Skipping Christmas

The Kranks’ home is rather dark this Christmas. No tree, no lights, no gifts, no Frosty up on the roof.
Luther and Nora Krank still believe in celebrating the birth of Christ, but their house is the only one on Hemlock Street which keeps Frosty the Snowman hidden in the basement. Because Blair, their young and pretty daughter, is gone with the Peace Corps in Peru, where she’s theaching little children how to read.
So, Luther had an idea: skipping Christmas, and taking a cruise instead, in the Caribbean, for ten days. He was quite proud of his decision to take a year off.
Though, Blair’s coming home on Christmas Eve, and not alone, but with her mysterious new fiancé. So, Mr. and Mrs. Krank are running around like crazy trying to put together a last-minute party.
Because Christmas was a time of joy and peace around the world.
What thinks Mr. Krank about skipping Christmas : What a ridiculous idea. Maybe next year.
A very funny book. I have laughed a lot.
Merry Christmas! :)

Swann

“Am socotit mai cinstit şi mai delicat ca artist să nu anunţ că porneam în căutarea Adevărului, nici în ce anume consta acesta pentru mine. Într-atât detest operele ideologice în care povestirea este tot timpul un eşec al ambiţiilor autorului, încât am preferat să nu spun nimic. Abia la sfârşitul cărţii şi numai după ce lecţiile vieţii au fost înţelese, se va dezvălui gândirea mea.” Această afirmaţie a lui Marcel Proust făcută în scrisoarea adresată, la 7 februarie 1914, lui Jacques Rivière, precum şi celebrul “eu căutam marile legi, iar ei mă numeau scormonitor de amănunte”, m-au determinat să încerc să înţeleg, de-a lungul lecturii primului volum al romanului “În căutarea timpului pierdut”, ceea ce dorea să facă autorul iar nu ceea ce făcea (“ce que je fais, je l’ignore”).
Aşadar, de câte ori “deschiderea compasului” îmi părea a fi prea mare, împiedicându-mă să înţeleg rigurozitatea construcţiei, reveneam la prima pagină peste care – afirmă autorul – se va suprapune ultima pagină a “Timpului regăsit”. Iar aici, îl găseam pe acesta la Combray, în odaia sa de culcare, acest “punct fix şi dureros” al preocupărilor sale.
De altfel, “Combray”, prima parte a primului volum, m-a atras mai mult decât “O dragoste a lui Swann”. Am preferat, aşadar, paginile idilice despre Combray şi biserica sa care strângea în jurul său casele şi, mai ales, rezuma oraşul, reprezentându-l, “vorbind depărtărilor de el şi pentru el”. Despre această clădire, Proust afirmă că ocupa un spaţiu cu patru dimensiuni, cea de-a patra dimensiune fiind Timpul. Pentru că nava sa, deşi întinsă pe doar câţiva metri, străbătuse epoci succesive, ascunzând veacuri în grosimea zidurilor şi ieşind biruitoare. Pantele de piatră ale clopotniţei se înălţau “ca nişte mâini împreunate în rugăciune”, iar bunica Amédée găsea că această clopotniţă avea un aer natural şi distins încât, “dacă ar cânta la pian, n-ar cânta prost”.
Am îndrăgit personajele care au colorat copilăria autorului, am admirat-o pe bunica acestuia, care “nu se resemna niciodată să cumpere vreun lucru din care nu s-ar fi putut trage vreun profit intelectual” şi care-i învăţa pe cei din jur să nu caute plăcerile în satisfacţiile bunăstării şi ale vanităţii. L-am urmărit pe domnul Legrandin, un inginer “cu oarecare reputaţie ca scriitor”, în “exilul” său la casa din Paris unde “se găsesc, desigur, tot felul de lucruri inutile. Nu lipseşte decât ceea ce este necesar, o bucată mare de cer ca aici” (la Combray). Un personaj interesant (pe care autorul, în sinea sa, îl acuză de nesinceritate iar mama acestuia, de snobism), Legrandin considera că timpul ce trecuse peste el îl îndreptăţea să dea sfaturi şi să se detaşeze de plăcerile banale ale vieţii, atâta timp cât nimic nu-l mai încânta în această lume, în afară de “câteva biserici, două sau trei cărţi, tot atâtea tablouri, şi lumina de lună”. Am invidiat-o pe doamna Cambremer că era părtaşă la apusul de soare roşu şi auriu din Auge unde, în atmosfera umedă şi gingaşă de la Balbec, se deschid, seara, “buchete cereşti, albastre şi roz”.
