Plimbarea

de Attila Bartis

Un roman care descrie realitatea văzută prin ochii unui copil. O realitate tristă, corespunzătoare unei perioade tulburi, în care revoluţionarii şi contrarevoluţionarii împroşcau cu sânge „dreptatea” fiecăruia, şi în care „seminţele” sădite în trupuri dădeau roade funcţie de germenii pe care acestea îi purtau. Spaţiul acţiunii este situat în est, foarte probabil în România, ţară unde autorul s-a născut, ulterior stabilindu-se în Ungaria.
Doar că acel copil se maturizase rapid şi era nedumerit de ce oamenii dau nume războaielor asemeni nou-născuţilor şi, în plus, le numerotează ca pe scaunele de la cinema. Îi spusese Adel că războiul e, de fapt, unul singur şi că el se manifestă prin noi şi noi crize... ca şi nebunia. Şi că fiecare poartă în el acest „virus” încă de la naştere şi „trebuie să te obişnuieşti cu el”. Cam aşa cum înnebunise şi casieriţa: „După cum vezi, casieriţa a înnebunit. Iar eu m-am maturizat, ceea ce, la nouă ani, e acelaşi lucru.”
Bunicul său, Eberhart, fusese un mare balerin care orbise. Privea cu degetele. Mai avea, însă, halatul vişiniu în care se înfofolea ca într-o cortină când mergea în Galerie, unde „erau aşezaţi sub sticlă paşii de dans îngălbeniţi ai lui Eberhart.” O superbă imagine care sugerează fotografiile vechi în care sunt surprinse aspecte ale spectacolelor de dans pe care acesta le-a susţinut.
Într-un decor forţat, artificial, printre urşi de paie şi imagini amăgitoare numai bune de pus în pozele ce urmeză să se transforme în amintiri, copilul creşte iar haina îi devine tot mai mică. Trece peste hopuri care îl ajută, unul câte unul, să parcurgă drumul de la senzaţii (uneori greşite) la sentimente... de la experimente cu pisici care ar fi trebuit să cadă întotdeauna în picioare, la sfâşietoarea tristeţe a pierderii celor dragi, unul câte unul...
O poveste frumoasă şi tristă pe care Attila Bartis o spune celui ce îl însoţeşte în această plimbare.