Demonul amiezii

”Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua,

De lucrul ce umblă în întuneric, de reaua întâmplare și de demonul cel de amiază.” (Psalmul 90, 5 - 6, O cântare-laudă a lui David)

Sfântul Ioan Casian vorbește în ”Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii” despre ”atacul demonului amiezii” ca fiind melancolia, iar Evagrios, în ”Cele opt păcate de moarte”, spune că amărăciunea melancolică e un ”diavol de la miezul zilei”.

”Am folosit expresia pentru titlul cărții, deoarece descrie foarte exact ceea ce simți în depresie. Imaginea are rolul de a invoca groaznicul sentiment invaziv care însoțește nefericirea depresivului. Există ceva insolent în depresie. Cei mai mulți diavoli - cele mai multe forme ale angoasei - se bazează pe adăpostul nopții; a-i vedea limpede înseamnă a-i învinge. Depresia stă în plină strălucire a soarelui, netulburată de recunoaștere. Poți să tot știi de ce și pentru ce și să suferi la fel de mult ca atunci când ai fi învăluit în neștiință. Nu mai există aproape nicio altă stare mentală despre care să se poată spune acest lucru.” Așa își motivează autorul titlul dat acestei cărți care a presupus, pe lângă talent, o extraordinară documentare dar, nu în ultimul rând, un curaj și o determinare de a merge până la capăt și a expune cititorului cele mai intime cotloane ale unui suflet răvășit de acest demon al amiezii. Andrew Solomon nu doar că își recunoaște boala, depresia care l-a pus deseori la pământ, dar renunță la intimitate și descrie în amănunt comportamentul său din momentele de disperare, descriere care în ochii cititorului poate să apară ca o sumă de acte de o umilință incredibilă. 

Autorul prezintă depresia ca fiind cea mai îngrozitoare solitudine, de la care ar trebui să învățăm valoarea apropierii între oameni. Și îndeamnă la diferențierea între suferința psihică și depresie, menționând că aceasta nu poate fi descrisă decât prin metafore și alegorii. Ca în povestea Sfântului Antonie aflat în deșert, când a fost întrebat cum îi deosebește pe îngerii care vin la el umili, de diavolii care vin sub înfățișări strălucitoare. După felul cum te simți după ce au plecat, a răspuns acesta. Când te-ai despărțit de un înger, te simți întărit de prezența lui; după ce a plecat un diavol, simți oroare. Suferința psihică e un înger umil care te lasă cu gânduri puternice, limpezi și cu sentimentul propriei profunzimi. Depresia e un diavol care te lasă îngrozit.

Am parcurs greu această carte stufoasă și, pe alocuri, extrem de tehnică. Dar am simțit, cumva, o magie ascunsă între pagini. O dorință de a cunoaște personajele care își etalează, prin intermediul autorului, suferințele ascunse până atunci nu doar față de societate, în ansamblu, dar și față de cele mai apropiate ființe. ”Cartea mea pare uneori unul din scanerele de la aeroport care le permite controlorilor să vadă ce ascund oamenii sub haine.” Iar acest scaner a scos la lumină poveștile atâtor vieți triste care ar fi putut, fiecare în parte, să fie un adevărat roman. 

Pentru că ”nu am întâlnit niciodată demonul amiezii fața-n față, ci doar omenesc-prea-omeneștii săi mesageri (…) nu pot spune cu adevărat că sunt în stare să înțeleg cartea lui Andrew Solomon până în miezul ei”, spune Mircea Cărtărescu în ”De profundis” - prefață la această carte memorabilă. Iar eu mă aliez acestuia, mai mult, închei prezentarea cu o concluzie preluată din această prefață: ”M-am simțit îmbogățit interior parcurgând, pasionat, cartea lui Andrew Solomon. Mai mult decât știință și mai mult decât literatură, ea este o mărturie despre suferință, o meditație despre scandalul etern al faptului că o conștiință trebuie să simtă durere și să moară. Traducerea în limba română a acestei opere, nominalizată în anul publicării ei la premiul Pulitzer, trebuie privită drept ceea ce este cu adevărat: un eveniment.”