La miezul nopţii

de Stephen King

Carte S.F. şi horror. „Nu e chiar genul meu” mi-am zis, când am luat-o de pe raft. „Totuşi, de ce nu?” am gândit. Aşa că m-am aşezat pe o treaptă, printre rafturile din „Cărtureşti” (iubesc locul ăsta!) şi am văzut că linia dintre real şi ireal este atât de neprecizată încât ai îndoieli cu privire la locul în care te găseşti... şi m-am convins că trebuie să o iau.
„La miezul nopţii” a lui Stephen King reuneşte două romane (de tipul roman-nuvelă), respectiv „Langolierii” şi „Fereastra secretă”.
„Langolierii”. Acest roman ne reaminteşte că suntem ceea ce gândim, că avem parte de lucrurile cărora le acordăm foarte mare atenţie, consumându-ne energia în aceste direcţii. Iar cei din jurul nostru pot suferi sau se pot bucura alături de noi. De aceea responsabilitatea noastră nu se limitează niciodată la noi. Cei printre care trăim sunt deopotrivă afectaţi. Eu aşa am perceput această carte.
Pentru că o ruptură în textura timpului poartă personajele (pasagerii unui avion) în altă dimensiune a timpului, (nu şi în alt spaţiu) făcând ca – într-o modalitate atât de ciudată, chiar înfricoşătoare – fiecăruia să i se împlinească obsesiile, visurile: Dinah, oarbă fiind, ajunge să vadă chiar dacă pentru scurt timp întrucât viaţa ei e foarte, foarte scurtă; Laurel va avea parte de o aventură, aşa cum îşi dorise; Nick devine folositor celorlalţi, răscumpărându-şi, cu preţul vieţii la care renunţă de bună voie, greşelile trecutului; Brian, pilotul curajos, îşi salvează pasagerii pentru că asta a fost „dresat” să facă. Şi toţi ceilalţi... dar mai ales Craig Toomy, cel obsedat de acele fiinţe care îl obsedau şi îl urmăreau din copilărie: langolierii. Fusese ameninţat de către tatăl său, încă din copilărie, că aceste făpturi îi urmăresc pe toţi cei care nu făceau parte din Marea Viziune (înţelegând elita), pe toţi cei care îşi neglijau obligaţiile (şi ăsta era cel mai mare rău cu putinţă). Aşa că, dacă fuseseră vreodată simple închipuiri, ei deveniseră cât se poate de reali, o adevărată întruchipare a scopului lor. Apoi, fereastra dintre realitate şi irealitate se sparge, iar aceste făpturi ajung să înfulece tot ce le iese în cale făcând să dispară fâşii înguste de lume, deschizând abisuri ale veşniciei. Evident, Toomy sfârşeşte înfulecat de langolierii creaţi de propriile gânduri.
Cititorul trăieşte ciudata şi înfricoşătoarea poveste a personajelor încercând să înţeleagă, împreună cu ele, ce se întâmplă cu timpul când „azi” devine „ieri”, văzând „moartea lumii”.
Doar că nu acesta este sfârşitul. Pentru că, la final, lumea renaşte, prezentul prinde personajele din urmă după ce acestea sosesc într-o lume pe cale să se nască. Iar ele renasc odată cu această lume, devenind „oameni noi”... cumva mai senini... şi mai adevăraţi... şi mai „acolo”. Titlul dat de autor se referă la partea „întunecată” a cărţii... dar romanul are şi o parte „senină”... şi s-ar fi putut numi, la fel de bine: „Numai stele căzătoare”... De ce „Numai stele căzătoare”? Vă las să citiţi cartea. Merită!