Theodoros - de Mircea Cărtărescu

                               

                Așa cum mărturisește autorul, cartea este un roman pseudoistoric, de imaginație, în care imposibilul devine, adesea, posibil. Pentru că Theodoros a existat cu adevărat, iar autorul a aflat despre el în urmă cu patru decenii, dintr-o scrisoare pe care Ion Ghica i-a adresat-o lui Vasile Alecsandri, în 1883. În acest document, memorialistul face presupunerea că, un tânăr servitor dispărut de pe moșia tatălui său din Ghergani ar fi devenit, câteva decenii mai târziu, Împăratul Tewodros II al Etiopiei. Supoziție care nu are o bază istorică reală, în orice caz, nimic mai mult decât o epistolă adresată reginei Victoria și păstrată în arhivele britanice. Dar care îi oferă lui Mircea Cărtărescu punctul de plecare pentru ”Theodoros”, o carte care ”nu are pretenția de a fi mai mult decât o operă de ficțiune”, după cum însuși autorul precizează.

            Cu toate acestea, romanul conține foarte mult adevăr istoric, peste care autorul țese povestea eroului său.

            Tudor era fiul lui Gligorie Ișlicarul din Ghergani, sluga boierului Tachi Ghica. Mama sa, Sofiana, era grecoaică ajunsă și ea slugă în Valahia. Iar de-a lungul cărții, viața lui Tudor, devenit Theodoros și, mai apoi, Tewodros, este redată de îngeri, cei care îl vor urmări mereu, de-a lungul vieții, ”scriindu-i povestea în ceruri, pe măsură ce ea se depăna pe pământ”, pentru a putea, la Judecata de Apoi, să prezinte faptele sale, așa cum au fost. Și nu de puține ori, de-a lungul tumultuoasei sale vieți, aceștia nu au îngăduit ca Theodoros să piară, întrucât soarta sa era „pecetluită încă de la începuturile lumii”.

Această soartă avea să-l poarte, de pe ulițele Gherganilor și ale Bucureștiului, din Valahia care îi va rămâne în sânge și pe care o va duce cu el mereu, peste tot, în locuri pe care le cunoștea din poveștile Sofianei, ori din cărțile citite: insulele grecești, Codrii Libanului, Țara Sfântă, Egipt și, în final, Etiopia, unde avea să se încoroneze rege, așezându-și singur coroana pe cap, așa cum se încorona în copilărie cu coroane de nuiele, dar imitându-l, astfel, pe Napoleon, cel care-i fusese, împreună cu Alexandru Macedon, icoană și model pentru ambițiile de mărire.

Romanul are trei părți: Tudor, Theodorors și Tewodros. Și redă viața acestui personaj (pe care eu l-am văzut/perceput de o cruzime fără seamăn), în încercarea sa de a afla acele lucruri pentru care consideră că viața merită trăită, care sunt tot trei: iubirea, mărirea și mântuirea.

În carte își găsesc locul și poveștile cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene: Tudor însuși, îndrăgostit de Stamatina, o caută pe aceasta până la marginea lumii, chiar dacă, pentru asta, trebuia să tocească nouăzeci și nouă de opinci de fier și un toiag de oțel; deasupra Bucureștiului se luptă cu Zmeul, care o ”răpise” pe Stamatina în înaltul cerului. Sunt prezente, de asemenea, legende și mituri vechi, românești: Ielele, Vânturesele, Zburătorul, acesta din urmă o seduce pe Stamatina, îndepărtând-o de Tudor, și - ce decepție! - la finalul vieții, când în sfârșit Tudor o regăsește, aceasta se transformă în țărână, asemeni personajului poveștii cu Valea Plângerii. Și poveștile cu haiduci sunt aduse de autor în Povestea sa: Iancu Jianu și tovarășii săi sunt personaje prezente mai mereu în istorisirea primei părți a vieții lui Tudor.

Mi-a plăcut felul cum a fost gândit și construit acest roman. Ideea autorului de a prezenta cele trei părți ale vieții lui Theodoros (ba chiar mai mult decât viața acestuia, întrucât povestea se întinde și după moartea sa, până după Judecata de Apoi - în 04.02.2041!), care căuta să afle și să-și împlinească ceea ce considera a fi rostul său pe această lume: iubirea, mărirea și mântuirea, mi s-a părut interesantă. Am apreciat, de asemenea, vasta cultură a autorului, cunoștințele sale pe care, foarte documentat, le-a așezat în paginile cărții, profitând, cumva, de fiecare context ori situație create tot de el, pentru a mai adăuga o extensie și pentru a ne mai furniza unele informații, nu întotdeauna utile cărții, după părerea mea. Ca cititor, m-am simțit, uneori, copleșită de mulțimea informațiilor găsite în câte o frază cu o construcție mai greoaie. Citind, aveam deseori impresia că autorul încearcă să-și golească sacul cunoștințeor în fața noastră, cât mai repede, ca și cum ar dori să scape de o povară. Sau, ca și cum i-ar fi teamă că nu va mai avea o altă ocazie să ne impresioneze cu aceste cunoștințe.

Mircea Cărtărescu redă povestea lui Theodoros folosind limba veche, din vremea Valahiei lui Tudor. E un plus pentru carte, întrucât, așa cum am spus mai sus, cei care povestesc/vorbesc sunt Arhanghelii din cer, care nici măcar nu ni se adresează nouă, cititorilor, ci direct lui Theodoros, căruia îi tot amintesc că din cele trei odăi pe care le are inima lui, ”odaia lui Dumnezeu cu Chivotul sacru, odaia dragostei cu chipul Stamatinei din mica icoană ce-o purta la piept și odaia puterii: tronul lui Solomon cu orice preț și deasupra a tot”, trebuia să aleagă doar una. Cu toate acestea, această limbă veche, oricât de dulce ar fi ea, îngreunează, cumva, parcurgerea cărții. Mai ales că am sesizat și unele greșeli, de tipărire, probabil, dar nu insist pe acest aspect.

M-a impresionat romanul dar nu mi-a plăcut eroul. Fără să dea vreun preț vieții și durerii celorlalți, punând mereu interesul său deasupra. Capabil de orice atrocități, pentru a-l afla și apoi, a ajunge să se declare chiar el, Împăratul Albastru, cel pe care nici poveștile nu au îndrăznit să-l cuprindă. Un personaj crud și egoist, sângeros, urmându-și propriul interes, fără niciun scop nobil. Asta mi s-a părut că i-a lipsit peronajului: puțină noblețe sufletească, puțin altruism, puțină omenie. ”De când te știi ai fost un om al sângelui, Theodoros, trăind în disprețul vieții omenești și hrănindu-te cu durerea aproapelui”, îi reproșau și Arhanghelii care îi scriau povestea. Chiar și mama sa, Sofiana, a sfârșit prin a se lepăda de el, împovărată de minciunile și năucitoarele sale fapte de teroare.

Toate acestea m-au făcut să nu îl percep pe Theodoros ca pe un mare personaj, ci doar un munte de egoism. I-am înțeles zbaterile omenești, lupta între bine și rău care se ducea în permanență în el, doar că nu am găsit la el acel ”ceva” care să facă din Theodoros un personaj memorabil. Mi-a stârnit oroare.

Așa că, asemeni autorului, am să-l citez și eu pe Sever Septimie: ”Totul am fost și nimic n-a meritat osteneala.”