Middle England

 

        Cartea oferă o analiză a lumii britanice contemporane, autorul folosindu-se de personaje eterogene pentru a prezenta povestea Angliei zilelor noastre, mai exact perioada referendumului privind menținerea Regatului Unit în Uniunea Europeană. Nostalgie, deziluzie, confuzie și furie. Toate acestea experimentate de personajele care traversează perioada unei cenzuri ascunse, când totul se petrece sub masca libertății de expresie, astfel ca cei care stăpânesc să poată pretinde că totul e-n regulă. Când votul devine o pierdere de vreme pentru că toți politicienii îmbrățișează părerile la modă. O periodă în care viețile sunt trăite sub tirania unei idei, idee numită „corectitudine politică”.

        Sunt personaje pentru care modelul primar de relație se bazează pe antagonism și concurență; altele, naive, trăiesc într-o bulă și nu acceptă că există oameni care pot avea altă părere; iar pentru cei care se bucură de privilegii egalitatea este departe de a fi un deziderat. 

        „Printre crengi nehotărâte mergea o fată care era viața.”

        Middle England este și despre frumusețea ființei umane, despre ceea ce gândește, simte și iubește un om liber să-și decidă și să-și urmeze drumul. Despre viitorul care ne așteaptă dacă alegem să devenim oameni care nu mai sunt priponiți de legăturile strânse și restictive ale sângelui, religiei sau națiunii. 

”Zona de interes” - Martin Amis

 Circumstanțele dau, de cele mai multe ori, măsura valorilor noastre. O poveste de dragoste într-un lagăr nazist evocă o fărâmă de omenie și bun-simț, într-un loc unde teroarea este cuvântul de ordine. Însă corectitudinea, onestitatea, bunătatea și chiar iubirea, - acele repere pentru ceea ce, înăuntru, părea rațional, - odată trecute dincolo de zidurile înalte și sârma ghimpată își pierd valorile, răsturnându-le. Pentru că nimic bun nu se poate alege de pe urma acelui loc, dacă ai fost de partea celor care au lovit. Ar fi revoltător să fie altfel. 

Greu de înțeles atâta oroare, atâta cruzime și atât de multă opacitate. Dar sunt lucruri care trebuie să rămână neînțelese, pentru că a înțelege înseamnă a legitima.

Cartea redă, romanțat, o parte întunecată din istorie, vorbește despre identitate și umanitate și este scrisă în amintirea celor care au supraviețuit și a celor care nu au supraviețuit lagărelor naziste de concentrare.

”Pata umană” - Philip Roth

 

Personajele compuse de Philip Roth își duc viețile aparent convențional, cu prea puține excese la suprafață, pentru că toate excesele au loc în secret.

Profesorul Coleman Silk dorește să beneficieze de drepturile sale umane și nu mai are răbdarea necesară parcurgerii etapei drepturilor civile. Se autodefinește, se recreează, nemulțumindu-se cu ceea ce viața i-a oferit. Delphine Roux caută și ea o existență proprie, refuzând rețetele în construirea propriei personalități. Dar în efortul de a se edifica, se subminează pe sine. Les Farley, întors din Vietnam, simte că nu mai are nicio legătură cu lumea ”normală”, de acasă. Războiul îl învățase că față de inamic nu poți avea decât ură. Și odată ce ai început să urăști, nu te mai poți opri.

Fiecare lasă, în trecerea prin această lume, o urmă. Impurități, cruzime, abuz, greșeală. Orice curățire este o glumă, iar puritatea o fantezie. Lăsăm în urmă tot ce înseamnă elementara noastră lipsă de perfecțiune. Pata fiecăruia dintre noi. Pata umană.

Toate personajele, în experiențele de viață pe care autorul le creează pentru ele, ajută să înțelegem că, deși există dorința de a stăpâni lucrurile, lucrul care trebuie stăpânit cu adevărat este propria ființă.

”The Clockmaker’s Daughter”

Fiecare ceas este unic, așa cum sunt și oamenii. Și, tot asemenea oamenilor, ”fețele” ceasurilor sunt doar măști pentru mecanismele care se ascund dincolo de acestea. Dar care ceas arată timpul exact, corect? Putem spune că toate arată un timp corect, din moment ce Timpul nu există; el este doar o idee, un concept, un termen generic, un ”ceva” care nu are început și nici sfârșit. Fiecare ceas arată timpul său, așa cum adevărul depinde, întotdeauna, de cel care spune povestea.

”The Clockmaker’s Daughter” este o carte despre timp, artă, frumusețe și iubire. Despre faptul că, uneori, singurul drum către înainte este spre trecut, pentru că tot ce a rămas nerostit și neiertat acolo face ca viitorul să fie de nesuportat. Și chiar dacă nu poți fi în două locuri diferite în același timp, e foarte posibil să fii în același loc, în timpuri diferite. 

Kate Morton. Surprinzătoare și enigmatică, așa cum o știam din „The forgotten garden” ori ”The house at Riverton”.

