”Și de-aș avea darul profeției și de-aș cunoaște toate tainele și toată știința…”
O ramură se desprinde de trunchi, se dezvoltă spre cer, cu numeroase ramificații, crengi, crenguțe. Pornești pe o astfel de ramificație și, la fiecare nouă bifurcație alegi un drum. Când se termină, ai în față nemărginirea. ”Se face întuneric”. Cum ar fi ca, după fiecare ”întuneric”, să te trezești din nou la început, cu posibilitatea de a alege alte ramificații, alte drumuri pe care să pășești. Și tot așa, de nenumărate ori, ”se întunecă” la capătul fiecărei vieți pe care o tot trăiești, puțin la fel, puțin diferit. La infinit?
Timpul ca un palimpsest. Așa îl trăiește Ursula Todd, cu amintiri obscure despre lumi de umbre și de visuri care sunt, totuși, ”lumea asta”. Asemeni unei vulpi, e vânător și vânat, deopotrivă. Înțelege că parcurge etape de purificare pentru ca trecutul să nu mai apese atât de greu asupra prezentului. ”Să devii așa cum ești, după ce vei fi învățat ce înseamnă asta.”
… și de-aș avea toată credința să pot muta și munții, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt.”
”-Eu nu sunt fără iubire, a zis Ursula.
(…)
-Întrebarea este, a zis el, ai destulă?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu