„perhaps the garden only hid from those it didn’t wish to see...”

    La autoare îmi place felul în care așază în același spațiu, întâmplări și personaje din timpuri diferite, cu accent pe amprenta pe care locul o lasă asupra personajelor care se perindă în acel spațiu. Povești în povești, în care scotocind trecutul dai, cumva, peste viitor. Și te descoperi, în final, ca o matrioska ultimă, care nu mai are niciun secret. 

    Kate Morton adoră să scrie despre secretele pe care - consideră ea - fiecare familie le are și despre legăturile apropiate dar atât de complicate dintre membrii acesteia, convinsă fiind că apropierile duc, inevitabil, la secrete.

    În „The forgotten garden” povestea este inspirată de secretul propriei familii. La împlinirea vârstei de 21 de ani, bunica sa află că tatăl nu îi este părinte biologic. Imaginația autoarei o creează, astfel, pe Nell/Ivory, personajul hotărât să-și găsească identitatea. Cartea este un tribut adus autorilor de cărți pentru copii, care au ajutat-o să-și dezvolte imaginația și să descopere - încă din primii ani de viață -  că dincolo de literele negre așezate pe paginile albe, se ascund lumi întregi de bucurie și tristețe, speranță și deznădejde, iubire și ură. Și a creat-o pe Eliza, personajul care știe să spună povești. Cuvintele au putere iar memoria este o doamnă alături de care trebuie să învățăm să dansăm. În timp ce grădinile fermecate există, doar că sunt văzute numai de cei care își doresc cu adevărat să le vadă. 

    În ”The house at Riverton”, autoarea așază povestea între apusul erei Edwardiene și zorii anilor ”20, când - după ce și-au dezbrăcat crinolinele și corsetele care le limitau libertatea, - femeile făceau eforturi să recupereze ceea ce istoria le refuzase până atunci. Grace Bradley este personajul care a trăit acele vremuri și prin gura căruia Kate Morton ne spune povestea. O poveste ca un roller-coaster în care, dacă nu ești suficient de puternic, cineva trebuie să te țină de mână. 

    Cărțile, ca orice povești, se citesc în cel mai confortabil fotoliu, cu o cană de ciocolată caldă alături și, - dacă este posibil - cu o pisică în brațe.  

 

”The Scottish prisoner”

 

O carte de vacanță, relaxantă dar captivantă în același timp, al șaselea volum dintr-o serie de unsprezece.

Îmi place capacitatea autoarei de a crea personaje complexe pe care le așază cu dibăcie în contexte reale, narațiunea sprijinindu-se pe evenimentele istorice din perioada imediat următoare ultimei răscoale a iacobinilor scoțieni, - susținători ai familiei Stuart, - înfrânți de englezi în mlaștina de la Culloden în anul 1746. Perioadă încărcată de legende. Și pentru că orice legendă își are eroii ei, Diana Gabaldon îl crează pe Jamie Fraser, un personaj relativ tăcut dar cu un interior atât de… zgomotos, care pur și simplu m-a cucerit!

Caiete 1957 - 1972

”Istoria e mai degrabă o neîncetată prăbușire.

Nimic nu este mai plin de primejdii decât o lungă fericire. Niciun individ, nicio societate nu-i rezistă.

Bunăstarea e un factor de disoluție (dezagregare?). De ce? Fiindcă e o stare anormală și atinge tot ce-i viu în profunzime. E în contradicție cu instinctele, le slăbește vigoarea, le subminează și le primejduiește.”

(21 mai 1968 - Emil Cioran, ”Caiete 1957 - 1972” p. 543)

prietena mea genială

Mi-a plăcut maniera simplă, sinceră, în care autoarea dezvăluie cititorului reperele copilăriei și adolescenței sale. 

