Imperium

de Robert Harris

Romanul, considerat ca fiind cel mai bun al lui Robert Harris, ne poartă în lumea plină de trădări şi înşelăciuni, violenţe şi ambiţii ale politicii Romei antice. Autorul descrie ascensiunea lui Cicero, prezentat ca fiind un bărbat deştept, milos, abil şi vulnerabil, care din „om nou” (fără strămoşi implicaţi în politică), din tânăr avocat şi orator, ajunge să-şi împlinească visul, acela de a dobândi calitatea de „imperium”, ceea ce reprezintă puterea supremă în stat.
Cicero parcurge treptele puterii politice fiind la început chestor, apoi un simplu senator, apoi edil şi mai apoi pretor pentru a ajunge, în final, imperium, având acea putere pe care statul o conferă individului ales.
Problemele sociale, economice şi politice ale Romei antice se aseamănă izbitor cu cele actuale. Aceleaşi ineterese particulare ale celor bogaţi ascunse sub masca aşa-zisei preocupări pentru soarta celor mulţi, aceleaşi alianţe nefireşti şi jocuri de culise pentru un vot în plus... aceeaşi mituire a oamenilor (cu bani sau grâne la un preţ redus) pentru a-şi depune voturile în favoarea unuia sau altuia, în cabinele de votare amplasate pe „Câmpul lui Marte”.
În viaţa politică romană existau şi tribunii, cei aleşi de triburile oamenilor liberi şi care verificau şi asigurau o stare de echilibru puterii senatului prin afirmarea voinţei oamenilor de rând.
Interesantă e şi modalitatea de a intra în oraş a generalilor întorşi din luptă (Crassus şi Pompei, de exemplu): senatul hotăra dacă vor intra pe jos sau în carul tras de patru boi, în sunet de trompetă de fanfară sau cu fluiere, cununi de lauri sau de mirt pe cap. Până hotăra senatul, ei aşteptau cu oştirea lor la porţile oraşului, pe Câmpul lui Marte.
Întors învingător din Spania, Pompei a intrat în Roma cu un fast impresionant, cu tauri, căruţe cu lingouri de aur şi pietre preţioase, tablouri, animale sălbatice în cuşti, pancarde cu numele oraşelor cucerite şi ale personalităţilor ucise în luptă. Pompei stătea într-un car iar în spatele său se afla un sclav public a cărui sarcină era să-i şoptească la ureche fapul că nu e decât un muritor ca toţi ceilalţi şi că toate lucrurile lumeşti au un sfârşit.
În Roma acelor vremuri se organizau jocuri în cinstea zeilor. Acestea se desfăşurau la Circus Maximus şi constau în spectacole cu boxeri, luptători, atleţi, aruncători de suliţă şi de disc cântători din flaut şi la liră, dansatori, gladiatori.
Parcurgând această carte, cititorul are doar de câştigat. În primul rând ia cunoştinţă de parcursul lui Cicero care, la 42 de ani îşi împlineşte visul şi ajunge să dobândească imperium-ul suprem al consulatului roman, ghidându-se după precepte potrivit cărora e important să începi o luptă şi abia apoi vei vedea cum o poţi câştiga sau că arta, în viaţă, este să te descurci asupra problemelor pe măsură ce apar, nu să-ţi distrugi spiritul şi sănătatea făcându-ţi griji în legătură cu ele cu prea mult timp înainte. Apoi, cititorul ia contact cu societatea Romei antice în care deşi zicala „un gram de ereditate face cât un kilogram de merite” îşi are pe deplin aplicarea în acel spaţiu, înţelegi cu uşurinţă mândria ce răzbătea în cuvintele "sunt cetăţean roman" rostite de cei de atunci.
Şi descoperi cu uşurinţă de ce – în scrisoarea către Caelius, - Cicero i-a scris acestuia: „Roma! Rămâi la Roma, dragă prietene, şi trăieşte în lumină!” 26 iunie 50 î.H.

