joi, 13 august 2020

”The Scottish prisoner”

 



O carte de vacanță, relaxantă dar captivantă în același timp, al șaselea volum dintr-o serie de unsprezece.

Îmi place capacitatea autoarei de a crea personaje complexe pe care le așază cu dibăcie în contexte reale, narațiunea sprijinindu-se pe evenimentele istorice din perioada imediat următoare ultimei răscoale a iacobinilor scoțieni, - susținători ai familiei Stuart, - înfrânți de englezi în mlaștina de la Culloden în anul 1746. Perioadă încărcată de legende. Și pentru că orice legendă își are eroii ei, Diana Gabaldon îl crează pe Jamie Fraser, un personaj relativ tăcut dar cu un interior atât de… zgomotos, care pur și simplu m-a cucerit!

vineri, 12 iunie 2020

Caiete 1957 - 1972

”Istoria e mai degrabă o neîncetată prăbușire.
Nimic nu este mai plin de primejdii decât o lungă fericire. Niciun individ, nicio societate nu-i rezistă.
Bunăstarea e un factor de disoluție (dezagregare?). De ce? Fiindcă e o stare anormală și atinge tot ce-i viu în profunzime. E în contradicție cu instinctele, le slăbește vigoarea, le subminează și le primejduiește.”
(21 mai 1968 - Emil Cioran, ”Caiete 1957 - 1972” p. 543)

miercuri, 27 mai 2020

prietena mea genială





Mi-a plăcut maniera simplă, sinceră, în care autoarea dezvăluie cititorului reperele copilăriei și adolescenței sale. 
M-a înspăimântat, cumva, dependența Elenei de puternica personalitate a Lilei. Această neputință de a-și gestiona trăirile, faptele, fără să se raporteze la cea pe care o așezase pe un piedestal imaginar și pe care o privea cu atâta admirație. Și am avut mai mereu impresia că e o prietenie oarecum… hm… unilaterală. Că doar Elena investește în relație și doar ea e capabilă de sacrificii. Dar această ”investiție” a ajutat-o să ”crească”. Competiția cu geniala Lila a făcut-o să-și valorifice potențialul pentru a scoate la suprafață propria sclipire. Până la conștientizarea propriei valori a fost, apoi, doar un pas. Important.

Trebuie să spun că am avut un sentiment de… mică vinovăție citind această carte. Cam așa cum aveam când eram la școală și, în loc să-mi fac temele pentru a doua zi, ”pierdeam timpul” cu muschetarii, Contele de Monte Cristo ori regine care își doreau colierele înapoi. 

luni, 4 mai 2020

Vremuri second-hand




”A fost odată un soldat,/Frumos și ne-nfricat,/Dar el era o jucărie:/Soldatul de hârtie…” (B.S. Okudzhava)

