Cartea şoaptelor

de Varujan Vosganian

Chiar dacă autorul ne atenţionează că aceasta nu este o carte de istorie, ea conţine, totuşi, importante file din istoria atât de zbuciumată a unui popor pe care timpul l-a aruncat mereu în luptă cu alte neamuri: tătari, kurzi, ceceni, turci ori ruşi. Şi mereu a fost nevoit să-şi caute un colţ de pământ mai prietenos decât cel atât de stâncos al Armeniei. Un loc cel puţin atât de prietenos încât să lase trupurile neînsufleţite să se odihnească în voie. Dar nu de puţine ori aceste trupuri nu au găsit decât mormântul mişcător şi fără ţărână al apelor fie că acestea s-au numit Tigru sau Eufrat, Marea Neagră ori cine ştie cum altfel.

Alteori, istoria armenilor îşi amestecă filele cu cele ale pământului unde şi-au găsit adăpost după lungi pribegii. Iar moartea nu mai stă să aleagă, între atâtea suflete. Le ia de-a valma. Astfel că, în 4 decembrie 1957, la înăbuşirea revoltei celor ce se împotriveau cooperativizării, la Vadu Roşca, armenii s-au numărat printre victime. Au fost 48 de răniţi şi zece morţi: „opt bărbaţi, o femeie, Dana a lui Radu, şi un clopot”. Acesta din urmă pentru că uitase să tacă. Era viu: bătea.

O istorie tristă a unui popor care se încăpăţânează să trăiască, în pofida măcelurilor şi a deportărilor care desenează cele şapte cercuri ale morţii cu centrul la Deir-ez-Zor.

În „Cartea şoaptelor” găsim personaje anonime, fără chip şi fără nume, ori personaje colective care poartă pecetea secolului XX. Toate aceste personaje au trecut prin dictaturi, războaie, deportări şi masacre care au făcut ca această parte comună a biografiilor lor să domine partea ce ar fi surprins deosebirile.

Apoi, sunt personaje care „au ieşit din rând”, trecând de partea celor care au împrăştiat suferinţa. Locul lor este în partea întunecată a istoriei.

Dar sunt şi personaje la care autorul se opreşte îndelung, sculptându-le cu minuţiozitate fiecare trăsătură, marcând etapele din toată perioada vieţii acestora, până la săparea numelui pe piatra de mormânt. „Bătrânii copilăriei mele”, cum îi numeşte autorul, sunt cei care l-au învăţat pe acesta că poveştile sunt singurul lucru pe care oamenii îl au în comun. Oamenii din acelaşi neam sunt oamenii care ascultă aceleaşi poveşti. Şi, uneori, le scriu pentru a se elibera de ele. Aşa cum a făcut Levon Harutiunian, deţinut în baza art. 58 alături de Arşavir Acterian, Vahan Gheminian, Hovhannes Babikian) care a scris poveştile anilor de puşcărie: „Scrisul eliberează. Le-am scris, acum pot să le uit. Cititul, în schimb, împovărează. Să le citească alţii, să nu uite. Eu le-am ţinut minte destul.”

Şi mai este un personaj, singurul personaj imaginar din „Cartea şoaptelor”: Yusuf. El este „cheia care deschide uşa odăii celei mai plânse din veacul de margine, cu pereţii goi, zgâriaţi cu unghia, cu duşumelele desfăcute şi cu pământul ridicat muşuroi, neaşezat cum trebuie, aşa cum se întâmplă cu mormintele făcute în grabă. Iar cele mai grăbite dintre morminte sunt gropile comune.”

O istorie crudă şi tristă. Dar, alături de prezentarea ei, „Cartea şoaptelor” înseamnă şi foarte multă poezie. Mărturisesc că m-a atras în mod deosebit această poezie a romanului în care filele cărţii sunt bătăi de clopot iar Yusuf este o făptură stranie, un personaj de poveste care trăieşte în sufletele bătrânilor armeni. O făptură care profită de o aromă veche, o oglindă, o fotografie, pentru a învia. În fiecare armean care supravieţuise zbuciumatei istorii a celor mulţi, trăia un Yusuf care nu-şi putea ierta vinovăţia de a fi rămas în viaţă, uneori cu preţul morţii celorlalţi. Yusuf le amintea că viaţa lor e o vină. Bunicul Garabet obişnuia să spună: „fiecare dintre cei care au scăpat de acolo are coşmarurile lui. N-o să ne lecuim de ele decât murind”.

Şi tot bunicul Garabet rostea, cu băgare de seamă, şoaptele auzite în copilărie: „Ce spui în şoaptă?” întrebam. „Citesc”, răspundea bunicul Garabet. „Cum, citeşti? Unde-i cartea?” „Nu-mi mai trebuie. O ştiu pe dinafară.” „Bine, dar cum se cheamă cartea asta? Cine a scris-o?” „Poate că tu, într-o bună zi.” Ceea ce, iată, fac acum. Şi aşa o şi numesc: „Cartea şoaptelor”.

Autorul şi-a trăit copilăria într-o lume a şoaptelor rostite în jurul său cu băgare de seamă. A avut ca prim învăţător un înger bătrân: nucul în care se căţăra adesea ori la poalele căruia se aşeza, ascultând şoaptele celor din jur. Apoi a crescut, străzile s-au îngustat şi casele din jur s-au pipericit: „Ar trebui ca la temelia caselor şi în stâlpii prispei să nu se pună grinzi de lemn uscat ci trunchiuri vii. Astfel, casele ar creşte odată cu oamenii, lumea nu s-ar micşora şi timpul nu s-ar scurta.”