M-a înspăimântat, cumva, dependența Elenei de puternica personalitate a Lilei. Această neputință de a-și gestiona trăirile, faptele, fără să se raporteze la cea pe care o așezase pe un piedestal imaginar și pe care o privea cu atâta admirație. Și am avut mai mereu impresia că e o prietenie oarecum… hm… unilaterală. Că doar Elena investește în relație și doar ea e capabilă de sacrificii. Dar această ”investiție” a ajutat-o să ”crească”. Competiția cu geniala Lila a făcut-o să-și valorifice potențialul pentru a scoate la suprafață propria sclipire. Până la conștientizarea propriei valori a fost, apoi, doar un pas. Important.

Trebuie să spun că am avut un sentiment de… mică vinovăție citind această carte. Cam așa cum aveam când eram la școală și, în loc să-mi fac temele pentru a doua zi, ”pierdeam timpul” cu muschetarii, Contele de Monte Cristo ori regine care își doreau colierele înapoi. 

Vremuri second-hand

”A fost odată un soldat,/Frumos și ne-nfricat,/Dar el era o jucărie:/Soldatul de hârtie…” (B.S. Okudzhava)

De ce ”vremuri second-hand”? Iată ce afirmă autoarea: ”Înainte de revoluția din 1917, Aleksandr Grin scria: «Iar viitorul a încetat cumva să stea la locul său.» Au trecut o sută de ani și viitorul iar nu e la locul lui. Acum trăim vremuri second-hand.”

Prima parte a acestei cărți, cuprinzând ”zece istorii într-un interior roșu”, m-a cucerit cu adevărat! 

Am fost fascinată de conversațiile care aveau loc, în perioada anilor 1991 - 2001, în bucătăriile celor care fuseseră sovietici și s-au trezit, - peste noapte, - ruși, gruzini, abhazi… Conversații despre o realitate trăită din unghiuri diferite și, ca atare, percepută atât de diferit. Despre istoria care se rostogolește peste idealurile pierdute și peste neputințele celor care o trăiesc, schimbând valori și principii. 

Personajele din această primă parte a cărții Svetlanei Aleksievici ne sunt și nouă cunoscute. Am trăit și noi perioada în care credeam că libertatea e un lucru simplu, dar ne-am ”cocârjat” sub greutatea ei. Am avut și noi ”dizidenți de bucătărie”, cu pumnii strânși doar în buzunar. Și sunt și la noi persoane asemeni lui Vasili Petrovici N. de 87 de ani, căruia carnetul de partid (comunist) îi este biblie. Dar și asemeni nepotului său: ”Bunicule, tu chiar ai crezut în comunism? De ce nu în extratereștri?”

Personaje. De la bunicii care povestesc toată viața cum i-au bătut pe nemți la Stalingrad, la nepoții care întreabă: ”- De ce au murit soldați care să apere drapelul regimentului? Puteau să facă unul nou.”

Și anecdotele mi-au amintit de bancurile de la noi, care circulau înainte de revoluție. Și cei care le spuneau erau pedepsiți la fel. Bunăoară, un student luase zece ani de lagăr, fără drept de corespondență, pentru următoarea anecdotă: ”Pe perete e atârnat portretul lui Stalin. Un cor cântă un cântec despre Stalin. Un artist declamă o poezie despre Stalin. Ce-i asta? O seară închinată comemorării a o sută de ani de la moartea lui Pușkin.” 

În această carte ne regăsim - măcar puțin - toți cei care am trăit dincoace de Cortină. Sunt personaje pentru fiecare. ”E ca la teatru. Din sală vezi o poveste frumoasă - scena e curată, actorii sunt străluciți, e o lumină magică, dar când treci în culise… Deodată, în spatele cortinei, sunt resturi de scânduri, decoruri pe jumătate vopsite aruncate pe jos… sticle de votcă goale… resturi de mâncare… S-a dus povestea. E întuneric… murdar… Pe mine m-au dus în culise…”  spune Gleb, un fost ”zek” care consideră că ”lui Dumnezeu i-au ieșit mai bine florile și copacii decât oamenii”.

