewodros II al Etiopiei. Supoziție care nu are o bază istorică reală, în orice caz, nimic mai mult decât o epistolă adresată reginei Victoria și păstrată în arhivele britanice. Dar care îi oferă lui Mircea Cărtărescu punctul de plecare pentru ”Theodoros”, o carte care ”nu are pretenția de a fi mai mult decât o operă de ficțiune”, după cum însuși autorul precizează.

            Cu toate acestea, romanul conține foarte mult adevăr istoric, peste care autorul țese povestea eroului său.

            Tudor era fiul lui Gligorie Ișlicarul din Ghergani, sluga boierului Tachi Ghica. Mama sa, Sofiana, era grecoaică ajunsă și ea slugă în Valahia. Iar de-a lungul cărții, viața lui Tudor, devenit Theodoros și, mai apoi, Tewodros, este redată de îngeri, cei care îl vor urmări mereu, de-a lungul vieții, ”scriindu-i povestea în ceruri, pe măsură ce ea se depăna pe pământ”, pentru a putea, la Judecata de Apoi, să prezinte faptele sale, așa cum au fost. Și nu de puține ori, de-a lungul tumultuoasei sale vieți, aceștia nu au îngăduit ca Theodoros să piară, întrucât soarta sa era „pecetluită încă de la începuturile lumii”.

Această soartă avea să-l poarte, de pe ulițele Gherganilor și ale Bucureștiului, din Valahia care îi va rămâne în sânge și pe care o va duce cu el mereu, peste tot, în locuri pe care le cunoștea din poveștile Sofianei, ori din cărțile citite: insulele grecești, Codrii Libanului, Țara Sfântă, Egipt și, în final, Etiopia, unde avea să se încoroneze rege, așezându-și singur coroana pe cap, așa cum se încorona în copilărie cu coroane de nuiele, dar imitându-l, astfel, pe Napoleon, cel care-i fusese, împreună cu Alexandru Macedon, icoană și model pentru ambițiile de mărire.

Romanul are trei părți: Tudor, Theodorors și Tewodros. Și redă viața acestui personaj (pe care eu l-am văzut/perceput de o cruzime fără seamăn), în încercarea sa de a afla acele lucruri pentru care consideră că viața merită trăită, care sunt tot trei: iubirea, mărirea și mântuirea.

În carte își găsesc locul și poveștile cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene: Tudor însuși, îndrăgostit de Stamatina, o caută pe aceasta până la marginea lumii, chiar dacă, pentru asta, trebuia să tocească nouăzeci și nouă de opinci de fier și un toiag de oțel; deasupra Bucureștiului se luptă cu Zmeul, care o ”răpise” pe Stamatina în înaltul cerului. Sunt prezente, de asemenea, legende și mituri vechi, românești: Ielele, Vânturesele, Zburătorul, acesta din urmă o seduce pe Stamatina, îndepărtând-o de Tudor, și - ce decepție! - la finalul vieții, când în sfârșit Tudor o regăsește, aceasta se transformă în țărână, asemeni personajului poveștii cu Valea Plângerii. Și poveștile cu haiduci sunt aduse de autor în Povestea sa: Iancu Jianu și tovarășii săi sunt personaje prezente mai mereu în istorisirea primei părți a vieții lui Tudor.

Mi-a plăcut felul cum a fost gândit și construit acest roman. Ideea autorului de a prezenta cele trei părți ale vieții lui Theodoros (ba chiar mai mult decât viața acestuia, întrucât povestea se întinde și după moartea sa, până după Judecata de Apoi - în 04.02.2041!), care căuta să afle și să-și împlinească ceea ce considera a fi rostul său pe această lume: iubirea, mărirea și mântuirea, mi s-a părut interesantă. Am apreciat, de asemenea, vasta cultură a autorului, cunoștințele sale pe care, foarte documentat, le-a așezat în paginile cărții, profitând, cumva, de fiecare context ori situație create tot de el, pentru a mai adăuga o extensie și pentru a ne mai furniza unele informații, nu întotdeauna utile cărții, după părerea mea. Ca cititor, m-am simțit, uneori, copleșită de mulțimea informațiilor găsite în câte o frază cu o construcție mai greoaie. Citind, aveam deseori impresia că autorul încearcă să-și golească sacul cunoștințeor în fața noastră, cât mai repede, ca și cum ar dori să scape de o povară. Sau, ca și cum i-ar fi teamă că nu va mai avea o altă ocazie să ne impresioneze cu aceste cunoștințe.