Dar timpul se scurtează, morţii se mută în fotografii, şi poveştile curg mai departe:

Povestea orbului Minas. „La început a fost lumina. Odată lumina adormi. Visă, şi aşa se născu din visul ei umbra. Când eram de vârsta ta, spunea Minas, am visat că sunt orb. Era frumos în vis. Acum visez că văd...” Orbul Minas vede în şoaptă, după cum spune bătrânul Garabet.

Povestea repatrierii lui Simon. „Fiecare plăteşte în felul lui pentru dorurile sale. Locul unde te aşezi nu e destul de încăpător pentru tot ce doreşti să păstrezi. Ceea ce e al tău e, oarecum, şi al locului. Schimbi locul, renunţi aşadar la unele şi capeţi altele. Umpli un dor dar deschizi uşa către un altul. Fiecare rană deschisă e un început de drum sau un drum părăsit. Pe măsură ce te lecuieşti, te vatămi.” Întors din Valea Plângerii, Simon va avea aceeaşi soartă cu personajul din poveste.

Poveştile continuă: povestea zilei în care s-au ars cărţile, povestea anului 1958, „anul stării de confuzie şi al stării de luciditate”, povestea întâlnirilor din cavoul lui Seferian, povestea celor şapte cercuri, povestea calului alb din visul lui Misak Torlakian şi atâtea alte poveşti.

Ele trebuie citite. Pentru că „aşa cum păsările au nevoie, când zboară peste mări, de câte un petec de pământ să se aşeze, tot astfel cărţile, pentru a supravieţui, au nevoie de oameni să le deschidă coperţile şi să le citească, pentru a putea respira.”

*

Totuşi, într-o astfel de poveste am găsit o greşeală.

E vorba de „Povestea testamentului lui Hartin Fringhian”, în care se spune: „Îndeobşte testamentele îşi încep povestea după moartea celui care le redactează, fiind ascunse chiar de legatar, ca o glumă la adresa urmaşilor...”. Greşeala constă în faptul că „legatar” este cel în favoarea căruia se testează, adică beneficiarul legatului. Cel ce face legatul (testamentul) se numeşte „testator”.

Asta nu face, însă, mai puţin interesantă povestea testamentului.

Iar cartea, cu atât mai puţin.

