Viaţa ca o coridă

de Octavian Paler

Aşadar, din nou Octavian Paler...
Din nou despre acele lucruri spre care Octavian Paler îşi îndreaptă atenţia: Grecia antică, Evul Mediu pe care doreşte cu orice preţ să-l reabiliteze, Spania cavalerească din care nu lipsesc Don Juan şi Don Quijote... şi coridele.
Corida este o realitate. Aşa cum e broşura care cuprinde regulamentul după care se desfăşoară o luptă cu taurii, găsită într-un anticariat din Bucureşti. Tauromahia îşi are propriile reguli.
„Un joc serios” (evident, corida), „Şi eu am fost în Arcadia” (sau despre deziluzia împlinirii unui vis), „Butoiul lui Diogene” (izolarea în pieţe publice sau însingurarea în mijlocul mulţimii), „Om de răspântie” (scriitorul la răspântia dintre carte şi viaţă), „Per aspera ad astra” (despre zborul care începe, inevitabil, cu deschiderea aripilor) şi „Dincolo de Rubicon” (drumul fără întoarcere al vieţii) sunt părţile care compun cartea. Sau acte ale piesei în care autorul încearcă să „ia cu asalt cerul”. Tratând toate aceste subiecte, „Viaţa ca o coridă” nu face excepţie de la regula cu care Octavian Paler ne-a obişnuit: acesta scriind, se descrie. Pentru că în el trăieşte încă cel care „a copilărit într-un mit” în „satul cu nume feminin” de la poalele munţilor Făgăraş. Şi tot acolo, înlăuntrul său, „viitorul există deja, într-o măsură, sub forma amintirii”.
Poate greşesc, dar eu îl văd pe Octavian Paler în fiecare personaj al său. În confesor şi în cel care primeşte împărtaşania, deopotrivă. „Sufăr de un exces de memorie cum suferă alţii de un exces de acid gastric” spune cel care a ajuns să pună memoria „pe acelaşi plan cu zeii şi cu destinul”.
Viaţa e o coridă. Doar că în viaţă sunt mai multe variante ale jocului. „Într-o coridă, totul se ţese cu trei fire de cânepă, Răul, Iubirea şi Moartea. (...) Pe când într-o viaţă firele sunt mai multe şi uneori se încâlcesc până la confuzie. Începi să te gândeşti nu numai la ceea ce a fost ci şi la ceea ce ar fi putut să fie.”
Cel care nu poate vorbi despre fericire fără să întindă mâna spre ea îşi încalcă jurământul de a nu mai scrie vreodată (oricum, avea oroare de stricteţea proiectelor!). Aşa că o lasă pe Sibila din Cumae să scrie doar pe frunze de stejar spre a le risipi apoi în zări. Iar el sare în arenă aşa cum făcuse, demult, El Cordobes: „Sunt un om de răspântie, tentat să parieze şi pe cărţi şi pe viaţă, având, cum s-ar spune, două altare şi aducând două rânduri de ofrande pentru a dobândi sentimentul plinătăţii.”
Şi scrie despre viaţă. Pentru că „e prea târziu să dau înapoi. Din moment ce am cedat vanităţii de a mă închipui cu o muletă în mână, nu-mi rămâne decât să încerc să nu renunţ la iluzia că aş putea deveni într-o zi cum mi-ar plăcea să fiu acum”.
*
„Mai bine să umplem cu flori
toate craterele vulcanilor,
să uităm morţii neîngropaţi
şi vântul să cânte singur
ce mai e de găsit prin cenuşă,
mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,
să nu regretăm nimic şi să cultivăm trandafiri,
mai bine să fixăm sărbătorile
în zile fără memorie,
mai bine să ducem ucigaşilor crini
şi să-i declarăm inocenţi,
mai bine să convingem fantomele
să ne lase în pace,
să ne ducem departe de rănile lor
şi cât mai discret,
să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni,
înainte de a spune că toate acestea-s fireşti.”
(Octavian Paler – „Elegie”)

