sâmbătă, 11 februarie 2017

alți eroi, aceeași dramă...

”8. S-au dus odată copacii să-și ungă împărat peste ei și au zis către măslin: Domnește peste noi!
9. Iar măslinul a zis: Lăsa-voi eu oare grăsimea mea, cu care se cinstește Dumnezeu și oamenii se mândresc, și mă voi duce să umblu peste copaci?
10. Atunci copacii au zis către smochin: Vino tu și domnește peste noi!
11. Dar și smochinul a răspuns: Să-mi las eu oare dulceața mea și fructul meu cel bun și să mă duc să cârmuiesc copacii?
12. Apoi au zis copacii către vița de vie: Vino tu de domnește peste noi!
13. Și vița de vie a zis către ei: Cum să-mi las eu mustul meu care veselește pe Dumnezeu și pe oameni și să mă duc să cârmuiesc copacii?
14. În cele din urmă au zis toți copacii către un spin: Vino tu și domnește peste noi!
15. Iar spinul a zis către copaci: Dacă voi mă puneți cu adevărat împărat peste voi, atunci veniți și vă odihniți sub umbra mea(…).”
(Cartea Judecătorilor - Cap. 9)


sâmbătă, 4 februarie 2017

bivuac

Relativ și subiectiv e totul.

Povestită de André Castelot, bătălia de la Austerlitz are în centru acel soare răzbătând din strâmtoarea deasă a ceții și pe Napoleon care - scrutând înălțimile Pratzenului - își flutură mănușa albă spre mareșali, dând astfel semnalul de luptă. Tu, cititorul, nu poți fi decât acolo, alături de Împărat, bucurându-te de grandoarea lui și de victorie.

Redată de Tolstoi, aceeași bătălie are în centru cerul înalt și nemărginit peste care plutesc și se ridică nori printre care se străvede infinitul albastru. Tu, cititorul, descoperi acest cer prin ochii prințului Andrei Bolkonski, înțelegi deșertăciunea grandorii lumești, deșertăciunea vieții și a morții. Numai cerul făgăduiește pace și seninătate: ”Ce liniște, ce pace, ce grandoare, (…) cu totul altfel plutesc norii pe acest cer atât de înalt și nemărginit. Cum de n-am văzut mai înainte acest cer înalt? Cât sunt de fericit că, în sfârșit, l-am cunoscut. Da! Totul nu-i decât deșertăciune, decât amăgire, în afară de acest cer fără sfârșit. Nimic, nu există nimic în afară de el.”

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

l'expérience douloureuse de l'âme humaine...

”…Pourtant, sous la tutelle invisible d'un Ange,
L'Enfante déshérité s'envire de soleil,
Et dans tout ce qu'il boit et dans tout ce qu'il mange
Retrouve l'ambroisie et le nectar vermeil.

Il joue avec le vent, cause avec le nuage
Et s'enivre en chantant du chemin de la croix;
Et l'Esprit qui le suit dans son pèlerinage
Pleure de la voir gai comme un oiseau des bois.

Tous qu'il veut aimer l'observent avec crainte,
Ou bien, s'enhardissant de sa tranquillité,
Cherchent à qui saura lui tirer une plainte,
Et font sur lui l'essai de leur férocité.

Dans le pain et le vin destinés à sa bouche
Ils mêlent de la cendre avec d'impurs crachats;
Avec hypocrisie ils jettent ce qu'il touche,
Et s'accusent d'avoir mis leur pieds dans ses pas.



Car il ne sera fait que de pure lumière,
 Puisée au foyer saint des rayons primitifs,
Et dont les yeux mortels, dans leur splendeur entière,
Ne sont que des miroirs obscurcis et plaintifs!”
(Bénédiction - Charles Baudelaire)


marți, 10 ianuarie 2017

”Să ții un jurnal înseamnă să-ți mărturisești neputința de a-ți organiza gândurile”

