miercuri, 29 decembrie 2021

Trenul spre Samarkand - de Guzel Iahina


 

În anul 1923, Uniunea Sovietică era bântuită de o foame teribilă, în urma rechiziționărilor care au lăsat fără adăpost și fără hrană milioane de oameni. Un tărâm haotic, în care autoarea zugrăvește destine și personaje care îndură suferințe greu de imaginat. 

În trenul care duce copii flămânzi din Povolgia spre Samarkand - o Arcă a lui Noe, după cum spune autoarea - își face loc și speranța.

Cartea, percepută de cititor ca o terifiantă călătorie în timp și în spațiu, este o ficțiune susținută de documente istorice, explicată de Guzel Iahina:

‟Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar există o legătură cu povestea bunicului meu patern. S-a născut într-o familie de țărani, avea mulți frați și surori și, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre ,,trenurile lui Dzerjinski‟. Așa s-a salvat, dar jumătate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. După război, bunicul a fost cât pe ce să renunțe la al treilea fiu al său și să-l trimită la o casă de copii. Era foamete. Din fericire, nu a făcut-o, iar acel al treilea fiu e tatăl meu. Întrebarea care m-a tulburat și m-a bântuit este aceasta: cum se face că oameni buni și-au dat copiii unor instituții? Cum a fost posibil un asemenea lucru? Dar pe măsură ce m-am adâncit în studiul materialelor pe care le-am găsit, am ajuns să înțeleg‟. 

        Impresionată de puterea de sacrificiu a personajelor. De noblețea celor care, uitând de propria suferință, își folosesc ultimele resurse pentru a-i salva pe cei care își întind mâinile către speranță.