De ce ”vremuri second-hand”? Iată ce afirmă autoarea: ”Înainte de revoluția din 1917, Aleksandr Grin scria: «Iar viitorul a încetat cumva să stea la locul său.» Au trecut o sută de ani și viitorul iar nu e la locul lui. Acum trăim vremuri second-hand.”
Prima parte a acestei cărți, cuprinzând ”zece istorii într-un interior roșu”, m-a cucerit cu adevărat! 
Am fost fascinată de conversațiile care aveau loc, în perioada anilor 1991 - 2001, în bucătăriile celor care fuseseră sovietici și s-au trezit, - peste noapte, - ruși, gruzini, abhazi… Conversații despre o realitate trăită din unghiuri diferite și, ca atare, percepută atât de diferit. Despre istoria care se rostogolește peste idealurile pierdute și peste neputințele celor care o trăiesc, schimbând valori și principii. 
Personajele din această primă parte a cărții Svetlanei Aleksievici ne sunt și nouă cunoscute. Am trăit și noi perioada în care credeam că libertatea e un lucru simplu, dar ne-am ”cocârjat” sub greutatea ei. Am avut și noi ”dizidenți de bucătărie”, cu pumnii strânși doar în buzunar. Și sunt și la noi persoane asemeni lui Vasili Petrovici N. de 87 de ani, căruia carnetul de partid (comunist) îi este biblie. Dar și asemeni nepotului său: ”Bunicule, tu chiar ai crezut în comunism? De ce nu în extratereștri?”
Personaje. De la bunicii care povestesc toată viața cum i-au bătut pe nemți la Stalingrad, la nepoții care întreabă: ”- De ce au murit soldați care să apere drapelul regimentului? Puteau să facă unul nou.”
Și anecdotele mi-au amintit de bancurile de la noi, care circulau înainte de revoluție. Și cei care le spuneau erau pedepsiți la fel. Bunăoară, un student luase zece ani de lagăr, fără drept de corespondență, pentru următoarea anecdotă: ”Pe perete e atârnat portretul lui Stalin. Un cor cântă un cântec despre Stalin. Un artist declamă o poezie despre Stalin. Ce-i asta? O seară închinată comemorării a o sută de ani de la moartea lui Pușkin.” 
În această carte ne regăsim - măcar puțin - toți cei care am trăit dincoace de Cortină. Sunt personaje pentru fiecare. ”E ca la teatru. Din sală vezi o poveste frumoasă - scena e curată, actorii sunt străluciți, e o lumină magică, dar când treci în culise… Deodată, în spatele cortinei, sunt resturi de scânduri, decoruri pe jumătate vopsite aruncate pe jos… sticle de votcă goale… resturi de mâncare… S-a dus povestea. E întuneric… murdar… Pe mine m-au dus în culise…”  spune Gleb, un fost ”zek” care consideră că ”lui Dumnezeu i-au ieșit mai bine florile și copacii decât oamenii”.
În cea de-a doua parte a cărții, tot ”zece istorii”, doar că de data aceasta ”fără interior”.
Tot despre zgomotul străzii și despre conversațiile din bucătării, perioada fiind cea a anilor 2002-2012. Când ”născut în URSS” e deja un diagnostic, iar ”Putin-democrat” e cel mai scurt banc. Istoria schimbase, deja, valorile. Acum, ”cei care citeau și visau să zboare, ca pescărușul lui Cehov, fuseseră înlocuiți cu cei care nu citeau, dar puteau să zboare”.
În această a doua parte a cărții, parcă puțin obositor acest leitmotiv al suferinței rusoaicelor care se mărită din dragoste când înflorește liliacul, apoi fac copii și apoi Ivan (Kolea, Volodea, Vadik) începe să bea și totul se lasă cu vărsare de sânge. Iar dacă nu se mărită din dragoste, rusoaica nu poate rămâne lângă cel ce-i este soț și căruia i-a făcut o grămadă de copii; lasă tot și pleacă în lume, să-și găsească dragostea. După ce o găsește, tot la votcă și vărsare de sânge se ajunge. Această nevoie de suferință din dragoste am întâlnit-o frecvent la marii clasici ruși, am empatizat cu personajele acestora. Dar aici, cumva, mi s-a părut supărător de repetitiv. O fi vârsta… :) 