- din ”Caiete 1957 - 1972” - Emil Cioran

”Trebuie să-mi inventez un surâs, să mă înarmez cu el, să mă pun sub protecția lui, să am ce așeza între lume și mine (…)”
”12 martie 1960. Petrecut după-amiaza într-o stare de nostalgie acută, mi-a fost dor de toate, de țară, de copilărie, de tot ce-am irosit, de atâția ani inutili, de toate zilele în care n-am plâns… «Viața» nu mi se potrivește. Eram făcut pentru o existență de sălbatic, pentru singurătatea absolută, în afara timpului, în mijlocul unui eden crepuscular. Am împins până la viciu vocația tristeții.”
”În afara anilor de la Rășinari, am trăit în anxietate, în teama de… angoasă. Cine are, cine va mai avea vreodată o copilărie ca a mea, o copilărie desăvârșită?”
”Cu cât îmbătrânesc, cu atât mă simt mai român. Anii mă readuc la origini și mă cufundă iarăși în ele. Iar străbunii mei, pe care i-am tot ponegrit, ce bine-i înțeleg acum, și câte ”scuze” le găsesc!”
”Extraordinara limbă română! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru că, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul că, rupându-mă de ea, am comis o trădare criminală. Capacitatea ei de-a conferi oricărui cuvânt o nuanță de intimitate (…)”

”E insuportabil să trăiești în situații echivoce. Am scris Tratatul de descompunere în care aruncam totul în aer: mi s-a dat un premiu. La fel s-a întâmplat cu Ispita. Acum vor să premieze Istorie și utopie. Refuz, și nu mi se acceptă refuzul. Din toate părțile mi se refuză satisfacția de a fi neînțeles.”

*

”Caietele l-au ajutat să se răfuiască cu universul și mai ales cu sine însuși. Zi de zi, el înșiră aici eșecuri, suferințe, angoase, furii, umilințe. Cioran diurnul - zeflemitor și tonic, vesel și capricios - pălește în spatele acestei sfâșietoare spovedanii secrete. Dar n-a spus el în repetate rânduri că scrie doar atunci când îi vine să-și «tragă un glonte în cap?»” (Simone Boué)

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Fuori da un evidente destino


  di Giorgio Faletti

Questo libro è su di Shimah, lo spirito della Terra.
Secondo la tradizione dell mito Navajo della creazione, l'universo è concepito come una serie di mondi sovrapposti. Ma al centro esatto di questi mondi c'era e c'è quello che viene chiamato Shimah, lo spirito della Terra.

Caleb Kelso era nato a Flagstaff, una cittadina nel centro dell'Arizona. Lavorava a un progetto talmente ambizioso. Si trattava di un accumulatore in grado di immagazzinare l'energia dei fulmini. Ogni volta che una scarica elettrica screziava il cielo con la sua luce e il suo crepitio, sprigionava energia sufficiente a illuminare per diverso tempo una città come New York.
Jim Mackenzie conosceva bene la gente che viveva a Flagstaff, dove anche lui era nato, ma la vita e la fortuna gli permettessero di andarsene dall'Arizona e da Flagstaff senza nemmeno voltarsi indietro. Adesso, Jim viveva a New York, pilotava l'elicottero privato di un uomo d'affari nel cielo di Manhattan e guidava per le strade una Porsche Cayman S. Aveva fin dalla nascita l'occhio sinistro nero e l'occhio destro di un verde azzurro che ricordava l'acqua di certi mari tropicali. 
Jim aveva un vecchio amico, Charles Owl Begay. Era un uomo dello spirito e andava nel deserto a parlare con la sua anima. Charlie era uno che si esprime meglio con i silenzi che non le parole  e amava la terra; Jim amava il cielo. ”Se la natura non mi a dato ali, forse non è il mio destino volare” diceva lui e aveva scelto di restare; Jim aveva scelto di andare via.
Uno giorno, Caleb è stato trovato a terra nel posto in cui coltivava le sue illusioni. 
Dalla sua morte, Jim aveva ereditato quell'amarezza che si portava dentro. E un cane, Silent Joe, qui non abaiava mai.
In passato, Jim aveva incontrato Cohen Wells, per fare quattro chiacchiere, come aveva detto lui. Ed erano state quattro chiacchiere che in qualche modo avevano cambiato le vite di quattro persone. 
La vita dappertutto era solo un fatto chi va come a tutti: piena di albe e tramonti. Ma Jim conosceva che ci erano degli esseri umani in pericolo di vita a causa di una vecchia maledizione indiana. 
E come tutti gli indiani, Jim sapeva che la morte era la parte contrapposta alla vita alla quale nessuno riusciva a sottrarsi. Come tutti loro, aveva imparato a convivere con la morte e a credere che era solo un ritorno verso Shimah, lo spirito della Terra da cui tutti gli uomini avevano avuto origine.
 