În cea de-a doua parte a cărții, tot ”zece istorii”, doar că de data aceasta ”fără interior”.

Tot despre zgomotul străzii și despre conversațiile din bucătării, perioada fiind cea a anilor 2002-2012. Când ”născut în URSS” e deja un diagnostic, iar ”Putin-democrat” e cel mai scurt banc. Istoria schimbase, deja, valorile. Acum, ”cei care citeau și visau să zboare, ca pescărușul lui Cehov, fuseseră înlocuiți cu cei care nu citeau, dar puteau să zboare”.

În această a doua parte a cărții, parcă puțin obositor acest leitmotiv al suferinței rusoaicelor care se mărită din dragoste când înflorește liliacul, apoi fac copii și apoi Ivan (Kolea, Volodea, Vadik) începe să bea și totul se lasă cu vărsare de sânge. Iar dacă nu se mărită din dragoste, rusoaica nu poate rămâne lângă cel ce-i este soț și căruia i-a făcut o grămadă de copii; lasă tot și pleacă în lume, să-și găsească dragostea. După ce o găsește, tot la votcă și vărsare de sânge se ajunge. Această nevoie de suferință din dragoste am întâlnit-o frecvent la marii clasici ruși, am empatizat cu personajele acestora. Dar aici, cumva, mi s-a părut supărător de repetitiv. O fi vârsta… :) 

Demonul amiezii

”Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua,

De lucrul ce umblă în întuneric, de reaua întâmplare și de demonul cel de amiază.” (Psalmul 90, 5 - 6, O cântare-laudă a lui David)

Sfântul Ioan Casian vorbește în ”Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii” despre ”atacul demonului amiezii” ca fiind melancolia, iar Evagrios, în ”Cele opt păcate de moarte”, spune că amărăciunea melancolică e un ”diavol de la miezul zilei”.

”Am folosit expresia pentru titlul cărții, deoarece descrie foarte exact ceea ce simți în depresie. Imaginea are rolul de a invoca groaznicul sentiment invaziv care însoțește nefericirea depresivului. Există ceva insolent în depresie. Cei mai mulți diavoli - cele mai multe forme ale angoasei - se bazează pe adăpostul nopții; a-i vedea limpede înseamnă a-i învinge. Depresia stă în plină strălucire a soarelui, netulburată de recunoaștere. Poți să tot știi de ce și pentru ce și să suferi la fel de mult ca atunci când ai fi învăluit în neștiință. Nu mai există aproape nicio altă stare mentală despre care să se poată spune acest lucru.” Așa își motivează autorul titlul dat acestei cărți care a presupus, pe lângă talent, o extraordinară documentare dar, nu în ultimul rând, un curaj și o determinare de a merge până la capăt și a expune cititorului cele mai intime cotloane ale unui suflet răvășit de acest demon al amiezii. Andrew Solomon nu doar că își recunoaște boala, depresia care l-a pus deseori la pământ, dar renunță la intimitate și descrie în amănunt comportamentul său din momentele de disperare, descriere care în ochii cititorului poate să apară ca o sumă de acte de o umilință incredibilă. 

Autorul prezintă depresia ca fiind cea mai îngrozitoare solitudine, de la care ar trebui să învățăm valoarea apropierii între oameni. Și îndeamnă la diferențierea între suferința psihică și depresie, menționând că aceasta nu poate fi descrisă decât prin metafore și alegorii. Ca în povestea Sfântului Antonie aflat în deșert, când a fost întrebat cum îi deosebește pe îngerii care vin la el umili, de diavolii care vin sub înfățișări strălucitoare. După felul cum te simți după ce au plecat, a răspuns acesta. Când te-ai despărțit de un înger, te simți întărit de prezența lui; după ce a plecat un diavol, simți oroare. Suferința psihică e un înger umil care te lasă cu gânduri puternice, limpezi și cu sentimentul propriei profunzimi. Depresia e un diavol care te lasă îngrozit.

