”Există o zi, o clipă, în care, zărindu-te în oglindă, îți dai seama deodată că ai în față un om măcinat de viață. Urmează o încremenire în gândul care începe deja să te sfredelească pe dinlăuntru și întrebările se învălmășesc gata să te strivească.” După ce am citit, pe ultima copertă, aceste cuvinte, am hotărât să cumpăr cartea fostului meu coleg de facultate. Pentru că Marian Nazat mi-a fost coleg la Facultatea de Drept din București, el cu doi ani de studiu mai mic dar, în fapt, cu doi ani mai mare decât mine.
Și, cum în
vremea studenției nu ni s-au prea intersectat drumurile, pe omul Marian Nazat l-am
descoperit în paginile cărții, uneori de o sinceritate incredibilă (chiar nu știam
că s-a putut ”fenta” vreun examen/profesor pe vremea noastră, la facultate!);
dar și de o sensibilitate pe măsură: un bunic (”tataie”) care încearcă - prin
apropierea de nepoți, - să-și răscumpere ”păcatele de tată, mereu preocupat de
carieră, de scris, de citit și de fotbal”. Un om cu frustrările sale: ”mă
deprimă sentimentul irosirii, risipa de viață la care mă obligă avocatura”
pentru că ”viața avocatului este dură și tenebroasă”. Omul care, odată pășit pe
”culoarul șaizeciștilor” nu se mai regăsește într-o lume în care ”nimeni nu se
mai învrednicește să aducă iubirea pe pământ”. Omul cu trăiri și gânduri
pendulând între Islaz, - locul de pe malul Dunării unde își mai caută copilăria
demult pierdută, - și viitorul pe care și-l mai dorește/speră/imaginează. În
timp ce viața macină, macină…
Parcă prea mult pesimism,
prea accentuată melancolia găsită în paginile cărții…
M-am bucurat,
totuși, de lectură; cartea mi-a prilejuit reîntâlnirea cu profesorii și cu unii
colegi din vremea studenției. L-am redescoperit, astfel, pe domnul profesor
Alexandru Athanasiu (față de care am avut, mereu, o nedisimulată slăbiciune!),
de data aceasta ca autor al cărții ”40 de elegii”. Iar cuvintele care-i servesc
drept motto: ”În viață nu este important numărul pașilor, ci urma lăsată de ei”
mi se par dureros de frumoase și de adevărate! Neapărat, trebuie să caut cartea
domnului profesor!
Marian Nazat
citește mult și scrierea lui abundă de citate din scriitorii preferați. Deseori
mi s-a părut dificil de urmărit dacă afirmațiile aparțin acestora sau autorului
însuși, astfel că nu o dată m-am vazut nevoită să reiau paragrafe pentru a
sesiza ghilimelele pe care, luată cu esența a ceea ce citeam, nu le observasem.
Aflu că în ”Rostul întrebării și sinceritatea răspunsului. Un exercițiu livresc
în căutarea adevărului”, domnul profesor Alexandru Athanasiu spune despre
Marian Nazat că acesta ”pune pe el rasa călugărului anonim care a copiat
operele antichității pentru a le transmite umanității pe mai departe”. M-a
urmărit această afirmație (ruptă de mine din context!) ori de câte ori,
ajungând la finalul frazei și văzând trimiterea la subsol, mă reîntorceam la
locul unde a început citatul, pentru a ști cui să-i atribui cuvintele parcurse.
Mărturisesc, am savurat mai mult acele părți ale cărții unde autorul a lăsat
deoparte citatele și s-a scris pe sine. ”Ciobul cu tămâie” este un astfel de
exemplu.
Am început
aceste rânduri scriind despre sinceritatea autorului și am să sfârșesc tot cu
ea. Pentru că am apreciat această sinceritate care, afișată în rândurile
cărții, l-au dezbrăcat, pe alocuri, pe Marian Nazat, de veșmintele convenției
sociale. Dar nu este acesta prețul pe care un scriitor îl plătește, pentru
scrierile sale? Își pune sufletul, dezbrăcat, pe tavă. Ca și cum ar fi de
vânzare.