sâmbătă, 2 iunie 2012

Come in uno specchio


di Karleen Koen

„Quand'ero bambino, parlavo da bambino, pensavo da bambino, ragionavo da bambino. Ma, divenuto uomo, ciò che era da bambino l'ho abbandonato. Ora vediamo come in uno specchio, in maniera confusa: ma allora vedremo a faccia a faccia. Ora conosco in modo imperfetto, ma allora conoscerò perfettamente, come anch'io sono conosciuto. Queste dunque tre cose che rimangono: la fede, la speranza e la carità; ma di tutte più grande è la  carità.” (Prima Lettera ai Corinzi, XIII, 11-13)

Siamo nell 1720, in Inghilterra. Il castello di carte dell' economia inglese stava crollando. L'emissione di azioni senza l'autorità, gli speculatori chi vendono le azioni della Compagnia dei Mari del Sud per coprire le perdite in altri investimenti, penuria di liquidi, crollo della fiducia pubblica nei sistemi monetari. Questo e il paesaggio nell quale la storia succede.

Roger Montgeoffry era l'ultimogenito di una famiglia che aveva perso tutto nella guerre civile com'era accaduto a tante altre famiglie. Era un uomo tra i quaranta e i cinquanta, che però arrivava a dimostrare trentacinque, o anche meno, nelle giornate buone, quando avesse riposato a lungo la notte prima. Era ancora un uomo di straordinaria bellezza, di aspetto più attraente, più raffinato di tutti gli altri che gli tenevano compagnia persino quelli più giovani di lui. Aveva un sorriso affascinante e ironico, capace di far credere alle donne che avesse sofferto una segreta tragedia. Roger sapeva sempre quale era la cosa giusta da fare, anche se era necessario di sedurre la moglie di un generale durante un tè.  

Barbara era una fanciulla chi amava disperatamente Roger. Non era un tipo paziente; l'impazienza, l'impulsività e la facilità all'ira era il suo peggiore difetto. Ma per lei, Dio era una delle pietre angolari della sua vita; non le era mai passato per la mente di metterne in dubbio l'esistenza. 

Questo libro parla di loro amore; e di nostre limiti. Perché  tutti noi abbiamo un limite oltre il quale non possiamo andare. E quando siamo sull' orlo del precipizio, dobbiamo conoscere una cosa molto importante: il perdono. Dobbiamo sapere chè non e mai opportuno perdonare un po' alla volta, ma tutto in una volta, senza ripensamenti. 