Pompei

de Robert Harris

Este un roman istoric. Readuce în memoria cititorului vremurile lui Augustus când pentru un aristocrat, a avea putere, imaginaţie şi spirit - deci un anume „stil”- se traducea, de exemplu, prin a arunca în bazinul cu anghile (o varietate de peşti care puteau devora omul, rapid!) pe sclavii neîndemânatici.
În anul 79 d.Chr. apeductul „Augusta” alimenta cu apă mai multe oraşe din Campania, inclusiv cele din Golful Neapolis. Romanii erau foarte mândrii de băile care împânzeau aşezările lor. Pentru ei, aceste băi nu erau un lux ci piatra de temelie a civilizaţiei. Adică acel lucru care îl ridică pe cel mai amărât cetăţean roman deasupra celui mai bogat barbar. Romanii erau convinşi că băile îi învaţă pe oameni curăţenia, sănătatea şi programul strict, cele trei ramuri ale disciplinei, spuneau ei. Iar apeductele fuseseră inventate în primul rând pentru a alimenta aceste băi.
„Cum să nu fim pătrunşi de respect pentru un sistem hidraulic care, în primul secol al erei noastre, furniza oraşului Roma semnificativ mai multă apă decât primea oraşul New York City în 1985?” (A. Trevor Hodge, Roman Aqueductus & Water Suplly)
Acţiunea din romanul „Pompei” se desfăşoară pe parcursul a patru zile, începând cu 22 august 79 d.Chr., deci cu două zile înaintea erupţiei Vulcanului Vezuviu. Îngroparea oraşului Pompei şi a împrejurimilor sub pietrele şi lava muntelui sunt cunoscute. Energia termică eliberată în timpul erupţiei fusese de 100.000 de ori mai mare ca cea a bombei atomice de la Hiroşima.
Interesant mi s-a părut stilul de viaţă al romanilor, gradul de civilizaţie la care ajunseseră în acele timpuri.
Senatorul Pedius Cascus avea, la vila sa din Golful Neapolis situată în apropierea oraşului Herculaneum şi numită Vila Calpurnia, „o ceată de filozofi”. Torquatus, căpitanul vasului „Minerva”, spunea: „Unii cresc păsări ca să-şi treacă timpul, alţii au câini. Senatorul are filozofi.” Aceştia erau discipoli ai lui Epicur; susţineau că oamenii sunt muritori, zeii sunt indiferenţi la soarta lor şi prin urmare singurul lucru de făcut în viaţă este să te simţi bine. În timpul erupţiei vulcanului, Rectina (soţia senatorului Pedius Cascus), aflată la această vilă fără soţul ei îşi sacrifică viaţa încercând să salveze cărţile aflate în bibliotecă. Ea cere ajutorul lui Marcus Attilius, aquarius, inginer imperial venit de la Roma să repare apeductul:
„- Stai! Trebuie să ne ajuţi!
-Nu pot face nimic. O să trebuiască să vă încercaţi norocul pe drum, ca toţi ceilalţi.
-Nu mă tem pentru mine. Dar biblioteca – trebuie să salvăm biblioteca! Sunt prea multe cărţi ca să le putem deplasa pe uscat.
-Eu îmi fac griji pentru oameni, nu pentru cărţi.
-Oamenii dispar, cărţile sunt nemuritoare. (...) Aici ţinem volumele aduse de strămoşii mei din Grecia. Numai piesele lui Sofocle ajung la o sută douăzeci. Toate lucrările lui Aristotel, unele scrise de mâna lui. Sunt lucruri nepreţuite. (...) Oamenii se nasc şi mor cu miile în fiecare clipă. Ce importanţă au oamenii? Dar aceste opere sunt tot ce va rămâne după noi.”
Amiralul Pliniu a făcut tot ce a putut pentru a pune la dispoziţie întreaga flotă imperială pentru a salva biblioteca. Muntele a fost, însă, mai puternic. Iar amiralul a plătit cu viaţa, alături de mulţi alţii.
Legile societăţii de atunci erau destul de inflexibile doar pentru oamenii de rând. Patru magistraţi aleşi formau Consiliul celor Patru, numit „Quattorviri”. Autorul prezintă şi culisele vieţii politice. În urma voturilor ieşeau nu atât cei votaţi cât cei şantajabili, care îşi vor dirija politica în interesul celor bogaţi. Ampliatus, un fost sclav care devenise om liber, dirija prin jocuri de culise politica oraşului datorită, în special, averii sale. Ştia să dirijeze oamenii profitând de slăbiciunile acestora. Magistraţii nu i se puteau împotrivi deoarece, fiin şantajabili, împotrivirea ar fi însemnat pierderea funcţiilor şi a privilegiilor. Iar „gloata” era şi mai uşor de dirijat: „Gloata avea câteva instincte simple – lăcomie, poftă, cruzime – iar Ampliatus ştia cum să se joace cu ele ca şi cum ar fi fost corzile unei harpe, pentru că era el însuşi din gloată şi gloata era el însuşi.”
Romanul este complex şi extrem de incitant. Descrierea erupţiei care aruncă lumea în umbră de praful care era peste tot, ploaia de pietre mai întâi poroase şi uşoare, apoi tot mai grele, ale căror lovituri erau periculoase şi care îngropaseră aşezările... ţin cititorul în suspans, în pofida faptului că, aşa cum am spus, deznodământul este cunoscut: muntele modifică legile timpului şi ale spaţiului.
Parcurgerea acestei cărţi nu poate fi decât un câştig.

