colindul meu

Doamne, eu mai vreau să fiu copil
să-mi zâmbească îngeri de zăpadă
când privesc spre norul lor fragil
şi mă-nalţ pe vârfuri, să mă vadă.

Să întind o mână către ei
şi, în joacă, să îmi cadă-n poală
să mi-i laşi o vreme, dacă vrei,
în ghiozdan să-i port, când merg la şcoală.
(continuare)

Petru Creţia

Cartea la care mă voi referi mai jos cuprinde două studii inedite ale autorului, bazate pe cercetarea „personală şi adâncită” a textelor originale Iliada şi Odiseea, precum şi Furtuna. Studiile se numesc „Ahile sau despre forma absolută a prieteniei” şi „Ariel sau despre forma absolută a libertăţii” şi, în prefaţa volumului, Gabriel Liiceanu afirmă: „Nici un alt eseu din cultura noastră nu are rădăcini culturale mai adânci decât cele din care au ieşit paginile lui despre Ahile. Într-o cultură matură, ca să nu zic într-una normală, apariţia lor ar fi făcut dată. La noi, au trecut neobservate şi neobservate au rămas până azi.”

*

despre prietenie

Petru Creţia consideră Iliada o „Ahileiadă”, apreciind că „Iliada” este un titlu amăgitor întrucât, din cei zece ani cât a fost asediată Troia (Ilionul) de către ahei, epopeea narează doar o scurtă perioadă (nouă săptămâni) dintr-al zecelea an, respectiv acea perioadă care îl are ca protagonist pe Ahile.

Şi autorul demonstrează în studiul său ce înseamnă Ahile „în spaţiul şi în structura Iliadei, în timpul şi în sensul ei”.

Născut dintr-un tată muritor dar cu obârşie divină şi dintr-o nereidă, zeiţă care trăia în adâncurile mării, Ahile se împrieteneşte încă din copilărie cu Patrocles, alături de care va pleca mai apoi la război.

La această prietenie se referă Petru Creţia când afirmă că Iliada – acest poem al „unor pasiuni nemăsurate şi fatale” este, în fapt, „un mare poem al prieteniei între doi bărbaţi”.

Patrocles cade în luptă răpus de Hector, cel mai important războinic al troienilor. Ahile îşi va răzbuna prietenul, luîndu-i viaţa lui Hector.

Războinic desăvârşit, Ahile e capabil de lucruri excesive şi pustiitoare, fiind deseori „crud ca o fiară”.

Dar războinicul absolut contestă uneori, pe parcursul epopeii, validitatea idealului eroic afirmând valoarea unui alt ideal: viaţa. Sub semnul acestei valori stă prietenia sa cu Patrocles, relaţie în care investeşte sensibilitatea sa.

Petru Creţia: „Ahile e făcut din uri şi iubiri. Câtorva dintre ele li se dăruieşte pe deplin. Dintre cei pe care i-a iubit, doar lui Patrocles: el dă măsura şi nemăsura puterii sale de iubire. Celorlalţi – atâta cât dăruie în chip firesc orice om.”

*

despre libertate

Ariel e duhul salvat de Prospero din prizonieratul lui vegetal şi care îi este aservit, ca spirit, în vederea împlinirii unor ţeluri magice. Dar, aparţinând unei alte ordini, acesta se va întoarce în neîngrădirea şi în veşnicia sa imediat ce Prospero va birui asupra răului şi dezordinii.

Fusese atras pe Insulă de magia acestui tărâm şi devine, astfel, spiritul rătăcit o clipă „printre treburile omeneşti, dar nu contaminat de ele”.

Născoceşte cântece şi poezii. E liber şi fericit iar libertatea şi bucuria fără margini iau forma copilăriei cosmice. Ariel e „copilul lumii”.

Shakespeare a creat un personaj inedit pe care nimeni – în afara propriei voinţe – nu-l poate supune, un personaj pentru care trăirile sunt alegerile şi născocirile lui.

Dar Petru Creţia rezumă într-o frază superbă ceea ce este acest personaj: „Ariel este un prisos şi de prisosuri n-au nevoie decât cei ce sunt chemaţi să sporească universul cu acele zădărnicii fără de care universul ar fi zadarnic.”

Un autor de excepţie. O carte de citit.