Lumea în două zile

de George Bălăiţă

O carte încărcată de simboluri.
Deşi aproape toată acţiunea romanului se petrece pe parcursul a doar două zile, – zilele celor două solstiţii de peste an, – e destul timp pentru ca poveştile lumii să se repete:
O Marie naşte un prunc voinic. Era din alt oraş, dar venise cu logodnicul „pentru vreo treabă, cine ştie, pe la sfat, pe la miliţie, pe la doctor.” Naşterea are loc în seara solstiţiului de iarnă, seară care în familia lui Antipa era sărbătorită ca Ajun al Crăciunului.
Groparul este şi el personajul unei alte poveşti: nimeni altul decât Caron cu luntrea sa. Fusese şlefuitor de oglinzi şi argintar dar când a simţit că focul şi metalul nu mai au secrete pentru el, a ales apa: „m-am făcut luntraş, adică un fel de vameş care te trece dincolo”. Aşadar, Styxul este şi el prezent.
Copilul Feliciei şi al lui Antipa, încă nenăscut, priveşte „din leagănul lui depărtat” împodobirea bradului. Se va naşte abia la sfârşitul poveştii, după ce i se promite Tinereţe fără bătrâneţe şi Viaţă fără de moarte.
Chiar fabula cu vulpea şi barza îşi găseşte loc în carte. Iar acest şir al poveştilor aşezate în cartea lui George Bălăiţă nu se opreşte aici.
Dar cea mai importantă poveste din roman este cea a „oglinzii străvechi” scrisă de Vang Du, oglindă miraculoasă care conferă deţinătorului puterea de a cunoaşte viitorul. Ea aparţinuse cu mult, foarte mult timp în urmă cititorului în ramuri Su Cio. Apoi se pierduse.
De fapt, de aici începe romanul lui George Bălăiţă.
În casa lui Antipa exista o oglindă ciudată. O oglindă mare, primul obiect adus în casă ca dar de la mătuşa Melpomena. Luciul ei se învechise, o ceaţă fumurie îi acoperea acum suprafaţa conturată de marginile de bronz. „Să treci dincolo şi să cobori. Poate este acolo o scară sau atârnă o frânghie”. Aşa gândeşte Antipa când, privind oglinda care „nu vrea să întoarcă nimic din ce primeşte”, se aşază în fotoliul Baroni încercând să prindă esenţa schimbării care se produsese în cosmos: trecerea întunericului spre lumină, a frigului spre căldură ori a adâncului spre înalt: noaptea solstiţiului de iarnă.
Doar că prezenţa acestei oglinzi îi va atrage un sfârşit tragic. Pentru că întreaga acţiune a romanului conturează, pe măsura desfăşurării sale, paşii parcurşi de personaje până la aflarea oglinzii. Când Anghel îşi dă seama că puterea de a anticipa a lui Antipa se datorează faptului că oglinda este la el, va pune capăt şirului de morţi, cu încă o moarte: cea a lui Antipa. Sau, în exprimarea lui Viziru, va găsi „măsura glumei noastre”.
Personajele cărţii sunt dintre cele mai diverse. Ele dau un colorit aparte romanului, îmbinând tragicul cu comicul, esenţialul cu derizoriul, seriozitatea cu glumele nu întotdeauna „de râs”.
Antipa este personajul în jurul căruia se ţese întreaga acţiune, atât în cele două zile ale solstiţiului (de iarnă mai întâi şi mai apoi de vară), dar şi după şapte ani, când fostul judecător Viziru încearcă să afle adevărul. Pentru că totul a început de la o glumă, în urmă cu mulţi ani. „Şi eu vreau să ştiu până unde se poate glumi”, spune acesta.
Antipa era funcţionar la starea civilă, calitate în care elibera certificate de deces. Acest „funcţionar al neantului” glumea, completând certificate de deces pe numele unor persoane în viaţă care, oricât de sănătoase erau, decedau apoi aproximativ la data pe care acesta o trecea în act. Cu tot mai multă precizie, de la o glumă la alta.
„Nebunia începe cu o glumă” gândea Antipa în dimineaţa solstiţiului. Iar pe marginea unui ziar scrisese: „... întotdeauna broaştele ţestoase mi-au dat un sentiment de siguranţă, ceva înţelept şi caraghios, o nostalgie după vremurile de aur, când eram doar un fir de polen...”. În aceeaşi dimineaţă, profesorul Baroni urca treptele la pălărier gândind, în timp ce privea căciula de vidră a acestuia: „ce animal elegant şi puternic care se mişcă în apă şi pe pământ cu aceeaşi uşurinţă (...) şi cât de crudă, dar ce sublimă cruzimea asta, ea este atât de jucăuşă încât toată ziua nu face decât să se zbenguie şi din joacă îl omoară pe partener, să zicem, o broască ţestoasă bătrână şi înţeleaptă.”
Antipa a fost omorât de Anghel, pentru a curma şirul glumelor început cu Biduică, paznicul de la baia comunlă, continuat apoi cu doctorul Gaiu, Costache Onu, preotul Zota. Total şase.
August pălărierul era „un fel de cronică vie a oraşului” care ştia să gumească pe seama propriei persoane. La afirmaţia profesorului Baroni: „Suntem nişte bravi bătrâni temerari”, acesta adaugă: „Parcă am fi vii.” Vorbind despre el, judecătorul Viziru afirmă: „Nu ştiu cum trec anii peste moşneagul August, dar el este chiar Timpul. Îl ascult, dar îl înţeleg prea puţin.” Dar, după cum Antipa sesizase, între blajinul şi înţeleptul pălărier din Albala şi Anghel, supraveghetorul de la Casa de Apă din Dealu-Ocna (şi totodată pacient al doctorului Lambrini) exista o strînsă legătură: Anghel „este într-un fel partea nevăzută, întunecată a lui August. (...) Ei sunt un singur om.” Cuvinte al căror tâlc e înţeles de către cititor abia la sfârşitul cărţii, când August îl „vizitează” deseori pe Anghel, până la „identificarea” cu acesta.
De altfel, toate personajele se comportă diferit în cele două localităţi, respectiv la vremea celor două solstiţii. Viziru afirmă că „între Antipa din decembrie de la Albala şi Antipa din iunie la Dealu-Ocna era drumul lung de la omul domestic la omul furios şi liber”.
Personajele cărţii sunt dintre cele mai pitoreşti.
Profesorul Baroni este un bătrân pensionar, „autorul unui celebru tratat nescris”.
Iacubovici, ajutorul bătrânului pălărier era „un român jumătate bulgar, jumătate sârb”.
Doamna Stănciulescu, o vecină atât de „prinsă” de obişnuinţa bârfei încât, venită la Antipa (care avea musafiri) uită că trebuia să telefoneze la salvare întrucât Maria urma să nască. De altfel, despre ea, Paşaliul avea să afirme: „În gura ăsteia sunt terase înguste şi o vale adâncă pe unde curge o apă spre care se deschide o peşteră şi pe terase, la marginea peşterii până la malul apei stau femei trântite pe burtă sau pe spate, sute, mii de femei care vorbesc întruna fără să se asculte între ele.”
Dar cel mai expresiv personaj este Paşaliu. Un fel de cititor de profesie care nu ezită să ceară cărţi de la cei cu care intră în contact şi să se bucure ca un copil când le primeşte. Scrie articole la ziare locale, dar rareori îi sunt publicate. Are darul beţiei şi are şi o teorie originală în domeniu, pe care i-o spune lui Viziru: „Orice om are dreptul să bea un sfert de ţuică. După ce a băut sfertul, acest om devine un alt om. Şi acest om nou are dreptul să bea un sfert de ţuică. Dar după sfertul ăsta, omul devine un alt om. (...) Ceea ce mă nemulţumeşte în structura omului nou, domnule jurist, este lipsa ei de finalitate.”

O poveste a celei mai lungi nopţi dar şi a celei mai lungi zile de peste an.
O poveste între două lacrimi: „trecutul ca un frig întunecat într-o lacrimă”, cuvinte scrise de Antipa cu mult timp în urmă, de multe ori, cu diferite culori şi găsite prin hârtiile lui de judecătorul Viziru. Şi „lumea încape într-o lacrimă” gândeşte Felicia la sfârşitul poveştii când, deşi copleşită de tristeţea morţii lui Antipa, se bucură când îşi dă seama că este însărcinată.
Nu mai citisem nimic de George Bălăiţă. „Lumea în două zile” mi-a dat prilejul să-l cunosc, să-i apreciez talentul, să-i admir umorul şi să rezonez cu sensibilitatea sa.
O carte atât de complexă încât sunt convinsă că dacă aş reciti-o, aş constata că mi-au „scăpat” unele aspecte ale acţiunii.
Poate o voi face, cândva.