Darul lui Humboldt

 

Distins cu premiul Pulitzer, romanul lui Saul Bellow vorbește despre viața autentică. Despre prietenie și trădare, despre împlinire și dezamăgire. 

Personajele sale, chiar și cele atinse de geniu, sunt departe de a fi perfecte: ”Poet, gânditor, băutor cu probleme, înghițitor de pilule, om de geniu, nevropat depresiv, făuritor de planuri încâlcite, povestea unui succes, Humboldt scrisese cândva niște poeme de spirit și de mare frumusețe, dar de atunci ce mai făcuse? Dăduse el grai marilor cuvinte și melodii care colcăiau în el? Nu. Poemele nescrise îl sufocau.”    

Von Humboldt și Charlie Citrine sunt prieteni și amândoi sunt de acord că imaginația nu are voie să lâncezească, iar această lume e o lume a imaginației și a viziunii. Din punct de vedere uman erau ”parțial OK”, după cum se exprimă Humboldt. De altfel, cartea este, pe alocuri, de-a dreptul savuroasă, iar notele de ironie și - în special - de autoironie mi-au stârnit deseori zâmbete. 

În 1976, lui Saul Bellow i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură.

Voi menționa și faptul că, una dintre soțiile autorului a fost Alexandra Ionescu Tulcea (născută Bagdasar), profesor la Northwestern University, iar în 1978 au călătorit împreună în România.

De câte ori termin de citit o carte, îmi amintesc că Emil Cioran relata undeva faptul că un tânăr i-a adus niște încercări de-ale sale în ale scrisului, cerându-i marelui gânditor și om de litere părerea despre scrierile sale. Iar Cioran s-a uitat la dimensiunile manuscrisului, apoi l-a întrebat pe tânărul autor dacă e convins că ceea ce a așternut el pe hârtie merită câteva zile din viața pe care o mai avea el de trăit. De atunci, cam așa privesc cărțile pe care le citesc: mă întreb dacă a meritat să investesc timpul pe care l-am alocat cititului. 

Saul Bellow merită.   

despre universuri despărțite de spațiu și timp, dar atât de legate între ele

 

”Numai de vreo trei sau patru ori, în tinerețea mea, am întrezărit Insulele Fericirii - apoi s-au pierdut în cețuri, crize economice, războaie reci, vânturi sălbatice și maree potrivnice… și le-am confundat cu maturitatea. Presupunând că reprezentau o coordonată fixă a călătoriei mele prin viață, am scăpat din vedere să le notez coordonatele: latitudinea, longitudinea, amplasamentul. (…) Ce n-aș fi dat acum să am o hartă imuabilă a inefabilului etern constant? Să am eu, dacă se poate spune așa, un atlas al norilor.” (David Mitchell - Atlasul norilor)

Amurgul unei lumi

Departe de a fi fost doar un timp al bucuriei de a trăi și al lipsei de griji, la Belle Époque alătură Parisului aristocratic un Paris boem, bântuit de sărăcie și îndoială, dar care își trăiește ”epoca frumoasă” cu foarte mare încredere în sine. O epocă de aur în special pentru aceia care beneficiau de averile și privilegiile claselor superioare, cu realizări spectaculoase dar bântuită de tensiuni și rupturi sociale. Și totuși, cel mai adesea, sinuciderile nu sunt din cauza sărăciei, ci din dragoste. Lipsiți de mijloace financiare, artiști dornici de afirmare veniți din toate colțurile lumii își plătesc veseli consumațiile făcute la tavernele din Montmartre cu propriile lucrări. O societate a spectacolului, veselă, elegantă, luxoasă, acest Paris al anilor dinaintea Marelui Război a cunoscut succese în toate domeniile de activitate. A fost, deopotrivă, Parisul lui Picasso, Braque, Modigliani, Monet, Matisse și Marc Chagall, al lui Proust și Zola, Dreyfus și Apollinaire, Sarah Bernhardt și Coco Chanel, al soților Curie, al lui Renault și Citröen, al lui Rodin, Brâncuși și Duchamp, Charles de Gaulle și Georges Clemenceau, Maurice Ravel și Stravinski precum și al altor personalități, fapt care întărește o dată în plus convingerea potrivit căreia, pentru a vedea clar ai nevoie de perspectivă. Perspectivă care îi lipsea pe atunci lui Georges Clemenceau care, - într-o discuție avută cu un ziarist american despre iminența războiului, - a numit Orașul Luminilor ”locul important al lucrurilor neimportante”.

A urmat Verdunul. Și chiar dacă războiul fusese câștigat, nimic nu mai avea să fie la fel. Toate se prefac în scrum, după cum afirma Marcel Proust: “Este precum o colecție de evantaie frumoase și vechi: le poți admira, însă nicio mână nu le va mai aduce de acum la viață. Însuși faptul că se află sub sticlă dovedește că balul a luat sfârșit.”

(La Belle Époque - Amurgul unei lumi, de Mary McAuliffe)