Am parcurs greu această carte stufoasă și, pe alocuri, extrem de tehnică. Dar am simțit, cumva, o magie ascunsă între pagini. O dorință de a cunoaște personajele care își etalează, prin intermediul autorului, suferințele ascunse până atunci nu doar față de societate, în ansamblu, dar și față de cele mai apropiate ființe. ”Cartea mea pare uneori unul din scanerele de la aeroport care le permite controlorilor să vadă ce ascund oamenii sub haine.” Iar acest scaner a scos la lumină poveștile atâtor vieți triste care ar fi putut, fiecare în parte, să fie un adevărat roman. 

Pentru că ”nu am întâlnit niciodată demonul amiezii fața-n față, ci doar omenesc-prea-omeneștii săi mesageri (…) nu pot spune cu adevărat că sunt în stare să înțeleg cartea lui Andrew Solomon până în miezul ei”, spune Mircea Cărtărescu în ”De profundis” - prefață la această carte memorabilă. Iar eu mă aliez acestuia, mai mult, închei prezentarea cu o concluzie preluată din această prefață: ”M-am simțit îmbogățit interior parcurgând, pasionat, cartea lui Andrew Solomon. Mai mult decât știință și mai mult decât literatură, ea este o mărturie despre suferință, o meditație despre scandalul etern al faptului că o conștiință trebuie să simtă durere și să moară. Traducerea în limba română a acestei opere, nominalizată în anul publicării ei la premiul Pulitzer, trebuie privită drept ceea ce este cu adevărat: un eveniment.” 

Bring up the bodies

Cea de-a doua parte a trilogiei scrisa de Hilary Mantel, in care este redata o parte din viata de la curtea regelui Henry VIII, respectiv din toamna anului 1535 si pana in mai 1536, cand Anne Boleyn sfarseste pe esafod. Insa personajul central este, ca si in prima parte, Thomas Cromwell.

“The word ‘however’ is like an imp coiled beneath your chair. It induces ink to form words you have not yet seen, and lines to march across the page and overshoot the margin. There are no endings. If you think so you are deceived as to their nature. They are all beginnings. Here is one.”

”Autumn” - Ali Smith

       Toamnă. Pentru că toamna este sfârșit și început, deopotrivă. Toamnă, când zborurile se prefac în lut și din lut se nasc alte zboruri. Melancolii peste care autorul pudrează zâmbete, nu întotdeauna triste. Despre viață și moarte; despre politică și minciună; despre artă. Despre iubire și despre uitare. Mai mult despre iubire, totuși. Despre faptul că te poți îndrăgosti nu neapărat de o persoană, ci de felul în care acea persoană te ajută să te vezi, prin ochii ei. Să înțelegi cine ești.

        Un mănunchi de flash-back-uri, amintiri care conturează personajul Elisabeth Demand.

”I imagine that whatever it is I’ve forgotten is folded close to me, like a sleeping bird.

What kind of bird? Elisabeth said.

A wild bird, Daniel said. Any kind. You’ll know what kind when it happens. Then, what I do is, I just hold it there, without holding it too tight, and I let it sleep. And that’s that.” 

”Autumn” - Ali Smith

            Ce se întâmplă în noi când, pe neașteptate, se deschide poarta după care stau ascunse spaimele copilăriei?

            Citind, m-am simțit, puțin, în ”timpul pierdut” al lui Proust care, - așa cum afirmă la începutul lui ”Swann”, - pornise, de fapt, în căutarea Adevărului. 

         Austerlitz caută și el adevărul despre trecutul său, urmele lăsate de suferințele care străbat istoria asemeni unor linii extrem de fine. Doar că adevărul lui Austerlitz este atât de tragic!

         Cred că, ceea ce m-a determinat să fac analogia cu ”În căutarea timpului pierdut” este afirmația lui Marcel Proust: ”Eu căutam marile legi, iar ei mă numeau scormonitor de amănunte”. Austerlitz caută și el esențialul, studiind amănuntele ce vor contura tabloul care îl va ajuta să înțeleagă cine este cu adevărat.