Mircea Cărtărescu redă povestea lui Theodoros folosind limba veche, din vremea Valahiei lui Tudor. E un plus pentru carte, întrucât, așa cum am spus mai sus, cei care povestesc/vorbesc sunt Arhanghelii din cer, care nici măcar nu ni se adresează nouă, cititorilor, ci direct lui Theodoros, căruia îi tot amintesc că din cele trei odăi pe care le are inima lui, ”odaia lui Dumnezeu cu Chivotul sacru, odaia dragostei cu chipul Stamatinei din mica icoană ce-o purta la piept și odaia puterii: tronul lui Solomon cu orice preț și deasupra a tot”, trebuia să aleagă doar una. Cu toate acestea, această limbă veche, oricât de dulce ar fi ea, îngreunează, cumva, parcurgerea cărții. Mai ales că am sesizat și unele greșeli, de tipărire, probabil, dar nu insist pe acest aspect.

M-a impresionat romanul dar nu mi-a plăcut eroul. Fără să dea vreun preț vieții și durerii celorlalți, punând mereu interesul său deasupra. Capabil de orice atrocități, pentru a-l afla și apoi, a ajunge să se declare chiar el, Împăratul Albastru, cel pe care nici poveștile nu au îndrăznit să-l cuprindă. Un personaj crud și egoist, sângeros, urmându-și propriul interes, fără niciun scop nobil. Asta mi s-a părut că i-a lipsit peronajului: puțină noblețe sufletească, puțin altruism, puțină omenie. ”De când te știi ai fost un om al sângelui, Theodoros, trăind în disprețul vieții omenești și hrănindu-te cu durerea aproapelui”, îi reproșau și Arhanghelii care îi scriau povestea. Chiar și mama sa, Sofiana, a sfârșit prin a se lepăda de el, împovărată de minciunile și năucitoarele sale fapte de teroare.

Toate acestea m-au făcut să nu îl percep pe Theodoros ca pe un mare personaj, ci doar un munte de egoism. I-am înțeles zbaterile omenești, lupta între bine și rău care se ducea în permanență în el, doar că nu am găsit la el acel ”ceva” care să facă din Theodoros un personaj memorabil. Mi-a stârnit oroare.

Așa că, asemeni autorului, am să-l citez și eu pe Sever Septimie: ”Totul am fost și nimic n-a meritat osteneala.”  

L’isola dei monaci senza nome – de Marcello Simoni

             În 1544, armata corsarului ottoman Khayr Al-Din Barbarossa asediază coastele insulei Elba, în scopul declarat de a-l elibera pe Cristiano d’Hercole, fiul lui Sinan il Giudeo, care era ținut ostatic de principele di Piombino, Jacopo V Appiani.

Acesta este, în realitate, pretextul. Întrucât adevăratul interes al lui Barbarossa, ca și al celorlalte personje principale ale romanului, este acela de a afla teribilul secret al cărui depozitar era fiul lui Sinan: Rex Deus. Un mister care dăinuia încă din vremea lui Isus, și care, dezvăluit, ar zgudui din temelii creștinismul. Secretul a fost păstrat vreme de cincisprezece secole. Intarea în posesia acestui secret presupune urmarea unor indicii lăsate de un templier, iar acest drum este presărat cu intrigi, uneltiri, rivalități și bătălii pe mare. Mare care, potrivit destăinuirii autorului, este atât de îndrăgită de acesta, încât ”va curge mereu prin venele sale”.

Este o carte de ficțiune, bazată, totuși, pe fapte reale, găsite de autor în documente și scrieri istorice. Doar că aceste fapte sunt îmbrăcate în haina ficțiunii și evenimentele devin povești. Și e dedicată tatălui său, cel care, în copilărie, îl încânta cu poveștile sale.