Dumnezeu s-a născut în exil

de Vintilă Horia

Scrisă în limba franceză şi distinsă cu premiul “Goncourt” în anul 1960, “Dumnezeu s-a născut în exil” este cartea care te ajută să înţelegi că atunci când te refuză exteriorul îţi poţi găsi loc în interior. În propriul interior. Ca o regăsire izbăvitoare după ani de rătăciri în care ai crezut că trupul este tot ceea ce contează.
“Cartea mea e, în esenţă, un imn al libertăţii.”
Astfel îşi caracterizează autorul acest roman când se adresează cititorilor catalani cu ocazia publicării acestuia în Spania. Scrie, atunci, “Despre degradare şi risc”, text născut “ nu ca o justificare, ci numai ca o clarificare” a ceea ce a trăit şi a simţit, pentru ca cei care vor citi să înţeleagă cel mai important punct de vedere, acela al celui implicat în mod direct şi care, asumându-şi pe deplin faptele, afirmă: “Nu regret, deci, ceea ce s-a întâmplat, pentru că totul are un sens în viaţă, o valoare de simbol.” Despre el însuşi, va afirma: “Aparţin unui popor de ţărani şi poeţi, al cărui contact cu istoria a fost totdeauna dureros şi tragic. Un popor care adesea s-a retras în istorie (filozofii noştri, Lucian Blaga şi Mircea Eliade au explicat bine acest fenomen), s-a ghemuit dincolo de vizibil, în pădurea miturilor lui. Este vorba de o promisiune sau de un mesaj pe care Ovidiu şi Radu Negru, personaje ale celor două romane ale mele, l-au pus în lumină.”
Aflat el însuşi în exil, Vintilă Horia vorbeşte despre Ovidiu Naso, poetul exilat la malul Mării Negre, în Tomis, unde a şi murit în anul 17.
Poate pentru că “Arta iubirii” era recitată de tinerii Romei iar poetul era aclamat având astfel dovada popularităţii sale fără a fi nevoit, asemeni lui Augustus, să dea oamenilor mâncare şi să îi ducă la circ şi la teatru pentru a-şi auzi aclamat numele. Sau poate pentru că Augustus era doar un om puternic, adică “un om înspăimântat de propria-i putere” în timp ce Ovidiu nu era singurul care vedea corect lucrurile, dar era singurul care le scria: “Eu sunt poetul, el nu este decât împăratul”. Poate şi pentru alte vini reale sau doar închipuite, Augustus îl trimite în exil.
Cititorul parcurge etapele acestui exil de la deznădejdea începutului accentuată de neputinţa revenirii la viaţa pierdută, până la abandonarea finală în mâna destinului odată cu revelaţia libertăţii interioare imposibil de înlănţuit.
Obişnuit cu o mulţime de zei care acopereau cerul Romei şi care se luptau pentru întâietate în faţa muritorilor de rând, Ovidiu este surprins de religia monoteistă a geţilor în mijlocul cărora îi este hărăzit să trăiască. Nedumerit, se întreabă: “cum poate un zeu să umple cu persoana lui un cer întreg?”
Obiceiurile ciudate ale acestora (geţii plângeau intrarea în viaţă a unui nou-născut care era, astfel, sortit suferinţei până când Zamolxis se va îndura de el), dorinţa de a-i cunoaşte mai bine îi poartă paşii prin ţara lor, spre muntele sacru Kogaionon pe vârful căruia trăieşte marele preot înconjurat de călugării săi. Dar sfârşeşte prin a descoperi Muntele sfânt în el însuşi când, întins sub merii înfloriţi ai lui Scoris, întâlneşte clipa de pace necunoscută până atunci. Şi găseşte înlăuntrul său făgăduiala veşniciei, aceeaşi pentru fiecare om, bogat sau sărac, rege sau sclav, poet sau soldat: “Credeam că zeii aveau puterea de a ne transforma în animale, în plante sau în stânci. Toate acestea nu mai sunt cu putinţă. Căci adevăratul Dumnezeu a luat forma noastră, El s-a transformat în om…”
În lume se născuse Fiul Omului iar în exilat se născuse credinţa. Iisus apare el însuşi ca exilat, născut într-o ţară care nu crede în el şi nu-l doreşte: “Ştiu acum că Roma, acea Romă care era, la începutul suferinţei mele, ţinta tuturor gândurilor mele, nu se află la răspântia tuturor drumurilor terestre, ci în altă parte, la capătul unui alt drum. Şi mai ştiu că Dumnezeu s-a născut, şi El, în exil.”
“Iată, cine vrea să mă cunoască mai bine nu are decât să recitească Dumnezeu s-a născut în exil şi Cavalerul Resemnării. Eu sunt acolo, cu toate scînteierile şi cu toate umbrele mele. Numai prin mijlocirea cărţilor se poate judeca un scriitor, şi nu pe baza câtorva articole.”
Şi cum eu nu citisem decât câteva articole despre Vintilă Horia, l-am lăsat să se prezinte, citindu-i cartea.
Părerea mea: o carte interesant concepută dar care nu impresionează prin conţinut.