Pitoresc şi melancolie

de Andrei Pleşu

Şi pitoresc, şi melancolie, şi Andrei Pleşu!
O carte scrisă, parcă, pentru mine, mi-am spus.
Dar am avut unele îndoieli când am început să citesc: „Mai întâi, cartea aceasta a fost plănuită ca o cercetare teoretică asupra picturii de peisaj.” Îndoielile mi-au fost, însă, curând spulberate: „Întregul nostru efort, de-a lungul acestei cărţi, prinde contur în jurul conceptului – bine definit – al exoticului. Căci nu putem spune exact ce e natura, nu puten oferi reţeta absolută a înţelegerii ei: dar putem, prin tensiunea reflecţiei, să înlăturăm poncifele curente în care ea dormitează... A te raporta la natură altfel decât până adineaori, a o aborda cu uimirea primei întâlniri, a repera exoticul ei ireductibil – iată premisele reintegrării noastre în metabolismul ei.”
Natura ca vedetă a imaginii. Natura „contaminată” de starea sufletească a celui ce o observă, „poluată” de problematica umană. Natura veselă sau tristă, zbuciumată sau euforică, după atributul conştiinţei pe care o „umple”. Natura ca obiect de studiu şi natura ca obiect al admiraţiei.
Acest „sentiment al naturii” ca temă de analiză m-a atras la cartea lui Andrei Pleşu. Departe de a fi prea pricepută în domeniul peisagisticii, ador picturile care dezvăluie părţi din natură, „bucăţi de lume” în care mâna omului nu se face simţită: natura sălbatică în toată splendoarea ei, neîntinată.
Totuşi, e bine ca cititorul să aibă alături un album cu marii pictori ai lumii pe tot parcursul lecturii, spre a-i facilita înţelegerea prolegomenei.
Există o problematică „tristanescă” a peisajului (Tristan este eroul fidelităţii tragice) şi o alta „donjuanescă” (Don Juan este eroul unei la fel de tragice infidelităţi). În primul caz, peisajele se înscriu într-o estetică a melancoliei, cu accent pe neputinţa noastră de a ne întoarce la natură, înstrăinarea lumii faţă de conştiinţă, loc al unei trecute crispări, al unei răni vechi: „Natura e ca şi Isolda, o iubire pierdută prin chiar efortul de a o împlini” E, aici, limita dinspre tragic a melancoliei. În cel de-al doilea caz, natura este simplu spectacol ce poate fi uşor înlocuit cu ipostaze artificiale ale sale (grădina) ori – la fel de bine – cu pictura, cultura etc.
„Dacă am fi înţeles vreodată cu adevărat natura, n-am fi avut nevoie să inventăm grădinile. E prea multă ‘intenţie’ în orice grădină şi, mai ales, o intenţie prea omenească.” Invitaţia ar fi să căutăm natura nu în spaţiu exterior, ci în timpul nostru lăuntric.
„Cu alte cuvinte, ratăm contactul veritabil cu natura fie acordându-i prea mult, complicând-o (vezi problematica pitorescului), fie rezervându-i prea puţin, tratând-o ca pe o insuficienţă, ca pe un dat mai curând nefast sau, în orice caz, ambiguu (vezi problematica melancoliei).”
„Atitudinea cea mai înţeleaptă pe care trebuie să o avem când ne aflăm în natură e aceea a unui călător care străbate mituri.”
M-am oprit asupra acestei cărţi pentru că îmi place Andrei Pleşu. El e cel care m-a învăţat (mai demult) cum pot iubi asemeni îngerilor.
Iar acum, citind „Pitoresc şi melancolie”, mi-am amintit că „privind în sine, în „firea” sa, omul vede uneori chipuri de zei, alteori lupte sângeroase şi cai răniţi (...), se poate întâmpla ca el să vadă, din când în când, un peisaj.” Şi „dacă după a patra zi a creaţiei Creatorul s-ar fi plictisit, lumea n-ar fi fost, în eternitate, decât un splendid peisaj: cer înstelat deasupra unui pământ încărcat de verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori”.