Lectura mi-a folosit pentru a păstra legătura cu limba italiană. În acest sens, m-a ajutat foarte mult talentul lui Marcello Simoni de a relata întâmplările pline de suspans, astfel că mi-am păstrat interesul asupra cărții până la sfârșit.

Shuggie Bain - de Douglas Stuart

 

Tocmai spuneam în prezentarea anterioară (Castelul de hârtie – de Miranda Cowley Heller) că îmi doresc să găsesc, în cărțile pe care le citesc, personaje puternice, care să mă marcheze o vreme, după ce termin de citit cartea.

Citind ”Shuggie Bain”, mi-am dat seama că mai e ceva, ce caut: identificarea afectivă cu aceste personaje. Citind, să mă transpun și să trăiesc viața eroilor. Să fiu empatică.

Douglas Stuart plasează acțiunea romanului în Glasgow, anii 1980, iar Shuggie este băiatul unei mame alcoolice, Agnes Bain. Agnes își abandonează primul soț mutându-se cu părinții, îi abandonează și pe aceștia mutându-se cu noul soț, apoi, abandonată la rândul ei, intră într-o serie de relații trăind într-o promiscuitate greu de imaginat. Sfârșește prin a-și îndepărta fiica și fiul din prima căsătorie, singurul care îi rămâne aproape în toată această beție permanentă în care își transformase viața fiind Shuggie, fiul din a doua căsătorie. Cam acesta ar fi, pe foarte scurt, romanul care are, în fapt, 600 de pagini. Pagini de-a lungul cărora mă tot întrebam de ce simt că autorul își iubește acest personaj – Agens – pe care, de-a lungul lecturii, eu mă trezeam judecându-l, dezaprobându-i comportamentul, deciziile, viața. Pe scurt, nu puteam empatiza cu acest personaj.

            Am aflat abia la pagina 605, când autorul declară că datorează acest roman amintirilor legate de mama sa și de zbaterile ei. Apoi, am citit că, - asemeni lui Shuggie Bain - Douglas Stuart a crescut cu o mamă alcoolică. Am găsit și alte asemănări între experiența de viață a autorului și personajul romanului, fără ca acest lucru să îl transforme în roman autobiografic, evident. Dar am înțeles altfel cartea și interesul autorului pentru personajele sale.

            Ca prezență, personajul principal este Agnes Bain, care reușește gozav să transforme în calvar viețile celor de lângă ea. Ca trăiri, personajul principal este, evident, Shuggie, cel asupra căruia se răsfrâng acțiunile acesteia. El este cel care suferă, cel care, abia un copil, se învinovățește și se transformă în infirmierul mamei alcoolice, sperând într-un miracol.

            O carte foarte tristă, din care putem învăța foarte multe de ”așa, nu!”. Dar și un mare ”așa, da!”: iubirea adevărată trece dincolo de orice. De absolut orice.

Eu așa am văzut iubirea micuțului Shuggie față de mama sa, căreia îi putea ierta totul.       

Castelul de hârtie - de Miranda Cowley Heller

Așa cum cele mai frumoase zile de vară vin după o ploaie torențială, care spală negrul norilor lăsând cerul albastru intens și aerul curat, întâmplări și evenimente petrecute într-o zi pot dezveli zeci de ani trecuți, limpezindu-le amintirile.

Cartea este romanul de debut al Mirandei Cowley Heller, fostă vicepreședintă și directoare pentru seriale dramatice la HBO, iar acțiunea se petrece în Cape Cod, locul unde aceasta și-a petrecut vacanțele copilăriei.

Personajul central este Elle Bishop, care, de-a lungul a celor 24 de ore ale unei zile de vară, este nevoită să aleagă între cele două mari iubiri ale vieții sale. O alegere între dragostea răbdătoare și dragostea dragoste. Și în timp ce orele acelei zile fierbiți trec, amintirile vin de niciunde și te poartă în trecut, asemeni păsărilor colibri care pot zbura înapoi.