Zece personaje preferate

leapşă

Am primit-o de la insemnaridinsubterana fapt pentru care mulţumesc şi mă grăbesc să răspund.

Aşadar:

Mai întâi, Ileana Cosânzeana. Pentru că întruchipa, pe atunci, tot ce-mi doream eu de la viaţă: cosiţe ca aurul, obraji ca laptele, buze ca petalele de trandafiri şi norocul de a fi iubită de Făt-Frumos (cel mai vrednic dintre bărbaţi :) ) care se lupta cu zmeul pentru a o salva. O iubea. Iar iubirea îmi părea pe atunci scopul vieţii.

Apoi, Monica din „La Medeleni”. Voi mărturisi că o admiram pe Olguţa dar o iubeam pe Monica. Oarecum, mă identificam cu aceasta din urmă: o viaţă interioară mult mai bogată decât cea exterioară; un fel de a trăi într-o lume a ta departe de partea dură a vieţii din afară. Cel puţin pentru o vreme.

Treptat, arborele eroilor mei din cărţi s-a ramificat. Pe o astfel de ramificaţie erau aşezate personajele din cărţile de şcoală, cele aşa-zise pe atunci „lecturi obligatorii”. Cunoaştem cu toţii aceşti eroi. Îl voi menţiona doar pe Ilie Moromete pentru că în copilărie mi-l amintea pe bunicul iar mai târziu pe tatăl meu care, spre sfârşitul vieţii sale, începuse să-i semene tot mai mult: inteligenţă şi îndărătnicie, încredere şi disperare, cuminţenie şi revoltă, dragoste şi deriziune.

O altă ramificaţie a copacului îşi aplecase până-n pământ crengile de greutatea Celor trei muschetari şi a tuturor cavalerilor şi domniţelor care bântuiau paginile cărţilor în care onoarea cuvântului dat era cea mai de preţ avuţie. Şi mergea (această ramificaţie) până sus, sus de tot , unde Andre Castelot m-a ajutat să-l cunosc pe Napoleon Bonaparte. Un erou pe cât de real pe atât de disputat, greu de aşezat într-o parte sau alta a liniei (fragile, de altfel) care separă binele de rău. (Sper să recitesc, cândva, această capodoperă.)

Era şi ramificaţia aceea care începuse cu băieţii din „Steaguri pe turnuri”, cartea lui Makarenko descoperită într-o vacanţă de vară în casa bunicilor. Din păcate, nu-mi amintesc numele băieţilor ca, de altfel, numele multor personaje din cărţile marilor autori ruşi către care această carte mi-a deschis drumul. Dar pot aminti de Anna Karenina şi de Rodion Romanovici Raskolnikov fără teama de a greşi. Personaje puternice, Karenina şi Raskolnikov au, deopotrivă, mari slăbiciuni. O viaţă interioară bogată, personalităţi complexe uşor de judecat dar în egală măsură uşor de iertat. Iată personajele care m-au atras în cărţile citite.

Dar nu voi ascude faptul că am fost mereu o visătoare. Aşadar, Ştefan Viziru pentru că ştia cum să privească cerurile. Astfel că acestea i se deschideau în Noaptea de Sânziene. Şi pentru că îşi construise „camera verde”, o lume a lui unde se întâlnea cu Dumnezeu. Şi unde acesta îl lua în braţe. Ştia să se sustragă timpului istoric şi celui fiziologic, integrându-se timpului cosmic. Citind. Îşi „lua cu el” un scriitor (un poet, de pildă) şi se smulgea clipei de faţă. Iar clipa nu-l mai confisca, nu-l mai teroriza (vezi bombardamentele asupra Londrei). Îşi oferea prietenia animalelor (şopârla, ariciul) fără să aştepte nimic în schimb. Un „iniţiat” căruia îi erau accesibile părţile ascunse ale Lumii.