Regele alb

de Gyorgy Dragoman

Autorul s-a născut în 1973 la Târgu-Mureş, unde a locuit până în 1988 când s-a mutat în Ungaria.
Romanul „Regele alb” prezintă fragmente din copilăria lui Dzsata, mai exact îl prezintă pe acesta la vârsta de 11 ani. Cartea are 18 capitole care pot avea existenţă de sine stătătoare, fiecare reprezentând o „povestire” din copilăria personajului în care e uşor să îl ghiceşti pe autor.
„Ceea ce m-a interesat cel mai mult când am scris romanul de faţă a fost modul în care libertatea interioară şi sentimentul identităţii pot fi păstrate chiar şi într-o societate în care constrângerea îşi face simţită prezenţa mereu şi pretutindeni. Dar în realitate viaţa nu se desfăşura întotdeauna în condiţiile acestea extreme, violenţa era deseori ascunsă, frica se întâmpla să fie absentă. Existenţa îşi avea normalitatea ei, însă dincolo de această suprafaţă fragilă pândea absurditatea.” (Gyorgy Dragoman)
Întâmplările sunt tragice, chiar dacă prezentate cu umor (negru) şi mai ales cu inocenţa copilului de 11 ani care, pe de o parte încearcă să înţeleagă societatea în care trăieşte (într-un regim totalitar care îi luase tatăl pentru a-l reeduca prin muncă la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pentru critici la adresa guvernului); de altă parte, copilul nesupus şi răzvrătit are parte de aventuri tragicomice pe care singur le provoacă, fiind un adevărat „maestru al evaziunii” cum a fost numit de critici şi comparat cu Huckleberry Finn.
O carte care, odată citită, ne ajută să înţelegem că fiecare adult este rezultatul întâmplărilor de viaţă de care a avut parte copilul care acesta a fost cândva... că orice adult poartă în el o bucată din lumea trecutei sale copilării...