Cartea ne introduce în intimitatea unei familii, cu secretele ei, cu dragostea și pasiunile ei, cu tensiunile și traumele ei. ”Fetelor, nu suntem o familie de lași. Ne confruntăm cu temerile noastre!” obișnuia să spună mama Ellei. Și povestea este o continuă confruntare: cu dureri, cu rușini și umilințe, cu traume fizice și psihice, cu neputințe, cu înfrângeri și rătăciri.

Până la urmă, cartea este despre iertare și despre puterea de a merge mai departe, acceptându-ți toate imperfecțiunile și slăbiciunile cărora, poate, nu ai știut mereu să le faci față. Despre greșeli și despre împăcarea cu tine și cu cei pe care îi iubești.

Sigur, m-a prins povestea depănată de autoare și am așteptat și eu finalul narațiunii pentru a afla alegerea personajului principal, Elle Bishop. Mi-a plăcut construcția cărții, fiecărei ore dintr-o singură zi revenindu-i ani din trecut, amintirile deșirându-se asemeni aței de pe un ghem.

Dar simt nevoia unei mărturisiri: mi-e tot mai greu să aleg o carte care să mă fascineze cu adevărat. Și pierd tot mai mult timp în librării, răsfoind și iar răsfoind, în încercarea de a găsi ceva care să îmi placă așa cum aș dori eu să îmi placă. Ultima carte care m-a copleșit este ”Confiteor” a lui Jaume Cabre. Cred că ceea ce aș putea reproșa autorilor pe care i-am citit este faptul că – din punctul meu de vedere – nu reușesc să construiască personaje puternice, ”nemuritoare”, așa cum eram obișnuită cu autorii clasici. Rareori cărțile îmi rămân în memorie, rareori mă marchează personaje și întâmplări. Ardia Ardevol al lui Jaume Cabre; Humboldt al lui Saul Below; Kya Clark a Deliei Owens. Cam acesta este genul personajelor pe care îmi doresc să le descopăr în paginile cărților pe care le citesc. Personaje care să mă bântuie mult după ce cartea se odihnește, deja, în raftul bibliotecii.

    

Minciuni pe canapea - de Irvin Yaloma

 

El însuși eminent psihoterapeut, autorul explorează relațiile dintre psihoterapeuți și pacienți, sub aspecte mai puțin obișnuite, surprinzând cititorul cu situații paradoxale în care medicul ajunge să fie dominat de pacient.

            Acest lucru i se întâmplă tânărului psihanalist Ernest Lash, care, folosind tehnici experimentale în timpul ședințelor de terapie, cedează tentației confesiunii, devenind vulnerabil. Carolyne Leftman este persoana desemnată de acesta drept pacient care urmează să experimenteze această terapie a sincerității, dar  Ernest Lash își încalcă adesea principiul potrivit căruia nu trebuie să se destăinuie pacientului, decât în măsura în care această destăinuire îl ajută pe acesta. Iar când terapeuții consideră necesar, pacienții sunt rechemați pentru reparații gratuite, urmând exemplul marilor producători de mașini, oferindu-li-se o ”revizie psihanalitică” gratuită.

            Oamenii simt frustrări, neîmpliniri, nevoia de a fi acceptați și iubiți. Experimentează spaime și sunt copleșiți de anxietate. Ori sunt preocupați de propriul succes și câștig, intoleranți și aroganți, convinși că au întotdeauna dreptate. Până la urmă, chiar și terapeutul are nevoie de terapie. Iar aceasta se poate găsi în poezie, în muzică, în dans, în meditație. Important este ca aceste refugii să permită exprimarea creativității, a sensibilității estetice. Un ”ceva” care te definește și care dă sens vieții tale. Un fel de emblemă cu care intri în eternitate, care-ți rezumă întreaga viață.

            Pentru că, până la urmă, viața este asemeni jocului de șah: la sfârșitul jocului, pionii, regii și reginele, toți se duc înapoi, în aceeași cutie.

            O carte despre tainele sufletului și ale minții omenești.