Imperium

de Robert Harris

Romanul, considerat ca fiind cel mai bun al lui Robert Harris, ne poartă în lumea plină de trădări şi înşelăciuni, violenţe şi ambiţii ale politicii Romei antice. Autorul descrie ascensiunea lui Cicero, prezentat ca fiind un bărbat deştept, milos, abil şi vulnerabil, care din „om nou” (fără strămoşi implicaţi în politică), din tânăr avocat şi orator, ajunge să-şi împlinească visul, acela de a dobândi calitatea de „imperium”, ceea ce reprezintă puterea supremă în stat.
Cicero parcurge treptele puterii politice fiind la început chestor, apoi un simplu senator, apoi edil şi mai apoi pretor pentru a ajunge, în final, imperium, având acea putere pe care statul o conferă individului ales.
Problemele sociale, economice şi politice ale Romei antice se aseamănă izbitor cu cele actuale. Aceleaşi ineterese particulare ale celor bogaţi ascunse sub masca aşa-zisei preocupări pentru soarta celor mulţi, aceleaşi alianţe nefireşti şi jocuri de culise pentru un vot în plus... aceeaşi mituire a oamenilor (cu bani sau grâne la un preţ redus) pentru a-şi depune voturile în favoarea unuia sau altuia, în cabinele de votare amplasate pe „Câmpul lui Marte”.
În viaţa politică romană existau şi tribunii, cei aleşi de triburile oamenilor liberi şi care verificau şi asigurau o stare de echilibru puterii senatului prin afirmarea voinţei oamenilor de rând.
Interesantă e şi modalitatea de a intra în oraş a generalilor întorşi din luptă (Crassus şi Pompei, de exemplu): senatul hotăra dacă vor intra pe jos sau în carul tras de patru boi, în sunet de trompetă de fanfară sau cu fluiere, cununi de lauri sau de mirt pe cap. Până hotăra senatul, ei aşteptau cu oştirea lor la porţile oraşului, pe Câmpul lui Marte.
Întors învingător din Spania, Pompei a intrat în Roma cu un fast impresionant, cu tauri, căruţe cu lingouri de aur şi pietre preţioase, tablouri, animale sălbatice în cuşti, pancarde cu numele oraşelor cucerite şi ale personalităţilor ucise în luptă. Pompei stătea într-un car iar în spatele său se afla un sclav public a cărui sarcină era să-i şoptească la ureche fapul că nu e decât un muritor ca toţi ceilalţi şi că toate lucrurile lumeşti au un sfârşit.
În Roma acelor vremuri se organizau jocuri în cinstea zeilor. Acestea se desfăşurau la Circus Maximus şi constau în spectacole cu boxeri, luptători, atleţi, aruncători de suliţă şi de disc cântători din flaut şi la liră, dansatori, gladiatori.
Parcurgând această carte, cititorul are doar de câştigat. În primul rând ia cunoştinţă de parcursul lui Cicero care, la 42 de ani îşi împlineşte visul şi ajunge să dobândească imperium-ul suprem al consulatului roman, ghidându-se după precepte potrivit cărora e important să începi o luptă şi abia apoi vei vedea cum o poţi câştiga sau că arta, în viaţă, este să te descurci asupra problemelor pe măsură ce apar, nu să-ţi distrugi spiritul şi sănătatea făcându-ţi griji în legătură cu ele cu prea mult timp înainte. Apoi, cititorul ia contact cu societatea Romei antice în care deşi zicala „un gram de ereditate face cât un kilogram de merite” îşi are pe deplin aplicarea în acel spaţiu, înţelegi cu uşurinţă mândria ce răzbătea în cuvintele "sunt cetăţean roman" rostite de cei de atunci.
Şi descoperi cu uşurinţă de ce – în scrisoarea către Caelius, - Cicero i-a scris acestuia: „Roma! Rămâi la Roma, dragă prietene, şi trăieşte în lumină!” 26 iunie 50 î.H.