marți, 11 februarie 2020


            Ce se întâmplă în noi când, pe neașteptate, se deschide poarta după care stau ascunse spaimele copilăriei?
            Citind, m-am simțit, puțin, în ”timpul pierdut” al lui Proust care, - așa cum afirmă la începutul lui ”Swann”, - pornise, de fapt, în căutarea Adevărului. 
         Austerlitz caută și el adevărul despre trecutul său, urmele lăsate de suferințele care străbat istoria asemeni unor linii extrem de fine. Doar că adevărul lui Austerlitz este atât de tragic!
         Cred că, ceea ce m-a determinat să fac analogia cu ”În căutarea timpului pierdut” este afirmația lui Marcel Proust: ”Eu căutam marile legi, iar ei mă numeau scormonitor de amănunte”. Austerlitz caută și el esențialul, studiind amănuntele ce vor contura tabloul care îl va ajuta să înțeleagă cine este cu adevărat.




joi, 6 februarie 2020

”Viață după viață” de Kate Atkinson



”Și de-aș avea darul profeției și de-aș cunoaște toate tainele și toată știința…”

 O ramură se desprinde de trunchi, se dezvoltă spre cer, cu numeroase ramificații, crengi, crenguțe. Pornești pe o astfel de ramificație și, la fiecare nouă bifurcație alegi un drum. Când se termină, ai în față nemărginirea. ”Se face întuneric”. Cum ar fi ca, după fiecare ”întuneric”, să te trezești din nou la început, cu posibilitatea de a alege alte ramificații, alte drumuri pe care să pășești. Și tot așa, de nenumărate ori, ”se întunecă” la capătul fiecărei vieți pe care o tot trăiești, puțin la fel, puțin diferit. La infinit?
 Timpul ca un palimpsest. Așa îl trăiește Ursula Todd, cu amintiri obscure despre lumi de umbre și de visuri care sunt, totuși, ”lumea asta”. Asemeni unei vulpi, e vânător și vânat, deopotrivă. Înțelege că parcurge etape de purificare pentru ca trecutul să nu mai apese atât de greu asupra prezentului. ”Să devii așa cum ești, după ce vei fi învățat ce înseamnă asta.”

 … și de-aș avea toată credința să pot muta și munții, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt.”

 ”-Eu nu sunt fără iubire, a zis Ursula.
 (…)
 -Întrebarea este, a zis el, ai destulă?”

marți, 21 ianuarie 2020

Kane and Abel; Wolf Hall


 Cărțile nu au nicio legătură între ele. Doar că s-a întâmplat să le citesc, cumva, în paralel.
 Pe prima am ales-o de pe raftul librăriei pentru că mi-a oferit oportunitatea de a-mi îmbunătăți experiența limbii engleze, fără să am prea mari așteptări de la ea. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, am fost impresionată de abilitatea autorului de a crea personaje și întâmplări care oferă cititorului un ”cocktail” de trăiri: mândrie, disperare, deznădejde, milă, dragoste, ură. De la viața plină de disperare și neputință a muritorului de foame din lagărele de muncă și exterminare din Siberia și până la viața milionarului de pe Wall Street și The 5th Avenue care hotărăște destinele financiare ale Americii și nu numai, poate fi, uneori, doar un pas. O carte despre condiția umană și despre felul în care orgoliul și trufia se dovedesc a fi deșertăciune și zădărnicie. Hell and Heaven. Kane and Abel.
 *
Cea de-a doua este o carte scrisă superb, de o manieră foarte personală. Evocă o pagină din tumultuoasa istorie a Angliei, respectiv din vremea lui Henric al VIII-lea, controversatul și fascinantul Tudor. Personajele principale nu sunt pozitive sau negative, ci pozitive și negative, deopotrivă. Și Henric, și Cromwell, și Thomas Morus, și Cardinalul Wolsey sunt așezați în fața noastră nu doar cu cruzimile lor, dar și cu sensibilitățile lor, deopotrivă. Iar Thomas Cromwell este personajul central care fascinează prin ambiția și abilitățile sale. O carte de ficțiune, evident, dar documentată și care respectă adevărul istoric. Ceea ce m-a impresionat e felul în care autoarea își scrie opera. O ”punere în scenă”, mai degrabă. O scenă care se derulează în fața ta, fără să-ți dea răgazul să-ți iei ochii de pe ea fie și pentru o clipă. Hilary Mantel nu îți explică prea mult. Ești forțat, cumva, să ții pasul cu ritmul și gândurile personajelor și ale autoarei, bineînțeles. Și să nu-ți fie prea străină istoria Angliei și a Europei, din prima jumătate a celui de-al XVI-lea secol.
 Și totuși, au ceva în comun aceste cărți: amândouă te ajută să înțelegi de ce a fost și continuă să fie valabil acel atât de dur: homo homini lupus.