duminică, 12 februarie 2012

Guermantes



Nume de localități, de oameni, de case. Ele își păstrează doar folosul practic, imediat. În vâltoarea vieții, își pierd culorile, asemeni unei prizme ce se învârtește prea repede și pare cenușie. Dacă însă medităm, întorcându-ne la trecut, încetinim mișcarea în care suntem târâți. Și revedem, rând pe rând, alăturate dar distincte, nuanțele pe care aceleași nume ni le-au înfățișat de-a lungul vieții noastre. Să schimbăm, așadar, ritmul timpului. Atât e de-ajuns să creăm din nou lumea și pe noi înșine.
Numele ”Guermantes” din copilăria autorului apare asemeni unui balon care, odată spart, îi permite să respire aerul de demult, de la Combray. Acel an, acea zi, acel parfum de rujă albă scuturată de vântul ce vestea primăvara. O vreme în care încă își mai închipuia că prin mijlocirea cuvintelor, poți face cunoscut adevărul; că nu este cu putință ca cineva care se folosise de cuvinte pentru a-și declara iubirea, să nu iubească…
Romanul aprofundează diferențele evidente dintre aristocrație și burghezie. Într-o lume prea puțin dispusă la concesii, un bogat din lumea finanțelor, de exemplu, credea că-și poate afirma superioritatea față de un inferior printr-un ton semeț, strident.  În timp ce marele senior avea privilegiul bunei sale creșteri, era surâzător și blajin, ascunzând sub surâsul său pragul de netrecut al micului univers special pe care-l purta în el.
Chiar dacă autorul adaugă noi contururi și siluete, în paginile cărții defilează personajele cunoscute anterior:
- Principesa de Guermantes a cărei frumusețe era ”cea mai nobilă semnătură”, un adevărat ”certificat de autenticitate” a oricărui tablou în care aceasta era prezentă: loja teatrului, salonul său, grădinile cu alei șerpuitoare;
- vara acesteia, ducesa de Guermantes, pe care autorul o iubea cerându-i lui Dumnezeu să reverse asupră-i toate nenorocirile pentru ca, ruinată și despuiată de toate privilegiile care îl despărțeau de ea, aceasta să-i ceară lui adăpost;
- Principesa de Parme, ”lipsită de snobism ca cea mai mare parte din principesele autentice, dar în schimb mistuită de orgoliu”;
- doamna de Cambremer ”care nu făcea parte din înalta societate aristocratică;
- vechiul său prieten Saint-Loup ori Principele de Borodino care, invitându-l într-o seară, i-a permis autorului să observe diferența dintre vechea nobilime și cea a imperiului: considerându-și rangul, principele se adresa acelorași oameni de rând pe care Saint-Loup i-ar fi atins pe umăr și i-ar fi luat de braț, cu o afabilitate maiestuoasă, un soi de măreție ce-i tempera simplitatea surâzătoare care-i era firească;
- doamna Sazerat, dreyfusardă, ”singura de felul ei la Combray” și care avea darul să-l plictisească peste măsură pe tatăl autorului, convins de vinovăția lui Dreyfus;
- Francoise și celelalte slugi între care aceasta se evidenția, fiind ”mai puțin slugă” întrucât, în felul ei de-a simți, de-a fi ”bună și miloasă, aspră și semeață, perspicace și mărginită, de-a avea pielea albă și mâinile roșii”, era domișoara de la țară ai cărei părinți ruinați fuseseră obligați să o bage la stăpân.
”Numele Guermantes era ca un cadru de roman”. Iar salonul Guermanților, care ocupa un loc important în acest tablou, se întâmpla să fie, pentru unii, (împotriva voinței acestora), o piedică în cariera lor: ”un medic, un pictor și un diplomat de mare viitor nu putuseră reuși în cariera lor pentru care erau totuși mai strălucit înzestrați decât alții, pentru că din pricina intimității lor cu Guermanții, primii doi treceau drept oameni de lume, iar al treilea drept reacționar, ceea ce-i împiedicase pe tustrei să fie recunoscuți de egalii lor.” Totuși, tipul oamenilor distinși care alcătuiau temelia salonului Guermantes era acela al celor care au renunțat de bunăvoie la rest, la tot ce era incompatibil cu spiritul și politețea Guermanților. Finețea și delicatețea conversațiilor și a vieții sociale din acest salon, oricât de mărunte ar fi fost, aveau ceva particular. Dacă în acel salon se înmormântaseră pe veci atâtea ambiții intelectuale, cel puțin din pulberea lor, acolo, se născuse ”cea mai rară înflorire de mondenitate”. Oamenii de spirit de aici se credeau superiori unor oameni de valoare pe care-i disprețuiau, așezând deasupra inteligenței spiritul, pe care-l considerau forma superioară de manifestare a acesteia.
Numele sunt impregnate de trăirile noastre, pe care le reflectă. O senzație din trecut îngăduie memoriei noastre să readucă în prezent prospețimi demult uitate.
”Guermantes” este numele care aduce în prezent o lume trecută, dar, odată împărtășită nouă, încă atât de reală!
Vorbind despre acest al treilea volum al Timpului pierdut, Cornel Mihai Ionescu afirmă: ”Romanul Guermantes reprezintă cazul exemplar al maximei extensii prin care un nume diafan poate emana din sine o lume halucinant de reală și, în consecință, o grandioasă construcție narativă menită să ilustreze, în chip memorabil, ipoteza cu privire la o anume autonomie a ficțiunii. Acest nucleu, în veșnică pulsație, reprezintă, în același timp o ultimă iluzie de spulberat: într-adevăr, numele magic Guermantes se va volatiliza într-o dimineață spectrală, - matineul ducelui de Guermantes, din ultimul roman al ciclului.”