Viaţa e în altă parte

de Milan Kundera

„Căci viaţa reală e în altă parte. Studenţii smulg pietrele din pavaj, de pe şosele, răstoarnă maşini, clădesc baricade; revărsarea lor în lume e frumoasă şi zgomotoasă, luminată cu flăcări şi întâmpinată cu explozii de grenade lacrimogene. (...) Emanciparea omului va fi totală sau nu va fi deloc.
Dar la un kilometru de acolo, pe celălalt mal al Senei, vechii stăpâni ai lumii îşi trăiesc mai departe viaţa lor, iar vacarmul Cartierului latin le ajunge la ureche ca un zgomot surd, venind de departe. Visul e realitate, scriau pe ziduri studenţii, se pare însă că adevărul e, mai curând, contrariul, că tocmai această realitate (...) era, de fapt, visul.”
Aşadar, eşecul unui vis. Asemeni insurgenţilor Sorbonei din mai 1968 care folosiseră aceste cuvinte ca lozincă, personajele din „Viaţa e în altă parte” îşi trăiesc propriile eşecuri asistând, neputincioşi, la curgerea istoriei.
Tânărul Jaromil se formează ca poet în perioada în care arta modernă are tot mai mulţi adepţi, într-o Cehoslovacie aflată la începutul erei comuniste. Artiştii susţin revoluţia comunistă. Doar că, odată înfăptuită, noua societate îşi proclamă ca program adeziunea la realismul popular, militând pentru arta pe înţelesul tuturor şi respingând arta modernă ca pe o veritabilă rămăşiţă a decadenţei burgheze. Artiştii trăiesc o dilemă. Să trădeze revoluţia, cea ai căror adepţi sunt? Să trădeze arta modernă, cea cu care au crescut? Şi sunt oripilaţi de faptul că arta comunistă, cea care „confecţionează în mii şi mii de exemplare busturile unor oameni de stat, n-a trădat doar arta modernă ci, înainte de toate, s-a trădat pe ea însăşi”.
Jaromil renunţă la prietenia cu pictorul (cel care îi fusese mereu aproape şi îi sprijinise primii paşi pe tărâmul artelor), la femeia iubită şi chiar la poezie, sacrificând totul în favoarea noului regim. Extrem de vulnerabil şi temându-se mereu de ridicol, tânărul Jaromil trăieşte adeziunea sa la comunism ca pe o evadare, într-o perioadă în care îşi asemuia viaţa cu o cabină telefonică în care firul receptorului e tăiat, împiedicând comunicarea. Renunţă la versuri şi urmează cursurile Institutului de înalte studii politice. Devine un militant politic riguros ale cărui rapoarte au darul să influenţeze şi să determine vieţile celorlalţi.
Îndrăgostit de „vânzătoarea roşcată”, Jaromil se reapucă de scris poezii. Mai târziu, nu va ezita să o denunţe trimiţând-o, astfel, la închisoare. Pentru că între comunism şi orice altceva, Jaromil alege mereu comunismul.
Şi pentru că de multe ori viaţa reală îl pune în tot felul de încurcături cărora – timid şi sensibil – le face cu greu faţă, Jaromil îşi creează propria lume. Aici, trăieşte trecând dintr-un vis în altul ca şi când ar trece dintr-o viaţă în alta. Astfel, Jaromil îşi trăieşe nu doar viaţa reală ci se identifică şi cu Xavier, personajul pe care propria imaginaţie l-a creat, trăind astfel într-o lume paralelă, imaginară.
Spre final, Milan Kundera ne lasă – pentru o clipă – să credem că îşi desconsideră personajul, că Jaromil nu e decât o parodie a lui Lermontov. Şi asta într-o ţară în care „gloria împuşcăturilor se confundă atât de des cu batjocura picioarelor în fund”. Revine, însă, inversând rolurile, dovedind că fiecare individ îşi trăieşte propriile căderi, că fiecare poate fi o copie a „ceva nobil” care a existat. Sfârşeşte prin a se întreba: „Parodia nu e, oare, destinul etern al omului?”
Totuşi cartea îşi urmează cursul destul de ordonat, fără a pune cititorul în prea mare încurcătură şi fără a i se furniza acestuia prea mari surprize (cum se întâmplă în cazul „Nemuririi”).
Astfel că, deşi mi-a plăcut romanul, eu prefer „Nemurirea”.

Nemurirea

de Milan Kundera

Ca un puzzle. La început ai senzaţia că e greu de înţeles legătura dintre întâmplări şi personaje. Apoi, pe măsură ce găseşti „piesele”, tabloul ţi se dezvăluie.