Plimbarea

de Attila Bartis

Un roman care descrie realitatea văzută prin ochii unui copil. O realitate tristă, corespunzătoare unei perioade tulburi, în care revoluţionarii şi contrarevoluţionarii împroşcau cu sânge „dreptatea” fiecăruia, şi în care „seminţele” sădite în trupuri dădeau roade funcţie de germenii pe care acestea îi purtau. Spaţiul acţiunii este situat în est, foarte probabil în România, ţară unde autorul s-a născut, ulterior stabilindu-se în Ungaria.
Doar că acel copil se maturizase rapid şi era nedumerit de ce oamenii dau nume războaielor asemeni nou-născuţilor şi, în plus, le numerotează ca pe scaunele de la cinema. Îi spusese Adel că războiul e, de fapt, unul singur şi că el se manifestă prin noi şi noi crize... ca şi nebunia. Şi că fiecare poartă în el acest „virus” încă de la naştere şi „trebuie să te obişnuieşti cu el”. Cam aşa cum înnebunise şi casieriţa: „După cum vezi, casieriţa a înnebunit. Iar eu m-am maturizat, ceea ce, la nouă ani, e acelaşi lucru.”
Bunicul său, Eberhart, fusese un mare balerin care orbise. Privea cu degetele. Mai avea, însă, halatul vişiniu în care se înfofolea ca într-o cortină când mergea în Galerie, unde „erau aşezaţi sub sticlă paşii de dans îngălbeniţi ai lui Eberhart.” O superbă imagine care sugerează fotografiile vechi în care sunt surprinse aspecte ale spectacolelor de dans pe care acesta le-a susţinut.
Într-un decor forţat, artificial, printre urşi de paie şi imagini amăgitoare numai bune de pus în pozele ce urmeză să se transforme în amintiri, copilul creşte iar haina îi devine tot mai mică. Trece peste hopuri care îl ajută, unul câte unul, să parcurgă drumul de la senzaţii (uneori greşite) la sentimente... de la experimente cu pisici care ar fi trebuit să cadă întotdeauna în picioare, la sfâşietoarea tristeţe a pierderii celor dragi, unul câte unul...
O poveste frumoasă şi tristă pe care Attila Bartis o spune celui ce îl însoţeşte în această plimbare.

La miezul nopţii

de Stephen King

Carte S.F. şi horror. „Nu e chiar genul meu” mi-am zis, când am luat-o de pe raft. „Totuşi, de ce nu?” am gândit. Aşa că m-am aşezat pe o treaptă, printre rafturile din „Cărtureşti” (iubesc locul ăsta!) şi am văzut că linia dintre real şi ireal este atât de neprecizată încât ai îndoieli cu privire la locul în care te găseşti... şi m-am convins că trebuie să o iau.
„La miezul nopţii” a lui Stephen King reuneşte două romane (de tipul roman-nuvelă), respectiv „Langolierii” şi „Fereastra secretă”.
„Langolierii”. Acest roman ne reaminteşte că suntem ceea ce gândim, că avem parte de lucrurile cărora le acordăm foarte mare atenţie, consumându-ne energia în aceste direcţii. Iar cei din jurul nostru pot suferi sau se pot bucura alături de noi. De aceea responsabilitatea noastră nu se limitează niciodată la noi. Cei printre care trăim sunt deopotrivă afectaţi. Eu aşa am perceput această carte.
Pentru că o ruptură în textura timpului poartă personajele (pasagerii unui avion) în altă dimensiune a timpului, (nu şi în alt spaţiu) făcând ca – într-o modalitate atât de ciudată, chiar înfricoşătoare – fiecăruia să i se împlinească obsesiile, visurile: Dinah, oarbă fiind, ajunge să vadă chiar dacă pentru scurt timp întrucât viaţa ei e foarte, foarte scurtă; Laurel va avea parte de o aventură, aşa cum îşi dorise; Nick devine folositor celorlalţi, răscumpărându-şi, cu preţul vieţii la care renunţă de bună voie, greşelile trecutului; Brian, pilotul curajos, îşi salvează pasagerii pentru că asta a fost „dresat” să facă. Şi toţi ceilalţi... dar mai ales Craig Toomy, cel obsedat de acele fiinţe care îl obsedau şi îl urmăreau din copilărie: langolierii. Fusese ameninţat de către tatăl său, încă din copilărie, că aceste făpturi îi urmăresc pe toţi cei care nu făceau parte din Marea Viziune (înţelegând elita), pe toţi cei care îşi neglijau obligaţiile (şi ăsta era cel mai mare rău cu putinţă). Aşa că, dacă fuseseră vreodată simple închipuiri, ei deveniseră cât se poate de reali, o adevărată întruchipare a scopului lor. Apoi, fereastra dintre realitate şi irealitate se sparge, iar aceste făpturi ajung să înfulece tot ce le iese în cale făcând să dispară fâşii înguste de lume, deschizând abisuri ale veşniciei. Evident, Toomy sfârşeşte înfulecat de langolierii creaţi de propriile gânduri.
Cititorul trăieşte ciudata şi înfricoşătoarea poveste a personajelor încercând să înţeleagă, împreună cu ele, ce se întâmplă cu timpul când „azi” devine „ieri”, văzând „moartea lumii”.
Doar că nu acesta este sfârşitul. Pentru că, la final, lumea renaşte, prezentul prinde personajele din urmă după ce acestea sosesc într-o lume pe cale să se nască. Iar ele renasc odată cu această lume, devenind „oameni noi”... cumva mai senini... şi mai adevăraţi... şi mai „acolo”. Titlul dat de autor se referă la partea „întunecată” a cărţii... dar romanul are şi o parte „senină”... şi s-ar fi putut numi, la fel de bine: „Numai stele căzătoare”... De ce „Numai stele căzătoare”? Vă las să citiţi cartea. Merită!