joi, 14 noiembrie 2019

două cărți


Cărțile sunt asemeni titlurilor pe care le poartă. Amândouă incitante, captivante. Personaje feminine puternice, crime, mister, răzbunare. Am început cu Olga Tokarczuk datorită Nobelului, recunosc. Nu citisem nimic de autoare și am fost curioasă. Stilul mi-a amintit imediat de Herta Muller, altă ”nobelistă” din est. A noastră. Nu zic că nu mi-a plăcut, dar parcă mă așteptam la mai mult. Vinovată puțin de așteptările mele (totuși, e vorba de Nobel!) am încercat să fiu aproape de excentrica profesoară de engleză Jannina Duszejko, pentru că natura – cu tot ce înseamnă ea: și pomi, și păsări, și anotimpuri – îmi este, cumva, ”la îndemână”. Și totuși, cartea mi s-a părut rece, având în centru un personaj feminin revendicativ, răzbunător, apocaliptic aproape, asemeni versurilor lui William Blake pe care le apreciază atât de mult. Cea de-a doua mi-a inspirat o căldură misterioasă chiar din titlu, acesta fiind motivul pentru care am ales cartea de pe raftul librăriei, deoarece nu știam nimic despre Delia Owens. Personajul Kya Clark este o fată sensibilă și misterioasă și este atât de apropiată de natură până la a se confunda cu ea. Alături de ea, de Fata Mlaștinii, ai parte de experiențe frumoase: căldură, bunătate, acceptare, asumare, inteligență, iubire. Într-un fel, pe Jannina Duszejko am privit-o cu detașare. Nu am reușit să-i fiu prea aprope. Ea, ca personaj, nu m-a făcut să o ”simt”, să empatizez. Am avut compasiune pentru animalele pe care le iubea, dar parcă nu mi s-a părut destul ca să rețin cartea ca pe una memorabilă. În timp ce Fata Mlaștinii mi-a servit o memorabilă lecție de viață. Despre sensibilitate și emoție, despre măreția naturii și despre faptul că fiecare, cu povestea lui, își are locul în această lume. Despre pustietate și dezamăgire, dar și despre dragoste și prietenie. Despre iertare. Despre pacea pe care o poți găsi în liniștea singurătății, atunci când superficialitatea celor din jur te respinge. După ce am așezat cărțile în bibliotecă, pe Jannina Duszejko aproape am uitat-o. Kya Clark mă bântuie, încă. O simt, cumva, în aer; în frunzele și în păsările acestei toamne.

vineri, 7 decembrie 2018

Lev Tolstoi (”Război și pace”) vs. André Castelot (”Bonaparte Napoleon”)