Totuşi, cartea este „ceva ce nu se poate povesti” după cum însuşi autorul se exprimă în discuţia cu propriul personaj, profesorul Avenarius. Iritat de romanele ce respectă regula unităţii de acţiune, bazate pe o unică înlănţuire cauzală a evenimentelor, el consideră că aceste romane „se aseamănă cu o stradă îngustă, de-a lungul căreia personajele sunt gonite cu biciul. Tensiunea dramatică este un adevărat blestem al romanului, fiindcă transformă totul, chiar şi paginile cele mai frumoase şi scenele şi observaţiile cele mai surprinzătoare, într-o simplă etapă ce duce la un deznodământ în care se concentrează toată semnificaţia celor întâmplate anterior. Cuprins de flăcările propriei sale tensiuni, romanul se mistuie ca un snop de paie.”
Aşa că, în „Nemurirea”, Milan Kundera ne surprinde cu un fapt ori un personaj în momente în care ne aşteptăm cel mai puţin să o facă. „Străzile” cărţii sale sunt largi şi creează o adevărată reţea prin care personajele defilează în voie şi se întâlnesc în cele mai neaşteptate momente.
Autorul nu pare a acorda prea multă importanţă aspectului fizic al acestor pesonaje. Ele sunt prezentate ca o răsfrângere exterioară a ceea ce se află înlăuntrul lor. E ca şi cum ar tăi într-o lume fără oglinzi în care fiecare se recunoaşte ca fiind aşa cum ştie că este în interior.
Nici vârsta nu pare a avea prea mare importanţă în derularea naraţiunii. Personajul Agnes, de pildă, s-a născut în mintea autorului dintr-un gest al unei doamne sexagenare, o fluturare de mână. Atât a fost suficient ca povestea să înceapă: „Datorită acestui gest pe durata unei secunde, o anumită esenţă din farmecul ei, ce nu depindea de timp, s-a dezvăluit şi m-a uluit.” Şi asta deoarece „cu o anumită parte a fiinţei noastre trăim cu toţii în afara timpului. Poate doar în anumite momente speciale ne dăm seama de vârsta noastră, aflându-ne mai tot timpul în afara ei.”
Profesorul Avenarius este un personaj interesant. El consideră că în interiorul acestei lumi ciudate trebuie să găsim ecoul râsului nostru. Iar dacă nu o putem face, şi dacă nu-i putem acorda acestei biete lumi importanţa pe care ea consideră că o merită, ultima soluţie ce o avem este aceea de a face din lume o jucărie. Jocul este, deci, ultimul lucru important într-o lume lipsită de importanţă. Dar e un joc spre propriul amuzament. De aceea, autorul îşi mustră personajul: „Te joci cu lumea ca un copil melancolic care nu are un frăţior.”
Dar nu doar Avenarius se joacă. Goethe şi Hemingway hoinăresc pe străzile celeilalte lumi purtând dialoguri imaginate de autor, referitoare în special la povara nemuririi ce le-a fost dată. Pentru că – să nu uităm – cartea se numeşte „Nemurirea” şi în ea Kundera vorbeşte atât despre „mica nemurire”, adică amintirea omului în minţile celor care l-au cunoscut, cât şi de „marea nemurire” aceasta însemnând amintirea unui om în minţile acelora care nu l-au cunoscut personal.
Personajele cărţii sunt dintre cele mai diverse: de la tatăl Agnesei pentru care a te ruga la Dumnezeu „ar fi ca şi cum te-ai ruga la Edison când ţi se arde un bec”, la Agnes, „nebuna cu floarea de nu-mă-uita” care şi-ar dori să meargă pe străzi privind o floare pentru a nu vedea lumea în care trăieşte; de la omul politic Bertrand Bertrand cel avid de gloria pe care lumina reflectoarelor i-o oferă, la jurnalistul Bernard Bertrand, fiul acestuia, care nu-şi doreşte această glorie ci puterea celui care stă cu spatele dar pune întrebările la care cel plin de glorie este obligat să răspundă; în sfârşit, de la Goethe şi Hemingway copleşiţi de propria nemurire pe lumea cealaltă, la cea atât de pământeana Laura pentru care viaţa e un dat foarte important şi i se pare că tot ce-şi doreşte i se cuvine din plin.
Şi totuşi, toate aceste personaje atât de diferite sunt alăturate de autor în acest joc de puzzle. Rezultatul este un roman care pe mine m-a convins, aşa că am luat şi „Viaţa e în altă parte”. Chiar autorul recomandă, în paginile „Nemuririi”, această carte a sa. Aşa că, de ce nu? :)