Voi încheia cu Sfântul Augustin. Ştiu că e autor iar nu personaj doar că eu îi simt prezenţa în paginile scrierilor sale. Ca şi cum şi-ar deschide sufletul. Şi, în plus, el mă ajută, cumva, să închid cercul. Pentru că începusem cu „iar iubirea îmi părea pe atunci scopul vieţii”. Acum simt din nou că e aşa. Mai ales că, citind „Despre geneză în sens literal” descopăr că un sfânt îmi spune acelaşi lucru: iubirea e totul şi prin iubire, omul devine icoană.

*

M-aş bucura să ştiu că cei care trec pe aici continuă această leapşă. Sincer, mie mi-a folosit. Am constatat că, în general, mă atrage un anumit „gen” de personaj greu de catalogat la „buni” sau „răi”, personaj situat parcă într-o echilibristică permanentă între alb şi negru.

Memorii

de Valeriu Anania

Am cumpărat cartea în primăvară, în vremea când am citit „Jurnalul fericirii” scris de Nicolae Steinhardt.
Personalitate controversată, autorul “memoriilor” m-a făcut să-mi doresc să-l înţeleg (să-l desluşesc, mai exact) când, pe ultima copertă, am citit următoarele: “Vine o vreme când viaţa ta se cere rostită şi altfel decât în graiul convenţiilor sociale, mai adevărat adică şi mai de-a dreptul, şi atunci, în lipsă de altceva, ţi-o iei de la capăt pe amintiri, de-a rostogolul, ca apa muntelui poticnită-n pietre, şi o duci până unde poţi. (…) Memoriile mele sunt departe de a fi complete, mai cu seamă în ultimele capitole, pe care le-am scris biciuit de timp. Dar, aşa cum sunt, ele se vor şi se propun o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi a unui suflet. E vorba de sufletul meu.”
Aşa că, am lăsat acest suflet să vorbească iar eu am ascultat.
A început cu adolescenţa “verzulie” care avea să genereze mai târziu “tragediile unor oameni pe cât de curaţi la inimă, pe atât de puţin liberi în cuget”; o perioadă în care a desfăşurat activitate legionară şi al cărei stigmat îl va purta toată viaţa “ca un luceafăr trist în spicul cununii”.
În septembrie 1941 intră la Mânăstirea Antim ca novice deşi bătrânul mitropolit Gurie Grosu, fost al Basarabiei, îl îndeamnă să renunţe: “De ce nu rămâi în lume? Că dacă e vorba de oameni răi, îi găseşti şi la mânăstire; şi dacă e vorba de sfinţi, te întâlneşti cu ei pe stradă.”
Nu voi insista asupra etapelor pe care le-a parcurs Valeriu Anania de la călugărul Vartolomeu la inspectorul patriarhal pentru învăţământul religios şi directorul bibliotecii Patriarhiei. Nici asupra numeroaselor arestări şi tot atâtea eliberări de care a avut parte (eliberări făcute, adesea, la intervenţia patriarhului Justinian).
Poate doar ultima arestare ar trebui menţionată, cea din 1958, pentru că aceasta sfârşeşte cu o condamnare: “25 de ani pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Execută pedeapsa doar până în august 1964 când este eliberat printre ultimii “politici”.
După un an pleacă în America, la cererea Episcopiei de aici, cerere semnată de vicarul Ioan Bugariu şi de secretarul Glicherie Moraru.
Mărturisesc că am fost tentată în vreo două rânduri să renunţ la carte. Un “ceva” mă face să nu pot aşeza această carte alături de “Jurnalul fericirii”, deşi subiectele acestora sunt asemănătoare.
Poate pentru că nu am fost de partea autorului când a devenit (deseori) martor al acuzării în procesele prietenilor(!) săi: îl denunţă pe Radu Gyr, vechiul său prieten care va fi conamnat la moarte (nu va muri, totuşi, în închisoare); apoi, îi denunţă şi pe alţii, “prins de un fel de furie împotriva tuturor celor care erau atunci liberi în timp ce eu zăceam în puşcărie. Scriam ca un apucat, ca un posedat, devenisem rău.”
Departe de mine gândul de a încerca să-l judec pe autor. Consider că pentru a avea căderea să judeci, trebuie să fi trecut prin ceea ce a trecut cel judecat: chinuri, suferinţe, torturi.
Nu mă pot împiedica, totuşi, să nu gândesc că Nicolae Steinhardt a trecut cel puţin prin aceleaşi suferinţe. Iar “Jurnalul” său emană infinită căldură şi bunătate. El ştie să ierte şi te ajută şi pe tine, ca cititor, să-i urmezi exemplul. De aceea Virgil Ierunca spune că “Închisoarea a constituit pentru N. Steinhardt academie şi altar”.
Or, în “Memorii” am simţit în spatele cuvântului un om puternic, inteligent, abil, dar prea puţin dispus să ierte.
Dar “cine mai poate judeca pe un om care trece prin asemenea situaţii-limită? Nici măcar propria lui conştiinţă, stâlcită de incertitudini. Doar Dumnezeu, la Judecata de Apoi.” Cel puţin, aşa se exprimă autorul însuşi.
*
Mărturisesc că la partea a doua a cărţii am renunţat.
Scrierea îmi părea tot mai personală, Valeriu Anania însuşi mărturiseşte: „nu urmăresc efecte stilistice; îmi propun doar să fiu veridic”.
Or, eu doream să ascult o poveste din care să am ceva de învăţat. Simplele relatări şi/sau justificări nu-mi folosesc la nimic.