”Viață după viață” de Kate Atkinson

”Și de-aș avea darul profeției și de-aș cunoaște toate tainele și toată știința…”

 O ramură se desprinde de trunchi, se dezvoltă spre cer, cu numeroase ramificații, crengi, crenguțe. Pornești pe o astfel de ramificație și, la fiecare nouă bifurcație alegi un drum. Când se termină, ai în față nemărginirea. ”Se face întuneric”. Cum ar fi ca, după fiecare ”întuneric”, să te trezești din nou la început, cu posibilitatea de a alege alte ramificații, alte drumuri pe care să pășești. Și tot așa, de nenumărate ori, ”se întunecă” la capătul fiecărei vieți pe care o tot trăiești, puțin la fel, puțin diferit. La infinit?
 Timpul ca un palimpsest. Așa îl trăiește Ursula Todd, cu amintiri obscure despre lumi de umbre și de visuri care sunt, totuși, ”lumea asta”. Asemeni unei vulpi, e vânător și vânat, deopotrivă. Înțelege că parcurge etape de purificare pentru ca trecutul să nu mai apese atât de greu asupra prezentului. ”Să devii așa cum ești, după ce vei fi învățat ce înseamnă asta.”

 … și de-aș avea toată credința să pot muta și munții, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt.”

 ”-Eu nu sunt fără iubire, a zis Ursula.
 (…)
 -Întrebarea este, a zis el, ai destulă?”

Kane and Abel; Wolf Hall

 Cărțile nu au nicio legătură între ele. Doar că s-a întâmplat să le citesc, cumva, în paralel.
 Pe prima am ales-o de pe raftul librăriei pentru că mi-a oferit oportunitatea de a-mi îmbunătăți experiența limbii engleze, fără să am prea mari așteptări de la ea. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, am fost impresionată de abilitatea autorului de a crea personaje și întâmplări care oferă cititorului un ”cocktail” de trăiri: mândrie, disperare, deznădejde, milă, dragoste, ură. De la viața plină de disperare și neputință a muritorului de foame din lagărele de muncă și exterminare din Siberia și până la viața milionarului de pe Wall Street și The 5th Avenue care hotărăște destinele financiare ale Americii și nu numai, poate fi, uneori, doar un pas. O carte despre condiția umană și despre felul în care orgoliul și trufia se dovedesc a fi deșertăciune și zădărnicie. Hell and Heaven. Kane and Abel.
 *
Cea de-a doua este o carte scrisă superb, de o manieră foarte personală. Evocă o pagină din tumultuoasa istorie a Angliei, respectiv din vremea lui Henric al VIII-lea, controversatul și fascinantul Tudor. Personajele principale nu sunt pozitive sau negative, ci pozitive și negative, deopotrivă. Și Henric, și Cromwell, și Thomas Morus, și Cardinalul Wolsey sunt așezați în fața noastră nu doar cu cruzimile lor, dar și cu sensibilitățile lor, deopotrivă. Iar Thomas Cromwell este personajul central care fascinează prin ambiția și abilitățile sale. O carte de ficțiune, evident, dar documentată și care respectă adevărul istoric. Ceea ce m-a impresionat e felul în care autoarea își scrie opera. O ”punere în scenă”, mai degrabă. O scenă care se derulează în fața ta, fără să-ți dea răgazul să-ți iei ochii de pe ea fie și pentru o clipă. Hilary Mantel nu îți explică prea mult. Ești forțat, cumva, să ții pasul cu ritmul și gândurile personajelor și ale autoarei, bineînțeles. Și să nu-ți fie prea străină istoria Angliei și a Europei, din prima jumătate a celui de-al XVI-lea secol.
 Și totuși, au ceva în comun aceste cărți: amândouă te ajută să înțelegi de ce a fost și continuă să fie valabil acel atât de dur: homo homini lupus.