Viaţa ca o coridă

de Octavian Paler

Aşadar, din nou Octavian Paler...
Din nou despre acele lucruri spre care Octavian Paler îşi îndreaptă atenţia: Grecia antică, Evul Mediu pe care doreşte cu orice preţ să-l reabiliteze, Spania cavalerească din care nu lipsesc Don Juan şi Don Quijote... şi coridele.
Corida este o realitate. Aşa cum e broşura care cuprinde regulamentul după care se desfăşoară o luptă cu taurii, găsită într-un anticariat din Bucureşti. Tauromahia îşi are propriile reguli.
„Un joc serios” (evident, corida), „Şi eu am fost în Arcadia” (sau despre deziluzia împlinirii unui vis), „Butoiul lui Diogene” (izolarea în pieţe publice sau însingurarea în mijlocul mulţimii), „Om de răspântie” (scriitorul la răspântia dintre carte şi viaţă), „Per aspera ad astra” (despre zborul care începe, inevitabil, cu deschiderea aripilor) şi „Dincolo de Rubicon” (drumul fără întoarcere al vieţii) sunt părţile care compun cartea. Sau acte ale piesei în care autorul încearcă să „ia cu asalt cerul”. Tratând toate aceste subiecte, „Viaţa ca o coridă” nu face excepţie de la regula cu care Octavian Paler ne-a obişnuit: acesta scriind, se descrie. Pentru că în el trăieşte încă cel care „a copilărit într-un mit” în „satul cu nume feminin” de la poalele munţilor Făgăraş. Şi tot acolo, înlăuntrul său, „viitorul există deja, într-o măsură, sub forma amintirii”.
Poate greşesc, dar eu îl văd pe Octavian Paler în fiecare personaj al său. În confesor şi în cel care primeşte împărtaşania, deopotrivă. „Sufăr de un exces de memorie cum suferă alţii de un exces de acid gastric” spune cel care a ajuns să pună memoria „pe acelaşi plan cu zeii şi cu destinul”.
Viaţa e o coridă. Doar că în viaţă sunt mai multe variante ale jocului. „Într-o coridă, totul se ţese cu trei fire de cânepă, Răul, Iubirea şi Moartea. (...) Pe când într-o viaţă firele sunt mai multe şi uneori se încâlcesc până la confuzie. Începi să te gândeşti nu numai la ceea ce a fost ci şi la ceea ce ar fi putut să fie.”
Cel care nu poate vorbi despre fericire fără să întindă mâna spre ea îşi încalcă jurământul de a nu mai scrie vreodată (oricum, avea oroare de stricteţea proiectelor!). Aşa că o lasă pe Sibila din Cumae să scrie doar pe frunze de stejar spre a le risipi apoi în zări. Iar el sare în arenă aşa cum făcuse, demult, El Cordobes: „Sunt un om de răspântie, tentat să parieze şi pe cărţi şi pe viaţă, având, cum s-ar spune, două altare şi aducând două rânduri de ofrande pentru a dobândi sentimentul plinătăţii.”
Şi scrie despre viaţă. Pentru că „e prea târziu să dau înapoi. Din moment ce am cedat vanităţii de a mă închipui cu o muletă în mână, nu-mi rămâne decât să încerc să nu renunţ la iluzia că aş putea deveni într-o zi cum mi-ar plăcea să fiu acum”.
*
„Mai bine să umplem cu flori
toate craterele vulcanilor,
să uităm morţii neîngropaţi
şi vântul să cânte singur
ce mai e de găsit prin cenuşă,
mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,
să nu regretăm nimic şi să cultivăm trandafiri,
mai bine să fixăm sărbătorile
în zile fără memorie,
mai bine să ducem ucigaşilor crini
şi să-i declarăm inocenţi,
mai bine să convingem fantomele
să ne lase în pace,
să ne ducem departe de rănile lor
şi cât mai discret,
să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni,
înainte de a spune că toate acestea-s fireşti.”
(Octavian Paler – „Elegie”)

Poveste despre dragoste şi întuneric

de Amos Oz

Amos Oz este considerat cel mai important prozator şi eseist israelian. Iar romanul autobiografic „Poveste despre dragoste şi întuneric” a primit mai multe distincţii internaţionale, între care Premiul France Culture 2004 şi Premiul Goethe 2005.
Autorul dezvăluie cititorului în special perioada copilăriei şi adolescenţei sale din Ierusalimul agitat al anilor 1940 – 1955, povestindu-i acestuia „toate acele lucruri despre care n-am vorbit noi doi, tata şi cu mine. Tata mi-a lăsat multă treabă de făcut şi încă trudesc la ea.”
Acest „copil al cuvintelor” se rătăcea veşnic în tot felul de poveşti pe care şi le spunea singur.
Dar într-o lume prea ocupată să-şi trăiască istoria (la 11 noiembrie 1947 avusese loc votul Adunării Generale O.N.U., la Lake Success, cu privire la întemeierea statului Israel), nimeni nu asculta pe nimeni, „poate nici măcar nu se ascultau cu adevărat pe ei înşişi.”
Părinţii îi impuneau norme rigide şi aspre de comportament, aşezându-i pe umeri întreaga povară a dezamăgirilor proprii. Doar învăţătoarea Zelda de la „cea mai mică şcoală din Ierusalim: două clase, două învăţătoare, o duzină de elevi şi nouă pisici” îl asculta pe micul Amos „ca şi cum ar fi învăţat de la mine lucruri care o încântau sau îi trezeau curiozitatea”.
Până la vârsta de opt ani citise cam două sute de cărţi („aproape orice îmi cădea în mână, de-a valma”) nerespectând întotdeauna „regimul de lectură gustos dar şi hrănitor, bogat în vitamine culturale” pe care părinţii se întreceau să i-l ofere.
Şi pentru că istoria îşi lua tributul de sânge sub ochii săi într-o lume în care copiii nu apucau întotdeauna să crească, micul Amos îşi dorea ca atunci când va fi mare să fie o... carte. „Nici cărţile nu sunt greu de ars, e adevărat, dar dacă atunci când o să fiu mare o să fiu o carte erau multe şanse ca măcar un exemplar să reuşească să supravieţuiască.”
Trecerea anilor, moartea mamei văzută ca o trădare, revoltele adolescentului care nu mai suporta chingile unui regim la care nu mai rezona, dorinţa de a lăsa în urmă cărţile şi de a duce o existenţă sătească simplă, viaţa în kibbutz... Apoi, totuşi, cărţile... şi prima iubire... şi, peste toate acestea, pasărea Elise din rodiul din faţa casei, care l-a însoţit toată copilăria: ti-da-di-da-di...
Toate sunt descrise în această carte-poveste în care tragicul şi comicul se împletesc într-un stil inedit.
O carte care trebuie citită.