Octavian Paler aşa cum îl văd eu

motto
„Ceilalţi lupi m-ar sfâşia dacă ar şti
Că urletul meu e în realitate un plâns.”
(O. Paler – Impostură)

Înainte de toate, aş spune că acest om m-a fascinat şi continuă să o facă. Greutatea pe care o dă cuvântului, acurateţea gândirii, verticalitatea, autoironia, umorul... totul...
Apoi, aş adăuga faptul că, citindu-i cărţile, am constatat că fiecare pagină este încărcată de omul care a fost... că, de fapt, vorbeşte despre sine... Şi o face atât de bine, încât mie îmi e greu să adaug ceva. De aceea în cele de mai jos voi folosi, de multe ori, cuvintele sale.
Începând de la băiatul venit din Lisa care colinda bibliotecile pentru ca apoi, printre cărţi, să viseze la zeii Olimpului într-o căsuţă de la marginea Bucureştiului şi până la scriitorul complex care avea o imensă nevoie de a comunica, de a-şi dezvălui gândurile şi trăirile, Octavian Paler şi-a trăit propria legendă. Un scriitor singuratic împovărat de speranţe şi melancolii, el afirma că „despre adevărata singurătate nu vorbim decât în şoaptă. Nu voi recunoaşte decât în faţa mea că sunt singur. Şi uneori prefer să mi-o ascund şi mie.” (Scrisori imaginare – Scrisoare domnului Rilke)
Învăţase de la Aristotel că avem datoria de a fi fericiţi, aşa că dincolo de melancoliile pe care şi le recunoştea, acceptându-le ca atare, („Cel mai greu e să recunosc că afară plouă pur şi simplu şi să nu am în clipa următoare nicio melancolie.”), Octavian Paler ştia că „există ceva şi mai important decât o dimineaţă plină de soare, să nu uit că o voi pierde şi nu vreau s-o arunc goală pe nisip”.
Volumul de poezii „Umbra cuvintelor”, jurnalele de călătorie „Drumuri prin memorie. Egipt – Grecia” , „Drumuri prin memorie. Italia” sau volumele atât de cunoscute care l-au consacrat în literaratura noastră „Mitologii subiective”, „Scrisori imaginare”, „Viaţa pe un peron”, „Un om norocos”, „Autoportret într-o oglindă spartă” şi încă multe altele sunt cărţi care, dincolo de cuvinte, ni-l dezvăluie pe omul Octavian Paler.
Pentru că, în personajele care populează paginile cărţilor sale, stă mai mereu o trăire a acestuia pe care ne-o dezvăluie. Aşa cum va recunoaşte spre sfârşitul „mitologiilor subiective” când, pe ţărmul mării unde îşi scrisese cartea şi pe care urma să-l părăsească, ne destăinuie: ”mă încearcă dorinţa de a mă culca în ierburi ca pe nisip. Căci grecii antici sunt simple pseudonime. În fond, de fiecare dată am vrut să zic 'eu însumi'.” Acest “eu însumi” este la Octavian Paler şi orgoliu aşa cum, demult, făcând o astfel de afirmaţie, orgoliul lui Oedip consta nu în acuzarea ci în absolvirea zeilor de orice vină, asumându-şi singur vinovăţia nu în faţa zeilor ci împotriva lor. Şi tot aici ne vorbeşte despre amintirile care aduc nefericire atâta vreme cât “zeii nu au amintiri şi de aceea nu vor şti niciodată ce e nefericirea.”