Când am început să recitesc cele două cărți, am vrut să-mi reactualizez în memorie această perioadă din istoria Europei, privită și redată din ambele ”tabere” participante la această Istorie. Și să înțeleg, o dată în plus, cum se poate scrie istoria, în mod diferit, în funcție de cel care o dictează. 
Uneori, lucrurile sunt destul de clare și doar nuanțele diferă. Astfel, povestită de André Castelot, bătălia din 1805 de la Austerlitz are în centru acel soare răzbătând din strâmtoarea deasă a ceții și pe Napoleon care - scrutând înălțimile Pratzenului - își flutură mănușa albă spre mareșali, dând astfel semnalul de luptă. Tu, cititorul, ești acolo, alături de Împărat, bucurându-te de grandoarea lui și de victorie.
Redată de Tolstoi, aceeași bătălie are în centru cerul înalt și nemărginit peste care plutesc și se ridică nori printre care se străvede infinitul albastru. Tu, cititorul, descoperi acest cer prin ochii prințului Andrei Bolkonski, înțelegi deșertăciunea grandorii lumești, deșertăciunea vieții și a morții. Numai cerul făgăduiește pace și seninătate: ”Ce liniște, ce pace, ce grandoare, (…) cu totul altfel plutesc norii pe acest cer atât de înalt și nemărginit. Cum de n-am văzut mai înainte acest cer înalt? Cât sunt de fericit că, în sfârșit, l-am cunoscut. Da! Totul nu-i decât deșertăciune, decât amăgire, în afară de acest cer fără sfârșit. Nimic, nu există nimic în afară de el.”
Cu alte capitole ale istoriei, e mai greu ca cei care le redau să se pună de acord. Pentru că, după bătălia de la Borodino, din septembrie 1812, Napoleon îi scrie Mariei-Luiza, soția sa: ”Buna mea prietenă, îți scriu de pe câmpul de luptă de la Borodino. I-am bătut ieri pe ruși…” În același timp, comandantul trupelor țariste, Kutuzov, îi scria soției sale: ”Sunt sănătos, draga mea, și nu sunt învins; am câștigat bătălia.”
Tolstoi vorbește despre bătălia de la Borodino ca fiind ”cea mai frumoasă glorie a armatei ruse”, în timp ce Castelot afirmă: ”Victoria rusă de pe râul Moscova? O ”victorie morală” poate.” Istoricul sovietic Tarle: ”Armata rusă, din care jumătate căzuse pe câmpul de la Borodino, nu se considera învinsă. Poporul rus nu se simțea nici el învins, iar memoria lui a păstrat numele de Borodino nu ca pe o înfrângere, ci ca dovadă a rezistenței sale împotriva celui mai de temut atentat la independența sa națională.”
Totuși, a doua zi, rușii s-au retras spre Mojaisk iar francezii ocupă Borodino, Semenovskaia și redutele, având, astfel, drum liber spre Moscova.
S-a întâmplat ca, citind în paralel, (câte trei-patru sute de pagini din fiecare roman, pe rând), ultimele pagini citite să se refere la agonia Împăratului. La trădările, înfrângerile, umilințele trăite de acesta. La tot ceea ce-l va face să exclame: ”În situația în care mă aflu nu găsesc noblețe decât la oamenii de jos, pe care i-am nesocotit, și josnicie la cei pe care i-am înnobilat.”
Și am fost atât de (re)captivată de personalitatea Împăratului, încât am uitat de paralela între cărți și autori. (Cărți care, oricum, se doresc a fi altceva, fiecare, dar ambele foarte documentate, desigur.) Și nu am fost alături de Tolstoi când afirma despre Napoleon: ”această nulitate ordinară a istoriei - care niciodată și nicăieri, nici măcar în surghiun, nu a dat dovadă de demnitate omenească”.
”Ce roman a fost viața mea!” exclama Napoleon. Și într-adevăr, pe măsură ce înaintam cu cititul, cartea lui Castelot m-a făcut să uit de prințul Andrei Bolkonski, ori despre învinuirile aduse lui Kutuzov de către țar, care îl acuza că prin greșelile sale, ”a lipsit armata rusă de gloria deplinei victorii asupra francezilor”.
Oricât de mult le-am îndrăgit, niciun personaj din cartea lui Tolstoi nu a putut ”să-i facă față” lui Napoleon. Care la 29 de ani, după ce a cucerit Egiptul și a rostit emblematicul: ”Soldați, din înaltul acestor piramide, patruzeci de secole vă privesc!”,  îi declară fratelui său, Joseph, că ”gloria e fadă”. Abunaparte. Sultanul El Kebir. Își pune turban și caftan, dar după hohotele de râs ale Statului său Major, renunță. ”Bonattrape” (cel care înșeală bine) fuge din Egipt (”o cucerire inutilă și greu de apărat”) și îl lasă aici, la conducere, pe Kleber.
Napoleon, acest ”negustor de speranțe” - după cum el însuși îi numește pe conducători - trece Alpii prin strâmtoarea Sant Bernard, cucerește (a doua oară) Italia (Lombardia) și, întorcându-se la Paris îi scrie fratelui său, Lucien că va sosi pe neașteptate, că nu dorește arcuri de triumf ori alte ceremonii: ”Am o părere prea bună despre mine pentru a pune mult preț pe asemenea fleacuri.”
”Un popor nu poate fi condus decât arătându-i-se un viitor”. La 10 mai 1804, Senatul a votat în unanimitate instaurarea puterii imperiale, hotărând ca puterea să fie ereditară în familia sa.
Gloria sa, după cum avea să declare, nu constă în zecile de bătălii câștigate. ”Ceea ce nimic nu va putea șterge, ceea ce va trăi veșnic este Codul meu Civil, sunt procesele-verbale de la Consiliul de Stat.” Nu exista sarcină la care să nu se înhame. Prezida întotdeauna ședințele Consiliului de Stat cu o infinită plăcere, dedicându-se elaborării cunoscutelor coduri care-i poartă numele. Tremont firmă despre el: ”Am asistat la ședințe ale Consiliului, prezidate timp de șapte ore consecutiv de împărat. Influența lui stimulatoare, prodigioasa capacitate de pătrundere a spiritului său analitic, luciditatea cu care rezuma problemele cele mai complicate, grija pe care o arăta nu numai suportând discuțiile în contradictoriu, dar chiar și provocându-le, arta de a spori devotamentul printr-o familiaritate pe care știa s-o întrețină atunci când era cazul, tratându-și inferiorii ca pe niște egali, toate aveau ca rezultat un entuziasm asemenea celui exercitat asupra armatei. Funcționarii munceau până la epuizare, așa ca soldații care mureau pe câmpul de luptă.”