Autoportret într-o oglindă spartă

de Octavian Paler

Mi s-a făcut dor de Octavian Paler.
Aşa că am deschis „autoportretul...” celui care s-a mutat într-o stea, după cum ar spune Van Gogh. Neapărat în una care străluceşte pe cerul adânc şi fascinant al Lisei...
În roman, autorul îşi pune problema trecutului, încercând să înţeleagă ce lasă în urmă: o biografie sau un destin.
Am colindat şi eu cu Cioanta şi cu Mali pe Calea Secii ( „calea regală a copilăriei mele”), printre arinii de pe marginea pârâului care însoţeşte drumul forestier şi mai sus, printre fagii care lasă rareori lumina să pătrundă şi să usuce pământul.
Apoi am lăsat Christul de tablă ruginită din capătul satului şi am luat drumul Bucureştiului, în aceeaşi maşină care îl ducea pe „unchiul George” spre capitală.
„Pentru mine, seara aceea a fost cea care a pus capăt copilăriei mele şi prima trăită în secolul XX. Dimineaţa, fusesem, încă, în secolul al XVII-lea. Străbătusem într-o jumătate de zi, fără să ştiu, trei secole.” Octavian Paler trecuse, aşadar, Rubiconul...
Am retrăit, alături de autor, anii de la „Spiru Haret” şi de la „Negru Vodă”, cei petrecuţi dincolo de Bariera Bachus şi în strada Tufelor... Au urmat primul salariu, prima carte publicată, toate redate dintr-o evidentă nevoie de confesiune a autorului. De altfel şi aici, ca şi în „Mitologii subiective” ori în „Apărarea lui Galilei”, Octavian Paler se confesează. Vorbeşte despre el însuşi. Grecii antici sunt simple pseudonime, la fel şi Galilei: „Fiind un introvertit, nu am cum să scap de eu. Nu pot să scriu dacă nu mă descriu.”
În „Autoportret într-o oglindă spartă”, Paler rememorează lucrurile care îl definesc. Şi, după propria-i reţetă, introduce în scrierile sale acea picătură de sânge care salvează opera de la moarte.
Privindu-se în oglinda spartă a amintirilor, se întreabă: „Cum să explic ce a rămas din mine după atâţia ani de la plecarea din Lisa? Am devenit, oare, altul? Un petic de iarbă, un nor sau o trâmbă de praf mă fac uneori să mă îndoiesc. Atunci, mi se pare că există în mine două straturi de timp. Şi nu mai ştiu dacă melancolia care le învăluie e un rest din ceea ce am fost. Sau, dimpotrivă, o parte din ceea ce n-am reuşit să devin.”
După ce am citit şi ultima filă din această carte am deschis „Poeme” de acelaşi autor:
„Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decât moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborât să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vântul care nu ne cruţă,
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...”
(fragment din „Cei care-am fost la Troia” – de Octavian Paler)
*
Blogul „Aproape tăceri” l-am rezervat cărţilor: aici vorbesc prietenele mele, cărţile, iar eu intervin foarte puţin... aproape tac.
Totuşi, voi face o excepţie, acum.
Mă simt datoare să motivez reîntoarcerea mea, periodică, la Octavian Paler.
Consider că există un blestem al cuvintelor.
Legenda Turnului Babel din Tora spune că pedeapsa nu a constat doar în distrugerea Turnului. De atunci, omul nu mai este în acord ontologic cu lumea. Gândul şi cuvântul, simţirea şi comunicarea nu se mai întrepătrund. Rămâne, mereu, un „ceva” inexprimabil...
În plus, în fiecare primăvară mă răscolesc energiile care scurmă, din interior, acest pământ. Trăiesc un fel de anamneză. Ca şi cum, bunicul se trezeşte în mine grăbit să-şi ia sapa în spinare. Să nu rămână pământul nelucrat. Şi pământul clocoteşte ca un cazan. Îi crapă coaja de sub care iese viaţa. Atunci, eu simt că toată lumea aceasta mă apasă... ca un „ceva” nedesluşit...
Cărţile lui Octavian Paler mă ajută, deseori, să-mi desluşesc „ceva”-urile...