Pavilionul canceroşilor

de Alexandr Soljeniţîn

Cartea merită fiecare minut pe care i-l dăruim. Pe care ni-l dăruim, citind-o.
Alexandr Soljeniţîn nu se îndepărtează prea mult de problemele care i-au conturat viaţa şi atribuie eroilor săi experienţe proprii. Oleg Kostoglotov este cel căruia îi „împrumută” cel mai mult din propriul eu.
Ca şi în „Arhipelagul Gulag”, personajele din „Pavilionul canceroşilor” luptă cu moartea. Pentru viaţă. Atâta doar că, de data aceasta, moartea nu mai alege doar zekul flămând şi istovit ci şi individul care, asemeni lui Pavel Nikolaevici Rusanov, consideră că internarea „la comun” în pavilionul treisprezece al clinicii de oncologie este mult sub poziţia pe care o ocupă în societatea sovietică a anilor ’50. O intervenţie, un telefon, o persoană, orice... Trebuie să existe un „ceva” care să-l scoată din rândul condamnaţilor la temuta boală.
Şi totuşi, toţi trăiesc aceeaşi dramă ce le brăzdează existenţa. Rusanov, parte a spumei societăţii ori fostul zek Kostoglotov; Şulubin cel trecut prin viaţă şi Vadim, cel atât de dotat intelectual şi aflat în puterea vârstei; ori Asenka şi Diomka, amândoi atât de tineri încât abia învăţaseră să-şi descopere trupurile şi deja erau nevoiţi să renunţe la părţi din ele...
Este interesantă perspectiva din care fiecare personaj îşi acceptă (sau nu) destinul, lupta pentru încă o bucăţică de viaţă şi fărâma de speranţă cuibărită în cei condamnaţi la boală, chiar dacă asta presupune credinţa într-un miracol.
Oleg Kostoglotov, un fost condamnat politic deportat în Uş-Terek e personajul central. Măcinat de cancer, se prezintă la clinică dorindu-şi ca puţinul timp pe care îl mai are de trăit să fie „fără pază şi fără durere”. Să mai trăiască o vară în care să vadă stelele neacoperite de reflectoarele pazei şi să doarmă în stepă, întins pe nisipul râului Ciu, cu care se identifică: „Pe râul ăsta al nostru, Ciu, nu-l ţin puterile să ajungă la nici o mare, la nici un lac, la nici o apă mai întinsă. E un râu care-şi termină viaţa în nisipuri! Un râu care nu se varsă nicăieri, care-şi dăruieşte cele mai bune ape şi cele mai bune forţe aşa, pur şi simplu, pe drum şi întâmplător – prieteni, oare nu-i acesta un simbol al vieţi noastre de deţinuţi cărora nu le e dat să înfăptuiască nimic, care vor dispărea fără ştire şi tot ce avem noi nu-i decât un prundiş pe care încă nu ne-am uscat, iar amintirea noastră nu-i mai multă decât apa ce încape în căuşul palmelor, cea pe care ne-am oferit-o unii altora prin câte o întâlnire, o discuţie, o mână de ajutor.” Aşa îi scrie Oleg, din pavilionul canceroşilor, bunului său prieten şi coleg de deportare, Nikolai Ivanîci.
Oleg învinge boala şi se mai naşte o dată: „S-ar fi putut considera că sergentul Kostoglotov, deţinutul Kostogotov, după ce-şi făcuse serviciul militar şi-şi îndeplinise termenul pe care i-l pretinseseră oamenii, după ce se chinuise cât îi pretinsese boala, murise în ianuarie. Iar acum, clătinându-se pe picioare nesigure, ieşise din clinică un nou Kostoglotov „subţire, sonor şi transparent” cum se spune în lagăr, dar nu mai ieşise pentru o viaţă întreagă şi completă, ci doar pentru un supliment de viaţă – ca suplimentul de pâine înfipt în porţia de bază cu o surcică de pin: într-un fel parte din aceeaşi porţie, dar totuşi bucăţică separată.”
Aerul dimineţii, un piersic înflorit şi albastrul cerului, iată cele mai mari bucurii. De-ar fi numai atât şi viaţa merită a fi trăită. Să zâmbeşti tuturor, să dai dovadă de nesăbuinţă cheltuind ultimul bănuţ pe o îngheţată, să colinzi oraşul satisfăcându-ţi copilăreşti dorinţe, să trăieşti!
Dar unde e viaţă e şi moarte, deopotrivă.
Vine „şi ultima” zi în care Oleg trimite scrisori celor dragi parcă pentru a-şi încheia, cumva, socotelile cu lumea pe care treptat o redescoperă.
Obosit şi, cumva, resemnat personajul lui Alexandr Soljeniţîn pare a renunţa la luptă, abandonând-se acestei lumi la fel de bolnave ca şi cei ce populează temutul pavilion al canceroşilor. Aceeaşi veche lume, cu aceleaşi griji, obsesii şi răutăţi. Populată de aceiaşi oameni care nu dau doi bănuţi pe suferinţele celor din jur.
Asemeni celui care a aruncat cu tutun în ochii macacului-rhesus.
„Numai aşa, ca să se afle şi el în treabă...”