Sindromul de panică în Oraşul Luminilor

de Matei Vişniec

Cafeneaua Saint-Medard era singurul loc din Paris unde totul devenea posibil. Aşezată la baza străzii Mouffetard, într-un loc malefic impregnat de energia isteriilor colective, în Evul Mediu fusese aici o curte a miracolelor unde oamenii veneau în procesiuni, se autoflagelau şi asistau la minuni care se desfăşurau sub ochii lor.
Tot aici şi tot minuni aşteptau şi cei care formau „grupul numărul cinci fără limbă maternă”, scriitori veniţi din estul Europei la Paris, locul în care visau cu toţii să devină celebri: autorul, devenit faimos prin publicarea poemului „Corabia”, poemul care îi adusese „o celebritate mondială şi apoi o uitare mondială”; bătrânul cu lavalieră, pe numele său Pantelis Vassilikioti cunoscător a şapte limbi; Jaroslava, doamna cu pălărie galbenă, imensă; Francois Compte care lucra la o agenţie bancară şi un domn orb pe nume Lajournade.
„Ca nişte muşte, aşa veniţi toţi la Paris. Fără să vă daţi seama că Parisul nu mai este ce a fost, că Parisul este acum un muzeu, o iluzie...” Aşa îi „încuraja” pe aspiranţii la celebritate domnul Cambreleng, un „prieten al Europei de Est” şi, în plus, „unul dintre puţinii intelectuali minori francezi capabili să nu confunde Budapesta cu Bucureştiul.”
De altfel, tot misteriosul domn Cambreleng (un pretins editor care nu tipărise încă nicio carte)
aduna în cafenea siluete pe cale să devină fie autori, fie personaje, deseori frontiera dintre cele două categorii devenind insesizabilă. „Sunteţi autor sau personaj?” era întrebarea de pe buzele tuturor. Poate pentru că autorii erau, în fapt, la fel de imaginari ca şi personajele pe care le creaseră. Sau, autorii îşi trăiau ei înşişi poveştile şi deveneau, în acestea, personaje. Unii reuşeau să-şi treacă personajele „în realitate” devenind şi ei, implicit, „autori reali”.
Domnul Cambreleng considera cărţile nişte mici muzee portabile şi era autorul teoriei potrivit căreia alte semne iau astăzi locul cuvintelor. Acestea din urmă ar trebui să intre la muzeu iar locul lor să fie luat de imagini şi sunete: „a venit momentul impulsurilor şi al pulsiunilor, al comunicării telurice prin semne urbane.”
Cel mai cumplit loc pentru o carte este librăria, afirma domnul Cambreleng: „Cărţile mor, în ziua de astăzi, cu o viteza uluitoare. Iar unele se nasc gata moarte. Cărţile agonizează, ca nişte fiinţe vii, pe standurile librăriilor, aşteaptă ce aşteaptă şi apoi încep să se ofilească, încep să obosească, se îmbolnăvesc de aşteptare, se sufocă, simt că nu vor mai fi deschise de nimeni, că nu vor mai fi cumpărate de nimemi... şi e normal, într-o lume în care, de fapt, nimeni nu mai citeşte, toată lumea scrie...”
Finalul e ca o revelaţie: cuvintele scrise sfârşesc prin a se materializa; aşadar, dacă toate cuvintele s-ar materializa, lumea ar deveni monstruasă. Decât „scriitor de unică folosinţă”, e de preferat să fii un semn în textul unei poveşti unice pe care viaţa o scrie.
Şi, oricum, „ce nebuinie, să încerci să te afirmi la Paris când la Paris trebuie de fapt să contempli, să rămâi anonim, să-i trăieşti poezia...”