Octavian Paler aşa cum îl văd eu

motto
„Ceilalţi lupi m-ar sfâşia dacă ar şti
Că urletul meu e în realitate un plâns.”
(O. Paler – Impostură)

Înainte de toate, aş spune că acest om m-a fascinat şi continuă să o facă. Greutatea pe care o dă cuvântului, acurateţea gândirii, verticalitatea, autoironia, umorul... totul...
Apoi, aş adăuga faptul că, citindu-i cărţile, am constatat că fiecare pagină este încărcată de omul care a fost... că, de fapt, vorbeşte despre sine... Şi o face atât de bine, încât mie îmi e greu să adaug ceva. De aceea în cele de mai jos voi folosi, de multe ori, cuvintele sale.
Începând de la băiatul venit din Lisa care colinda bibliotecile pentru ca apoi, printre cărţi, să viseze la zeii Olimpului într-o căsuţă de la marginea Bucureştiului şi până la scriitorul complex care avea o imensă nevoie de a comunica, de a-şi dezvălui gândurile şi trăirile, Octavian Paler şi-a trăit propria legendă. Un scriitor singuratic împovărat de speranţe şi melancolii, el afirma că „despre adevărata singurătate nu vorbim decât în şoaptă. Nu voi recunoaşte decât în faţa mea că sunt singur. Şi uneori prefer să mi-o ascund şi mie.” (Scrisori imaginare – Scrisoare domnului Rilke)
Învăţase de la Aristotel că avem datoria de a fi fericiţi, aşa că dincolo de melancoliile pe care şi le recunoştea, acceptându-le ca atare, („Cel mai greu e să recunosc că afară plouă pur şi simplu şi să nu am în clipa următoare nicio melancolie.”), Octavian Paler ştia că „există ceva şi mai important decât o dimineaţă plină de soare, să nu uit că o voi pierde şi nu vreau s-o arunc goală pe nisip”.
Volumul de poezii „Umbra cuvintelor”, jurnalele de călătorie „Drumuri prin memorie. Egipt – Grecia” , „Drumuri prin memorie. Italia” sau volumele atât de cunoscute care l-au consacrat în literaratura noastră „Mitologii subiective”, „Scrisori imaginare”, „Viaţa pe un peron”, „Un om norocos”, „Autoportret într-o oglindă spartă” şi încă multe altele sunt cărţi care, dincolo de cuvinte, ni-l dezvăluie pe omul Octavian Paler.
Pentru că, în personajele care populează paginile cărţilor sale, stă mai mereu o trăire a acestuia pe care ne-o dezvăluie. Aşa cum va recunoaşte spre sfârşitul „mitologiilor subiective” când, pe ţărmul mării unde îşi scrisese cartea şi pe care urma să-l părăsească, ne destăinuie: ”mă încearcă dorinţa de a mă culca în ierburi ca pe nisip. Căci grecii antici sunt simple pseudonime. În fond, de fiecare dată am vrut să zic 'eu însumi'.” Acest “eu însumi” este la Octavian Paler şi orgoliu aşa cum, demult, făcând o astfel de afirmaţie, orgoliul lui Oedip consta nu în acuzarea ci în absolvirea zeilor de orice vină, asumându-şi singur vinovăţia nu în faţa zeilor ci împotriva lor. Şi tot aici ne vorbeşte despre amintirile care aduc nefericire atâta vreme cât “zeii nu au amintiri şi de aceea nu vor şti niciodată ce e nefericirea.”