Nici cruzimea pe care a manifestat-o față de ducele d’Enghien, (executat după un simulacru de proces, în toiul nopții), și nici alte acțiuni ale sale pentru a cuceri puterea, nu au fost suficiente pentru a mă face să-l admir mai puțin, impresionată fiind de capacitatea sa de a munci și inteligența sa: ”Amanta mea este puterea. Am făcut prea multe pentru a o cuceri ca să las acum să-mi fie răpită sau să îngădui măcar a fi râvnită. Deși spuneți că puterea mi-a venit ca de la sine, eu știu câte suferințe, câte nopți nedormite, câte combinații m-a costat ea.”
Apoi, Europa i se așterne la picioare.
În 1805, Austerlitzul, în 1809 capitulează Viena, apoi Roma devine oraș francez (”Romani, nu sunteți cuceriți, ci reuniți!”), și ultima sa mare victorie, Wagram. Urmează și alte bătălii, înfrângeri și victorii, deopotrivă. Ajunge la Moscova, dar prețul plătit e mult prea mare.
Între timp, excomunicat fiind de Papa Pius al VII-lea, îl închide pe acesta în închisoarea de la Savona. 
În 1910 ”își face rost de strămoși” căsătorindu-se cu Maria Luiza, nepoata lui Carol Quintul, înrudindu-se astfel cu împăratul habsburgic. Maria Luiza se va așeza, așadar, pe tronul de pe care sora bunicului ei, Maria Antoaneta, a fost dată jos pentru a fi dusă la eșafod.
Dar francezii îl iubesc pe împăratul lor, a cărui statuie e ridicată pe Coloana Vendome (între timp, statuia a fost dată jos și topită). ”Cum să nu ți se învârtească capul când te vezi pus atât de sus?”
”Singura diferență dintre mine și ceilalți suverani este că pe ei dificultățile îi opresc, pe când mie îmi place să le înving atunci când e clar că scopul e mare, nobil, demn de mine și de națiunea pe care o guvernez!” I se adresează el lui Caulaincort. Dar acești ”ceilalți suverani” se vor întoarce împotriva lui începând cu august 1813, când îi vor declara război, pe rând, Austria, Prusia și Rusia, aliați care vor fi, însă, învinși de împărat (deși acesta a luptat cu 100.000 oameni împotriva a 250.000), la Drezda. Lanțul celor care îl vor trăda continuă cu Bavaria, urmată de saxoni și wurttemburghezi. În Bătălia Națiunilor, la Leipzig, zece popoare unite au învins armata franceză care abia dacă mai are timp să treacă Elsterul. Mai învinge la Hanau, cu o mână de oameni, dar aliații vor trece Rinul și invadează teritoriul francez. Napoleon repeta frecvent: ”cincizeci de mii de oameni și cu mine, asta face în total o sută cincizeci de mii”. Dar aliații nu mai pot fi opriți, iar Țarul Alexandru merge la spectacol, la Opera din Paris. Francezii îl aclamă. Apoi, ”delegații milei” (Ney, Caulaincourt și Macdonald) negociază cu acesta abdicarea lui Napoleon.
Dar nu se va mulțumi să rămână pe Insula Elba, ”acest pietroi al cărui contur, profilat la orizont, îl zărise altădată din Corsica sa natală”. Un regat demn de Sancho Panza, iar nu de Napoleon! 
Va profita de neatenția ”temnicerului” său de pe insulă, colonelul britanic Campbell și, cu o mână de oameni, cărora li se alăturau soldații trimiși (împotriva lui) de regele Ludovic al XVIII-lea, înscăunat între timp la Paris, se îndreaptă spre capitala Franței. În locul numit ”La Prairie de la Rencontre”, comandantul Randon ordonă soldaților cu care a venit să-l captureze pe Napoleon, dar aceștia nu se execută. Li se adresează și Împăratul: ”Soldați din Regimentul 5, sunt împăratul vostru. Recunoașteți-mă!” Apoi, înaintând și desfăcându-și redingota: ”Dacă printre voi există vreun soldat care vrea să-și ucidă împăratul, atunci iată-mă!” Se strigă ”Trăiască împăratul!”. Și pentru că toți trec de partea lui Napoleon, în 16 martie 1815, pe Coloana Vendome apare un afiș: ”Napoleon către Ludovic al XVIII-lea. Bunul meu frate, este inutil să-mi mai trimiți soldați. Am destui!”
Dar urmează înfrângerea de la Waterloo, retragerea spre Franța când inamicul nu reușește, totuși, să rupă careurile gărzii în mijlocul căreia se află Napoleon, și celebrul ”Garda moare dar nu se predă!” strigat de Cambronne, în fruntea celui de-al doilea batalion din Regimentul 1 de vânători călare.
Pentru Napoleon e dezastrul. După încă o sută de zile cu el, Franța a ajuns slăbită, mutilată, ruinată. 
Abdică, se predă englezilor de pe nava ”Bellerophon”, iar englezii hotărăsc să-l ”închidă” pe insula Sfânta Elena. Bolnav și părăsit de cei apropiați, cel care afirma că ”nu omul are prieteni, ci fericirea lui”, sfârșește la 5 mai 1821. ”Temnicerul” său de pe această insulă, sir Hudson Lowe, va afirma despre împărat: ”A fost cel mai mare dușman al Angliei și al meu personal, dar îi iert totul. La moartea unui om atât de mare nu trebuie să simți decât o durere adâncă și sincere regrete.” André Castelot adaugă: ”Rostind aceste cuvinte, sir Hudson Lowe credea, că dă dovadă de mărinimie. Wellington avea dreptate: temnicerul împăratului era un nătărău.”
În octombrie 1840, a fost adus la Paris, trecut cu mare fast pe sub Arcul de Triumf (proiectat și început de el dar terminat de Ludovic al XVIII-lea), apoi purtat pe Champs Élysées (marele bulevard proiectat de Regele-Soare) și depus sub cupola de aur a Domului Invalizilor.