Corabia

Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strângeam mâinile
ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după zece zile noi cei care
ne-am dat mâinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar până la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mâinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul câte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
asta e o...
asta e o...

Cartea şoaptelor

de Varujan Vosganian

Chiar dacă autorul ne atenţionează că aceasta nu este o carte de istorie, ea conţine, totuşi, importante file din istoria atât de zbuciumată a unui popor pe care timpul l-a aruncat mereu în luptă cu alte neamuri: tătari, kurzi, ceceni, turci ori ruşi. Şi mereu a fost nevoit să-şi caute un colţ de pământ mai prietenos decât cel atât de stâncos al Armeniei. Un loc cel puţin atât de prietenos încât să lase trupurile neînsufleţite să se odihnească în voie. Dar nu de puţine ori aceste trupuri nu au găsit decât mormântul mişcător şi fără ţărână al apelor fie că acestea s-au numit Tigru sau Eufrat, Marea Neagră ori cine ştie cum altfel.

Alteori, istoria armenilor îşi amestecă filele cu cele ale pământului unde şi-au găsit adăpost după lungi pribegii. Iar moartea nu mai stă să aleagă, între atâtea suflete. Le ia de-a valma. Astfel că, în 4 decembrie 1957, la înăbuşirea revoltei celor ce se împotriveau cooperativizării, la Vadu Roşca, armenii s-au numărat printre victime. Au fost 48 de răniţi şi zece morţi: „opt bărbaţi, o femeie, Dana a lui Radu, şi un clopot”. Acesta din urmă pentru că uitase să tacă. Era viu: bătea.

O istorie tristă a unui popor care se încăpăţânează să trăiască, în pofida măcelurilor şi a deportărilor care desenează cele şapte cercuri ale morţii cu centrul la Deir-ez-Zor.

În „Cartea şoaptelor” găsim personaje anonime, fără chip şi fără nume, ori personaje colective care poartă pecetea secolului XX. Toate aceste personaje au trecut prin dictaturi, războaie, deportări şi masacre care au făcut ca această parte comună a biografiilor lor să domine partea ce ar fi surprins deosebirile.

Apoi, sunt personaje care „au ieşit din rând”, trecând de partea celor care au împrăştiat suferinţa. Locul lor este în partea întunecată a istoriei.

Dar sunt şi personaje la care autorul se opreşte îndelung, sculptându-le cu minuţiozitate fiecare trăsătură, marcând etapele din toată perioada vieţii acestora, până la săparea numelui pe piatra de mormânt. „Bătrânii copilăriei mele”, cum îi numeşte autorul, sunt cei care l-au învăţat pe acesta că poveştile sunt singurul lucru pe care oamenii îl au în comun. Oamenii din acelaşi neam sunt oamenii care ascultă aceleaşi poveşti. Şi, uneori, le scriu pentru a se elibera de ele. Aşa cum a făcut Levon Harutiunian, deţinut în baza art. 58 alături de Arşavir Acterian, Vahan Gheminian, Hovhannes Babikian) care a scris poveştile anilor de puşcărie: „Scrisul eliberează. Le-am scris, acum pot să le uit. Cititul, în schimb, împovărează. Să le citească alţii, să nu uite. Eu le-am ţinut minte destul.”

Şi mai este un personaj, singurul personaj imaginar din „Cartea şoaptelor”: Yusuf. El este „cheia care deschide uşa odăii celei mai plânse din veacul de margine, cu pereţii goi, zgâriaţi cu unghia, cu duşumelele desfăcute şi cu pământul ridicat muşuroi, neaşezat cum trebuie, aşa cum se întâmplă cu mormintele făcute în grabă. Iar cele mai grăbite dintre morminte sunt gropile comune.”