Arhipelagul Gulag

de Alexandr Soljeniţîn
vol. III

Cartea se înscrie, evident, pe aceeaşi linie de condamnare a organelor de conducere (în fapt, organe de opresiune) ale Uniunii Sovietice, prezentând cititorului totalitarismul sovietic sub toate aspectele sale. Ea este ceea ce autorul însuşi a numit o „încercare de investigaţie literară”.
Alexandr Soljeniţîn a fost condamnat la opt ani de detenţie în lagărele de reeducare prin muncă (jumătate din aceşti ani i-a petrecut într-o şaraşca, o închisoare cu regim special pentru ingineri şi specialişti, în care regimul nu era la fel de aspru ca în lagărele comune). În 1953 a fost eliberat şi trimis în exil. Acest eveniment din viaţa sa coincide cu moartea lui Stalin („Şi totuşi, ce grozav a fost marcat începutul exilului meu!”). Ca şi la ceilalţi zeki, exilul era întotdeauna „suplimentar” şi fără judecată. Nu era trecut în sentinţa de condamnare. În perioada exilului (în Kok-Terek) este angajat ca profesor la o şcoală unde învăţau copiii exilaţilor. Îşi dă seama că în anii războiului şi în cei ce au urmat, din şcoală nu mai rămăsese decât „o carcasă umflată, sunând a gol”, că „moartea spirituală” se întinsese peste ţară. Copiii exilaţilor, cărora le preda matematica şi fizica, creşteau conştienţi de situaţia lor de oprimaţi. Li se spunea că sunt „copii sovietici” şi erau învăţaţi să crească pentru comunism, asigurându-i că „doar temporar” li s-a limitat dreptul la deplasare. „Ei însă toţi îşi simţeau zgarda, din fragedă pruncie, de când se ştiau.”
În cel de-al doilea război mondial, pe măsură ce victoriile armatei sovietic se înmulţeau, populaţia se refugia, speriată de molima roşie: „Cine îşi aminteşte marele exod al populaţiei din Caucazul de Nord din ianuarie 1943 şi cine poate să ne ofere ceva analog în istora universală? Ca populaţia, îndeosebi cea sătească, să plece în masă cu inamicul înfrânt, cu străinii, numai să nu rămână cu ai lor, care erau învingători! Convoaie, convoaie nesfârşite prin gerurile şi viscolele năpraznice din ianuarie!”
De altfel, popoare întregi au fost ulterior deportate (surghiunite):
„Unde erau deportate naţiunile? Multe şi cu plăcere erau duse în Kazahstan, unde, împreună cu exilaţii obişnuiţi au alcătuit o jumătate bună din republică, încât astăzi poate fi cu succes numită KaZEKstan. Însă nu au fost nedreptăţite nici Asia Centrală, nici Siberia (o mulţime de calmuci murind pe Enisei), n-a fost uitat nici Uralul de Nord şi nici Nordul părţii Europene.”
Greu de ales pentru prezentare o categorie. Cartea abundă în exemple din realitatea crudă începând cu ocnele ale căror ziduri erau ridicate chiar de zeki (autorul scrie în aceste împrejurări poezia „Zidarul”); apoi înlocuirea lagărelor în care munca folosea la „reeducare”, cu lagărele speciale unde erau închişi doar „politicii”; revoltele deţinuţilor. Apoi despre „ciuma aceea tăcută şi trădătoare care a devorat cincisprezece milioane de ţărani (...) dar nu luaţi la rând ci pe alese, coloana vertebrală a poporului rus”, ţărani care parte au fost deportaţi ori au fost aruncaţi în puşcării şi lagăre unde au fost supuşi regimului de exterminare, au suportat foametea (până la canibalism!) şi au fost supuşi procesului de „deschiaburizare”. În Vasiugan, de pildă, astfel de ţărani au fost abandonaţi în mlaştină fără niciun fel de mijloace de supravieţuire, fără alimente şi fără unelte de lucru. Două podeţe făceau legătura cu lumea exterioară însă la capătul fiecăruia erau santinele cu mitraliere care împiedicau trecerea. Când a venit dezgheţul s-au pornit şi molimele iar ţăranii veneau la posturile de gardă rugând santinelele să-i împuşte. Aceştia îi împuşcau pe loc. „Acest sânge a constituit liantul care a întocmit colhozuri supuse. N-are importanţă că peste un sfert de secol satul va atinge culmea mizeriei şi poporul va degenera din punct de vedere spiritual. În schimb, vor fi lansate rachete în cosmos şi Occidentul înaintat şi luminat se va ploconi înaintea puterii noastre.”
Despre marele exil al ţăranilor, Alexandr Soljeniţîn conchide: „Un exil atât de crunt, în locuri atât de sălbatice, cu un scop atât de puţin mascat – exterminarea, cum a fost exilul ţăranilor n-a mai existat nici înainte, nici după el.”
E redată în carte şi revolta populară din 2 octombrie 1962 din localitatea Novocerkassk unde au fost împuşcaţi zeci de muncitori iar alţii arestaţi şi trimişi în exil.
Revenind la propria experienţă, Alexandr Soljeniţîn relatează despre obişnuinţa sa cu viaţa de exil, viaţă care îi asigura liniştea necesară pentru a scrie cărţile la care în lagăr doar visase. Încât, în septembrie 1955 când a venit Marea Amnistie, aproape că nu s-a bucurat. Şi în fiecare an, la aniversarea arestării sale sărbătorea „ziua zekului”: „dimineaţa tai 650 grame de pâine, pun deoparte două bucăţi de zahăr, şi torn apă fiartă, fără ceai în ea. Iar la prânz rog să mi se fiarbă o zămârcă şi un căuşel de caşă lungă. Şi ce repede îmi regăsesc vechea formă: spre sfârşitul zilei adun firimiturile şi le arunc în gură, ling castronul. Senzaţiile de odinioară renasc în mine cu mare repeziciune!”
Şi-a stabilit reşedinţa în nordul Moscovei şi a fost, o vreme, protejat al lui Hruşciov care a aprobat publicarea romanului său „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. Dar considera că acest roman nu ilustra suficient de convingător viaţa zekilor şi ororile lagărului astfel că şi-a propus să prezinte viaţa „Cincizeci şi Opţilor” care, în mare parte au decedat în timpul executării asprelor pedepse (doar a opta parte din ei s-a mai putut bucura de eliberare).
Astfel începe să scrie „Arhipelagul...” şi, în paralel, încearcă să prezinte viaţa zekilor în faţa Comisiei pentru propuneri legislative a Sovietului Suprem al URSS, are o întâlnire cu Stepanovici Tikunov, ministrul apărării ordinii publice, precum şi cu directorul Institutului pentru studierea cauzelor criminalităţii, Igor Ivanovici Karpeţ. Nu reuşeşte, însă, să convingă de faptul că zekii au drepturi care trebuie respectate. Pentru autorităţi lagărul înseamnă pedeapsă. Iar cei astfel pedepsiţi sunt lipsiţi de orice drepturi. Chiar de dreptul de a fi trataţi ca oameni.
Pentru că legea nu există pentru ei. „Construcţia acestui stat uriaş, strâns în cercuri de oţel, a intrat în a doua jumătate de secol, şi cercuri de oţel există, dar lege nu există.”
Ca şi în primele două, şi în acest al treilea şi ultimul volum al „Arhipelagului” autorul se bazează atât pe propria experienţă avută în lagăr, în exil şi ulterior în societatea în care era dator să se integreze, dar şi pe scrisorile şi materialele pe care le primea în mare taină de la zeki. Pentru că folosea nume proprii în roman, era nevoit să distrugă aceste materiale iar părţile scrise ale romanului să le răzleţească prin diferite locuri pentru a nu risca să-i fie confiscate de autorităţi (aşa cum se întâmplase cu o altă carte a sa, „Cercul întâi”). Astfel, când în 1965 o parte a arhivei sale a fost ridicată de GB (ulterior KGB), toată documentaţia „Arhipelagului” a fost dusă de prietenii zeki într-un loc sigur unde autorul mergea în secret pentru a termina cartea. Aceasta va fi gata în 1967 dar forma finală o va îmbrăca abia în 1979. Totuşi, pentru prima dată ea a fost publicată în Occident (la Paris) în 1973 când Elizaveta Voronianskaia, persoana care dactilografiase cartea, este găsită spânzurată la trei zile după ce organe ale KGB o determină să mărturisească unde este ascuns unul din exemplarele acesteia.
Ultimele rânduri ale cărţii spun mult despre gândurile care l-au însoţit pe autor pe tot parcursul acestor scrieri:
„Închei această carte într-un an memorabil, de două ori jubiliar (şi jubileele au strânsă legătură între ele): cincizeci de ani de la revoluţia din octombrie, care a creat Arhipelagul, şi o sută de ani de când a fost inventată sârma ghimpată (1867). Cel de-al doile jubileu va trece, cu siguranţă, neobservat...”