Cer iertare marelui Tolstoi, precum și îndrăgitelor sale personaje, că am vorbit atât de puțin despre ”Război și pace”. Dar personalitatea Împăratului m-a copleșit!

sâmbătă, 11 februarie 2017

alți eroi, aceeași dramă...

”8. S-au dus odată copacii să-și ungă împărat peste ei și au zis către măslin: Domnește peste noi!
9. Iar măslinul a zis: Lăsa-voi eu oare grăsimea mea, cu care se cinstește Dumnezeu și oamenii se mândresc, și mă voi duce să umblu peste copaci?
10. Atunci copacii au zis către smochin: Vino tu și domnește peste noi!
11. Dar și smochinul a răspuns: Să-mi las eu oare dulceața mea și fructul meu cel bun și să mă duc să cârmuiesc copacii?
12. Apoi au zis copacii către vița de vie: Vino tu de domnește peste noi!
13. Și vița de vie a zis către ei: Cum să-mi las eu mustul meu care veselește pe Dumnezeu și pe oameni și să mă duc să cârmuiesc copacii?
14. În cele din urmă au zis toți copacii către un spin: Vino tu și domnește peste noi!
15. Iar spinul a zis către copaci: Dacă voi mă puneți cu adevărat împărat peste voi, atunci veniți și vă odihniți sub umbra mea(…).”
(Cartea Judecătorilor - Cap. 9)


sâmbătă, 4 februarie 2017

bivuac

Relativ și subiectiv e totul.

Povestită de André Castelot, bătălia de la Austerlitz are în centru acel soare răzbătând din strâmtoarea deasă a ceții și pe Napoleon care - scrutând înălțimile Pratzenului - își flutură mănușa albă spre mareșali, dând astfel semnalul de luptă. Tu, cititorul, nu poți fi decât acolo, alături de Împărat, bucurându-te de grandoarea lui și de victorie.

Redată de Tolstoi, aceeași bătălie are în centru cerul înalt și nemărginit peste care plutesc și se ridică nori printre care se străvede infinitul albastru. Tu, cititorul, descoperi acest cer prin ochii prințului Andrei Bolkonski, înțelegi deșertăciunea grandorii lumești, deșertăciunea vieții și a morții. Numai cerul făgăduiește pace și seninătate: ”Ce liniște, ce pace, ce grandoare, (…) cu totul altfel plutesc norii pe acest cer atât de înalt și nemărginit. Cum de n-am văzut mai înainte acest cer înalt? Cât sunt de fericit că, în sfârșit, l-am cunoscut. Da! Totul nu-i decât deșertăciune, decât amăgire, în afară de acest cer fără sfârșit. Nimic, nu există nimic în afară de el.”