sâmbătă, 25 aprilie 2020

Demonul amiezii




”Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua,
De lucrul ce umblă în întuneric, de reaua întâmplare și de demonul cel de amiază.” (Psalmul 90, 5 - 6, O cântare-laudă a lui David)
Sfântul Ioan Casian vorbește în ”Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii” despre ”atacul demonului amiezii” ca fiind melancolia, iar Evagrios, în ”Cele opt păcate de moarte”, spune că amărăciunea melancolică e un ”diavol de la miezul zilei”.
”Am folosit expresia pentru titlul cărții, deoarece descrie foarte exact ceea ce simți în depresie. Imaginea are rolul de a invoca groaznicul sentiment invaziv care însoțește nefericirea depresivului. Există ceva insolent în depresie. Cei mai mulți diavoli - cele mai multe forme ale angoasei - se bazează pe adăpostul nopții; a-i vedea limpede înseamnă a-i învinge. Depresia stă în plină strălucire a soarelui, netulburată de recunoaștere. Poți să tot știi de ce și pentru ce și să suferi la fel de mult ca atunci când ai fi învăluit în neștiință. Nu mai există aproape nicio altă stare mentală despre care să se poată spune acest lucru.” Așa își motivează autorul titlul dat acestei cărți care a presupus, pe lângă talent, o extraordinară documentare dar, nu în ultimul rând, un curaj și o determinare de a merge până la capăt și a expune cititorului cele mai intime cotloane ale unui suflet răvășit de acest demon al amiezii. Andrew Solomon nu doar că își recunoaște boala, depresia care l-a pus deseori la pământ, dar renunță la intimitate și descrie în amănunt comportamentul său din momentele de disperare, descriere care în ochii cititorului poate să apară ca o sumă de acte de o umilință incredibilă. 
Autorul prezintă depresia ca fiind cea mai îngrozitoare solitudine, de la care ar trebui să învățăm valoarea apropierii între oameni. Și îndeamnă la diferențierea între suferința psihică și depresie, menționând că aceasta nu poate fi descrisă decât prin metafore și alegorii. Ca în povestea Sfântului Antonie aflat în deșert, când a fost întrebat cum îi deosebește pe îngerii care vin la el umili, de diavolii care vin sub înfățișări strălucitoare. După felul cum te simți după ce au plecat, a răspuns acesta. Când te-ai despărțit de un înger, te simți întărit de prezența lui; după ce a plecat un diavol, simți oroare. Suferința psihică e un înger umil care te lasă cu gânduri puternice, limpezi și cu sentimentul propriei profunzimi. Depresia e un diavol care te lasă îngrozit.
Am parcurs greu această carte stufoasă și, pe alocuri, extrem de tehnică. Dar am simțit, cumva, o magie ascunsă între pagini. O dorință de a cunoaște personajele care își etalează, prin intermediul autorului, suferințele ascunse până atunci nu doar față de societate, în ansamblu, dar și față de cele mai apropiate ființe. ”Cartea mea pare uneori unul din scanerele de la aeroport care le permite controlorilor să vadă ce ascund oamenii sub haine.” Iar acest scaner a scos la lumină poveștile atâtor vieți triste care ar fi putut, fiecare în parte, să fie un adevărat roman. 

Pentru că ”nu am întâlnit niciodată demonul amiezii fața-n față, ci doar omenesc-prea-omeneștii săi mesageri (…) nu pot spune cu adevărat că sunt în stare să înțeleg cartea lui Andrew Solomon până în miezul ei”, spune Mircea Cărtărescu în ”De profundis” - prefață la această carte memorabilă. Iar eu mă aliez acestuia, mai mult, închei prezentarea cu o concluzie preluată din această prefață: ”M-am simțit îmbogățit interior parcurgând, pasionat, cartea lui Andrew Solomon. Mai mult decât știință și mai mult decât literatură, ea este o mărturie despre suferință, o meditație despre scandalul etern al faptului că o conștiință trebuie să simtă durere și să moară. Traducerea în limba română a acestei opere, nominalizată în anul publicării ei la premiul Pulitzer, trebuie privită drept ceea ce este cu adevărat: un eveniment.” 

marți, 21 aprilie 2020

Bring up the bodies


Cea de-a doua parte a trilogiei scrisa de Hilary Mantel, in care este redata o parte din viata de la curtea regelui Henry VIII, respectiv din toamna anului 1535 si pana in mai 1536, cand Anne Boleyn sfarseste pe esafod. Insa personajul central este, ca si in prima parte, Thomas Cromwell.
“The word ‘however’ is like an imp coiled beneath your chair. It induces ink to form words you have not yet seen, and lines to march across the page and overshoot the margin. There are no endings. If you think so you are deceived as to their nature. They are all beginnings. Here is one.”

duminică, 23 februarie 2020

”Autumn” - Ali Smith


       Toamnă. Pentru că toamna este sfârșit și început, deopotrivă. Toamnă, când zborurile se prefac în lut și din lut se nasc alte zboruri. Melancolii peste care autorul pudrează zâmbete, nu întotdeauna triste. Despre viață și moarte; despre politică și minciună; despre artă. Despre iubire și despre uitare. Mai mult despre iubire, totuși. Despre faptul că te poți îndrăgosti nu neapărat de o persoană, ci de felul în care acea persoană te ajută să te vezi, prin ochii ei. Să înțelegi cine ești.
        Un mănunchi de flash-back-uri, amintiri care conturează personajul Elisabeth Demand.

”I imagine that whatever it is I’ve forgotten is folded close to me, like a sleeping bird.
What kind of bird? Elisabeth said.
A wild bird, Daniel said. Any kind. You’ll know what kind when it happens. Then, what I do is, I just hold it there, without holding it too tight, and I let it sleep. And that’s that.” 

”Autumn” - Ali Smith