Tot despre dorinţa de a scăpa de amintirile care aduc nefericirea ne vorbeşte autorul şi în “Un om norocos” în care, Daniel Petric merge la azil pentru a-şi preda amintirile la arhivă şi a evada din viaţa care-i pricinuia mereu atâtea neajunsuri. Acesta, neavând puterea să recunoască faptul că are nevoie de cineva să-i fie alături, nici chiar de Dumnezeu, (se temea că, dacă ar sta să-l caute pe Dumnezeu, nu ar mai avea timp să se caute pe sine, iar în timp ce mila lui Dumnezeu i se părea nesigură, de propria-i milă nu se îndoia deloc şi îi era şi foarte accesibilă), ştia că, uneori, mila poate fi hidoasă şi că pentru unele lucruri nu există iertare. „Dintr-odată, m-a copleşit o senzaţie plăcută şi nouă pentru mine; memoria îşi pierduse, parcă, din greutate. Ah, binecuvântată stare. Mă simţeam ca o pivniţă goală din care au fost izgoniţi şobolanii şi n-a mai rămas decât, ici, colo, câte o pânză de păianjen. Chiar lucrurile pe care mi le aminteam nu mai aveau greutate, nu mă mai apăsau, pluteau printr-un gol parcă.” (O. Paler – „Un om norocos”)
Povestindu-ne despre el, Octavian Paler s-a studiat pe sine (convins fiind că nimeni nu e obligat să se studieze dar dacă o face, n-ar trebui să trişeze) şi a căutat sensul vieţii făcând, poate, „primul pas pentru a înţelege ceva periculos; anume că viaţa are sens doar câtă vreme nu încerci să-l afli. Dacă te scoli dimineaţa şi te grăbeşti să te îmbraci şi să pleci după treburi, nu e niciun pericol. Nu-ţi pune probleme. Stă aţipit sub grijile şi sub supărările zilnice. Dar când priveşti cerul cu gândul că într-o zi n-o să-l mai vezi, şi începi să cauţi un rost alergăturilor tale, vanităţilor şi ambiţiilor din urma ta, eşti deja în primejdie. Se apropie momentul când vei deveni şi agasat, şi obsedat de tine însuţi.” (O. Paler - „Calomnii mitologice”)
Dincolo de imensul său talent, de imensul său har, Octavian Paler a fost un om care şi-a dorit să fie fericit: „Se poate vorbi despre fericire fără să întindem mâna spre ea? Chiar şi această mare friguroasă îmi ascute nevoia de dragoste.” (O. Paler – „Mitologii subiective”)
Câţi dintre noi am făcut loc, pe noptieră, celor şapte iubiri, şapte singurătăţi şi şapte înţelepciuni ale marelui om? Unde aşezăm cărţile sale? Cine este Octavian Paler? „Sunt întrebări cărora dacă nu le poţi răspunde cu o propoziţie, nici o viaţă nu mai e de ajuns.” Aşa că am aşezat, aici, câteva astfel de „propoziţii” ale sale. Să nu aşteptăm o viaţă pentru a-l descoperi. Am avut bucuria de a-l avea printre noi. L-am apreciat, oare, aşa cum o merita?
„Uneori, sunt de ajuns vântul şi soarele ca absenţele să mă doară. Şi trebuie să înving în mine această tristeţe pentru a iubi din nou. Dar, poate, şi melancolia nu e decât tot o formă a dragostei, mai complicată acum, însă şi mai lucidă. Ştiind că ea nu pune condiţii. Recunoaşte că există. Atâta tot. Căci Ithaca nu-i o legendă, ci prima condiţie pe care viaţa i-o pune fiecăruia pentru a se distinge de nisipul pe care-l spulberă vântul. Datorită ei, am aflat că înţelepciunea nu e, poate, decât o iubire care-şi cunoaşte atât de bine motivele, încât nu se mai teme să-şi lase tristeţea pe aceeaşi balanţă cu lumina amiezii. Amândouă ard şi purifică.” (O. Paler – A şaptea înţelepciune)
">

