Lanark

O viaţă în patru cărţi – de Alasdair Gray

Când am luat-o din raft nu mi-a „spus” mare lucru... m-a impresionat prin dimensiune. Neîncrezător, i-am studiat, totuşi,ultima copertă şi atunci am ştiut că o voi citi.
Despre el, autorul ne dezvăluie, printre altele, că „e ciudat să-ţi petreci jumătate din viaţă transformându-ţi sufletul în cerneală tipografică... Pe lumea aceasta sunt oameni mai buni sau mai răi decât mine, aşa că nu mă detest.”
Despre carte, Janice Galloway spune că „este şi va rămâne un act de rezistenţă, parte a inventarului de şoapte, sedimentări şi dialoguri pe care îl numim literatură.”
Aşa că am luat-o...
Amestec uluitor de real şi imaginar, romanul are patru părţi (numite „cărţi” de către autor), două dintre ele (cartea întâi şi cartea a doua) avându-l ca personaj central pe Duncan Thaw iar celelalte două pe Lanark.
Dar cele patru cărţi care compun acest roman sunt aşezate de autor într-o ordine mai puţin firească („neordine”, deci!), respectiv : trei, unu, doi şi patru. Autorul a vrut ca „Lanark” să fie citită astfel, folosind un procedeu literar vechi, întâlnit şi la Homer sau Vergiliu după cum singur afirmă printr-un personaj al său numit „iluzionistul” (care este, de fapt, însuşi autorul).
M-a impresionat Duncan Thaw. Este eroul care există în mintea lui Lanark şi de care acesta se agaţă, considerându-l propriul trecut. Thawn era un artist genial dar total neadaptat timpului din care făcea parte. Preocupat prea puţin de aparenţe şi de aspectele practice ale existenţei, pentru el totul se reducea la exprimările sale artistice, la arta pe care o împlinea cu pasiune, până la extenuare.
Nu primise educaţie religioasă şi relaţia sa cu Dumnezeu era o veşnică tatonare. Spunea, la sfârşitul rugăciunilor, „Dacă exişti” în loc de „Amin”, ştiind că adevărul nu este niciodată alb sau negru, ci alb şi negru, deopotrivă.
Era mereu în căutarea unei chei. Nu ştia exact cum arată şi nici unde ar trebui să o caute, dar ştia că ea ar putea rezolva toate problemele sale: astmul, temele, timiditatea, teama; ar face ca tot ce este dureros, inutil şi greşit să devină plăcut, armonios şi bun.
El credea că orice poveste poate avea un final fericit dacă o întrerupi într-un moment vesel. Dar povestea acestui artist neadaptat sfârşeşte tragic. Thaw moare pentru că nu se pricepe să iubească.
Lanark e personajul central din cărţile trei şi patru, unde l-am putut cunoaşte aşa cum este, cu toate ciudăţeniile lui şi cu noncomformismul manifestat în situaţiile de viaţă în care a fost pus de către autor. Era un tânăr fără trecut care-şi luase un nume la întâmplare şi care suferea de una dintre ciudatele boli care bântuiau cetăţenii oraşului său: celor foarte disperaţi (a se citi „bolnavi”) le creşteau aripi. Rima, cea care i-a devenit ulterior soţie, fusese un astfel de caz şi atunci când nimeni nu spera ca aceasta să mai fie vindecată, dragostea perseverentă şi încăpăţânată a lui Lanark a salvat-o. Îmi pare una dintre cele mai frumoase imagini ale cărţii:
„- Eşti supărat că nu mai ai cui să-i citeşti, Thaw? Dar mi-am întins aripile şi o să zbor acolo unde tu nu poţi ajunge, mă voi înălţa cu părul în flăcări şi voi devora bărbaţi ca pe aer.(...)Corpul şi membrele de argint se crăpară şi căzură, acoperind podeaua ca nişte fiare vechi, ornamentale. În mijloc stătea ghemuită o fată goală, care plângea şi-şi freca obrajii cu mâinile. Era blondă şi înaltă (...).- Mă întreb dacă o să te pot ierta că mi-ai rupt aripile. E plăcut să fii om din nou, dar erau nişte aripi atât de frumoase!”
Institutul era locul unde cei ce nu se vindecau erau transformaţi în sursă de energie sau combustibil pentru ceilalţi. Asta deoarece canibalismul fusese întotdeauna o problemă a omului, problemă rezolvată, în parte, prin hrănirea în mod regulat cu sângele şi trupul Domnului. Dar oamenii au uitat să iubească şi povestea lui Lanark înfăţişează prăbuşirea unei civilizaţii din lipsă de iubire. Oamenii nu mai ştiu să iubească într-un timp în care totul trebuie să fie eficient din punct de vedere al economiei, al conducătorilor.
În „Epilog” apare acel personaj nou de care vă vorbeam, numit „autorul” sau „iluzionistul”. Aflând că „iluzionistul” i-a pregătit un sfârşit tragic, Lanark se revoltă, amintindu-i acestuia că nu şi-a dorit altceva toată viaţa decât soare, puţină dragoste şi o fericire banală şi că aceste dorinţe i-au fost mereu zădărnicite de societatea în care trăia. Autorul îi atrage atenţia că unele lumi sunt făcute din atomi dar lumea sa este făcută din cuvinte, aceste „mici semne care mărşăluiesc pe hârtie” şi că supravieţuirea lui, ca personaj, şi a sa, ca autor, depind de felul în care este sedus cititorul, aducându-l din lumea sa în lumea tipărită şi reţinându-l aici suficient de mult. Îi dezvăluie că uneori, ca autor, trebuie să facă lucruri abominabile pentru a-l vrăji pe cititor fiind nevoit să-şi prostitueze cele mai sacre amintiri, punându-le în cele mai banale cuvinte şi propoziţii. Pentru că, într-o oarecare măsură, romanul este şi autobiografic.
E greu să rezum aici o carte de peste 700 de pagini. Poate v-am trezit, totuşi, interesul... Aş adăuga şi faptul că acei dintre voi care îl îndrăgesc pe Kafka vor fi plăcut impresionaţi de „Lanark”.