O istorie crudă şi tristă. Dar, alături de prezentarea ei, „Cartea şoaptelor” înseamnă şi foarte multă poezie. Mărturisesc că m-a atras în mod deosebit această poezie a romanului în care filele cărţii sunt bătăi de clopot iar Yusuf este o făptură stranie, un personaj de poveste care trăieşte în sufletele bătrânilor armeni. O făptură care profită de o aromă veche, o oglindă, o fotografie, pentru a învia. În fiecare armean care supravieţuise zbuciumatei istorii a celor mulţi, trăia un Yusuf care nu-şi putea ierta vinovăţia de a fi rămas în viaţă, uneori cu preţul morţii celorlalţi. Yusuf le amintea că viaţa lor e o vină. Bunicul Garabet obişnuia să spună: „fiecare dintre cei care au scăpat de acolo are coşmarurile lui. N-o să ne lecuim de ele decât murind”.

Şi tot bunicul Garabet rostea, cu băgare de seamă, şoaptele auzite în copilărie: „Ce spui în şoaptă?” întrebam. „Citesc”, răspundea bunicul Garabet. „Cum, citeşti? Unde-i cartea?” „Nu-mi mai trebuie. O ştiu pe dinafară.” „Bine, dar cum se cheamă cartea asta? Cine a scris-o?” „Poate că tu, într-o bună zi.” Ceea ce, iată, fac acum. Şi aşa o şi numesc: „Cartea şoaptelor”.

Autorul şi-a trăit copilăria într-o lume a şoaptelor rostite în jurul său cu băgare de seamă. A avut ca prim învăţător un înger bătrân: nucul în care se căţăra adesea ori la poalele căruia se aşeza, ascultând şoaptele celor din jur. Apoi a crescut, străzile s-au îngustat şi casele din jur s-au pipericit: „Ar trebui ca la temelia caselor şi în stâlpii prispei să nu se pună grinzi de lemn uscat ci trunchiuri vii. Astfel, casele ar creşte odată cu oamenii, lumea nu s-ar micşora şi timpul nu s-ar scurta.”

Dar timpul se scurtează, morţii se mută în fotografii, şi poveştile curg mai departe:

Povestea orbului Minas. „La început a fost lumina. Odată lumina adormi. Visă, şi aşa se născu din visul ei umbra. Când eram de vârsta ta, spunea Minas, am visat că sunt orb. Era frumos în vis. Acum visez că văd...” Orbul Minas vede în şoaptă, după cum spune bătrânul Garabet.

Povestea repatrierii lui Simon. „Fiecare plăteşte în felul lui pentru dorurile sale. Locul unde te aşezi nu e destul de încăpător pentru tot ce doreşti să păstrezi. Ceea ce e al tău e, oarecum, şi al locului. Schimbi locul, renunţi aşadar la unele şi capeţi altele. Umpli un dor dar deschizi uşa către un altul. Fiecare rană deschisă e un început de drum sau un drum părăsit. Pe măsură ce te lecuieşti, te vatămi.” Întors din Valea Plângerii, Simon va avea aceeaşi soartă cu personajul din poveste.

Poveştile continuă: povestea zilei în care s-au ars cărţile, povestea anului 1958, „anul stării de confuzie şi al stării de luciditate”, povestea întâlnirilor din cavoul lui Seferian, povestea celor şapte cercuri, povestea calului alb din visul lui Misak Torlakian şi atâtea alte poveşti.

Ele trebuie citite. Pentru că „aşa cum păsările au nevoie, când zboară peste mări, de câte un petec de pământ să se aşeze, tot astfel cărţile, pentru a supravieţui, au nevoie de oameni să le deschidă coperţile şi să le citească, pentru a putea respira.”

*

Totuşi, într-o astfel de poveste am găsit o greşeală.

E vorba de „Povestea testamentului lui Hartin Fringhian”, în care se spune: „Îndeobşte testamentele îşi încep povestea după moartea celui care le redactează, fiind ascunse chiar de legatar, ca o glumă la adresa urmaşilor...”. Greşeala constă în faptul că „legatar” este cel în favoarea căruia se testează, adică beneficiarul legatului. Cel ce face legatul (testamentul) se numeşte „testator”.

Asta nu face, însă, mai puţin interesantă povestea testamentului.

Iar cartea, cu atât mai puţin.