Tot despre dorinţa de a scăpa de amintirile care aduc nefericirea ne vorbeşte autorul şi în “Un om norocos” în care, Daniel Petric merge la azil pentru a-şi preda amintirile la arhivă şi a evada din viaţa care-i pricinuia mereu atâtea neajunsuri. Acesta, neavând puterea să recunoască faptul că are nevoie de cineva să-i fie alături, nici chiar de Dumnezeu, (se temea că, dacă ar sta să-l caute pe Dumnezeu, nu ar mai avea timp să se caute pe sine, iar în timp ce mila lui Dumnezeu i se părea nesigură, de propria-i milă nu se îndoia deloc şi îi era şi foarte accesibilă), ştia că, uneori, mila poate fi hidoasă şi că pentru unele lucruri nu există iertare. „Dintr-odată, m-a copleşit o senzaţie plăcută şi nouă pentru mine; memoria îşi pierduse, parcă, din greutate. Ah, binecuvântată stare. Mă simţeam ca o pivniţă goală din care au fost izgoniţi şobolanii şi n-a mai rămas decât, ici, colo, câte o pânză de păianjen. Chiar lucrurile pe care mi le aminteam nu mai aveau greutate, nu mă mai apăsau, pluteau printr-un gol parcă.” (O. Paler – „Un om norocos”)
Povestindu-ne despre el, Octavian Paler s-a studiat pe sine (convins fiind că nimeni nu e obligat să se studieze dar dacă o face, n-ar trebui să trişeze) şi a căutat sensul vieţii făcând, poate, „primul pas pentru a înţelege ceva periculos; anume că viaţa are sens doar câtă vreme nu încerci să-l afli. Dacă te scoli dimineaţa şi te grăbeşti să te îmbraci şi să pleci după treburi, nu e niciun pericol. Nu-ţi pune probleme. Stă aţipit sub grijile şi sub supărările zilnice. Dar când priveşti cerul cu gândul că într-o zi n-o să-l mai vezi, şi începi să cauţi un rost alergăturilor tale, vanităţilor şi ambiţiilor din urma ta, eşti deja în primejdie. Se apropie momentul când vei deveni şi agasat, şi obsedat de tine însuţi.” (O. Paler - „Calomnii mitologice”)
Dincolo de imensul său talent, de imensul său har, Octavian Paler a fost un om care şi-a dorit să fie fericit: „Se poate vorbi despre fericire fără să întindem mâna spre ea? Chiar şi această mare friguroasă îmi ascute nevoia de dragoste.” (O. Paler – „Mitologii subiective”)
Câţi dintre noi am făcut loc, pe noptieră, celor şapte iubiri, şapte singurătăţi şi şapte înţelepciuni ale marelui om? Unde aşezăm cărţile sale? Cine este Octavian Paler? „Sunt întrebări cărora dacă nu le poţi răspunde cu o propoziţie, nici o viaţă nu mai e de ajuns.” Aşa că am aşezat, aici, câteva astfel de „propoziţii” ale sale. Să nu aşteptăm o viaţă pentru a-l descoperi. Am avut bucuria de a-l avea printre noi. L-am apreciat, oare, aşa cum o merita?
„Uneori, sunt de ajuns vântul şi soarele ca absenţele să mă doară. Şi trebuie să înving în mine această tristeţe pentru a iubi din nou. Dar, poate, şi melancolia nu e decât tot o formă a dragostei, mai complicată acum, însă şi mai lucidă. Ştiind că ea nu pune condiţii. Recunoaşte că există. Atâta tot. Căci Ithaca nu-i o legendă, ci prima condiţie pe care viaţa i-o pune fiecăruia pentru a se distinge de nisipul pe care-l spulberă vântul. Datorită ei, am aflat că înţelepciunea nu e, poate, decât o iubire care-şi cunoaşte atât de bine motivele, încât nu se mai teme să-şi lase tristeţea pe aceeaşi balanţă cu lumina amiezii. Amândouă ard şi purifică.” (O. Paler – A şaptea înţelepciune)
">