Lanark

O viaţă în patru cărţi – de Alasdair Gray

Când am luat-o din raft nu mi-a „spus” mare lucru... m-a impresionat prin dimensiune. Neîncrezător, i-am studiat, totuşi,ultima copertă şi atunci am ştiut că o voi citi.
Despre el, autorul ne dezvăluie, printre altele, că „e ciudat să-ţi petreci jumătate din viaţă transformându-ţi sufletul în cerneală tipografică... Pe lumea aceasta sunt oameni mai buni sau mai răi decât mine, aşa că nu mă detest.”
Despre carte, Janice Galloway spune că „este şi va rămâne un act de rezistenţă, parte a inventarului de şoapte, sedimentări şi dialoguri pe care îl numim literatură.”
Aşa că am luat-o...
Amestec uluitor de real şi imaginar, romanul are patru părţi (numite „cărţi” de către autor), două dintre ele (cartea întâi şi cartea a doua) avându-l ca personaj central pe Duncan Thaw iar celelalte două pe Lanark.
Dar cele patru cărţi care compun acest roman sunt aşezate de autor într-o ordine mai puţin firească („neordine”, deci!), respectiv : trei, unu, doi şi patru. Autorul a vrut ca „Lanark” să fie citită astfel, folosind un procedeu literar vechi, întâlnit şi la Homer sau Vergiliu după cum singur afirmă printr-un personaj al său numit „iluzionistul” (care este, de fapt, însuşi autorul).
M-a impresionat Duncan Thaw. Este eroul care există în mintea lui Lanark şi de care acesta se agaţă, considerându-l propriul trecut. Thawn era un artist genial dar total neadaptat timpului din care făcea parte. Preocupat prea puţin de aparenţe şi de aspectele practice ale existenţei, pentru el totul se reducea la exprimările sale artistice, la arta pe care o împlinea cu pasiune, până la extenuare.
Nu primise educaţie religioasă şi relaţia sa cu Dumnezeu era o veşnică tatonare. Spunea, la sfârşitul rugăciunilor, „Dacă exişti” în loc de „Amin”, ştiind că adevărul nu este niciodată alb sau negru, ci alb şi negru, deopotrivă.
Era mereu în căutarea unei chei. Nu ştia exact cum arată şi nici unde ar trebui să o caute, dar ştia că ea ar putea rezolva toate problemele sale: astmul, temele, timiditatea, teama; ar face ca tot ce este dureros, inutil şi greşit să devină plăcut, armonios şi bun.
El credea că orice poveste poate avea un final fericit dacă o întrerupi într-un moment vesel. Dar povestea acestui artist neadaptat sfârşeşte tragic. Thaw moare pentru că nu se pricepe să iubească.
Lanark e personajul central din cărţile trei şi patru, unde l-am putut cunoaşte aşa cum este, cu toate ciudăţeniile lui şi cu noncomformismul manifestat în situaţiile de viaţă în care a fost pus de către autor. Era un tânăr fără trecut care-şi luase un nume la întâmplare şi care suferea de una dintre ciudatele boli care bântuiau cetăţenii oraşului său: celor foarte disperaţi (a se citi „bolnavi”) le creşteau aripi. Rima, cea care i-a devenit ulterior soţie, fusese un astfel de caz şi atunci când nimeni nu spera ca aceasta să mai fie vindecată, dragostea perseverentă şi încăpăţânată a lui Lanark a salvat-o. Îmi pare una dintre cele mai frumoase imagini ale cărţii:
„- Eşti supărat că nu mai ai cui să-i citeşti, Thaw? Dar mi-am întins aripile şi o să zbor acolo unde tu nu poţi ajunge, mă voi înălţa cu părul în flăcări şi voi devora bărbaţi ca pe aer.(...)Corpul şi membrele de argint se crăpară şi căzură, acoperind podeaua ca nişte fiare vechi, ornamentale. În mijloc stătea ghemuită o fată goală, care plângea şi-şi freca obrajii cu mâinile. Era blondă şi înaltă (...).- Mă întreb dacă o să te pot ierta că mi-ai rupt aripile. E plăcut să fii om din nou, dar erau nişte aripi atât de frumoase!”
Institutul era locul unde cei ce nu se vindecau erau transformaţi în sursă de energie sau combustibil pentru ceilalţi. Asta deoarece canibalismul fusese întotdeauna o problemă a omului, problemă rezolvată, în parte, prin hrănirea în mod regulat cu sângele şi trupul Domnului. Dar oamenii au uitat să iubească şi povestea lui Lanark înfăţişează prăbuşirea unei civilizaţii din lipsă de iubire. Oamenii nu mai ştiu să iubească într-un timp în care totul trebuie să fie eficient din punct de vedere al economiei, al conducătorilor.
În „Epilog” apare acel personaj nou de care vă vorbeam, numit „autorul” sau „iluzionistul”. Aflând că „iluzionistul” i-a pregătit un sfârşit tragic, Lanark se revoltă, amintindu-i acestuia că nu şi-a dorit altceva toată viaţa decât soare, puţină dragoste şi o fericire banală şi că aceste dorinţe i-au fost mereu zădărnicite de societatea în care trăia. Autorul îi atrage atenţia că unele lumi sunt făcute din atomi dar lumea sa este făcută din cuvinte, aceste „mici semne care mărşăluiesc pe hârtie” şi că supravieţuirea lui, ca personaj, şi a sa, ca autor, depind de felul în care este sedus cititorul, aducându-l din lumea sa în lumea tipărită şi reţinându-l aici suficient de mult. Îi dezvăluie că uneori, ca autor, trebuie să facă lucruri abominabile pentru a-l vrăji pe cititor fiind nevoit să-şi prostitueze cele mai sacre amintiri, punându-le în cele mai banale cuvinte şi propoziţii. Pentru că, într-o oarecare măsură, romanul este şi autobiografic.
E greu să rezum aici o carte de peste 700 de pagini. Poate v-am trezit, totuşi, interesul... Aş adăuga şi faptul că acei dintre voi care îl îndrăgesc pe Kafka vor fi plăcut impresionaţi de „Lanark”.

"Doar cei neobişnuit de disperaţi au aripi..."

„- Eşti supărat că nu mai ai cui să-i citeşti, Thaw? Dar mi-am întins aripile şi o să zbor acolo unde tu nu poţi ajunge, mă voi înălţa cu părul în flăcări şi voi devora bărbaţi ca pe aer.
(...)
Corpul şi membrele de argint se crăpară şi căzură, acoperind podeaua ca nişte fiare vechi, ornamentale. În mijloc stătea ghemuită o fată goală, care plângea şi-şi freca obrajii cu mâinile. Era blondă şi înaltă (...).
- Mă întreb dacă o să te pot ierta că mi-ai rupt aripile. E plăcut să fii om din nou, dar erau nişte aripi atât de frumoase!”
„Lanark (O viaţă în patru cărţi)” scrisă de Alasdair Gray a apărut în 1981 dar eu am descoperit-o abia acum (Polirom 2008).