Şi între toate aceste personaje, unul care se conturează pregnant: Swann, acest “autor inconştient al tristeţilor autorului” din serile în care, prin vizitele prelungite, îi răpea acestuia plăcerea de a petrece minutele dinainte de culcare alături de mama sa.
Dar Swann are, şi el, tristeţile sale. Mai întâi se îndrăgosteşte de o bucată muzicală de Vinteuil, executată la o serată, la pian şi la vioară. Apoi, descoperă că Odette – fata pentru care nu avea prea multă consideraţie şi care nici nu-i ocupa prea multe gânduri deşi îşi petrecea o bună parte din timp în compania acesteia, – seamănă cu figura Zephoriei, fiica lui Jethro, de pe o frescă din Capela Sixtină. Acest lucru îl face să acorde mai mult timp celei “turnată din întâmplare dintr-o substanţă diferită şi deosebit de savuroasă într-un exemplar din cele mai rare pe care-l contempla când cu umilinţă, cu spiritualitatea şi dezinteresul unui artist, când cu orgoliul, egoismul şi senzualitatea unui colecţionar”. Aşezarea reproducerii fiicei lui Jethro pe biroul său “ca şi cum ar fi o fotografie a Odettei” este urmarea simpatiei care-l mână pe privitor spre o capodoperă când cunoaşte originalul carnal. Tabloul îi inspira lui Swann ceea ce “originalul”, trupul Odettei, nu-i inspirase de la început. După ce o aduce astfel, artificial, în zona artistică, Swann se îndrăgosteşte nu de ceea ce este Odette, ci de ceea ce el îşi închipuie că este.
Swann îşi dădea seama că Odette, deşi avea farmecul naturalului, nu era inteligentă, nefiind deloc o femeie remarcabilă dar văzuse că mulţi bărbaţi o doreau, găsind-o încântătoare, iar farmecul pe care trupul său îl exercita asupra acestora trezeau în Swann o nevoie dureroasă să-i stăpânească inima. Odette îi înţelege slăbiciunea şi profită de această “dragoste neoperabilă”. Iar el, în numele dragostei, îi ierta tot. (“Nu se spunea, oare, că fusese oferită de propria ei mamă când era încă aproape copil, la Nisa, unui englez bogat?”). Swann îşi considera dragostea pentru Odette o boală şi îşi spunea că, atunci când se va vindeca, faptele Odettei îi vor fi indiferente. Dar, “din adâncul stării sale bolnăvicioase se temea ca de moarte de asemenea vindecare”.
Şi, totuşi, “vindecarea” se produce: “Când te gândeşti că am pierdut ani din viaţa mea, că am vrut să mor, că mi-am închinat dragostea cea mai mare unei femei care nu-mi plăcea, care nu era genul meu!”.
În sfârşit, acelaşi Swann devine, în cea de-a treia parte a volumului, un nou personaj pentru autor. El este tatăl Gilbertei, partenera sa de joacă de pe Champs-Elysées. (“Swann era pentru mine mai cu seamă tatăl ei, şi nicidecum Swann de la Combray.”)
Pentru că personajul este conturat şi de locul unde trăieşte, decorul exercitând asupra sa o putere aparte. Timpul are şi el decorurile sale, făcându-l inegal: “Cunoşteam zile presărate cu dealuri şi anevoioase, pentru care-ţi trebuie un timp nesfârşit să le urci, şi zile în pantă, care pot fi coborâte în goană nebună, cântând.”
Totul este Timp. Şi odată cu el trec toate: case, drumuri, alei. Iar ceea ce-ţi aduce în minte o imagine trecută este regretul pentru acel timp trecut.

Trash

“Girl Friday” by Jane Green
“I remember you” by Harriet Evans
“If you could see me now” by Cecelia Ahern (by far my favourite :), about the imaginary friends and the possibility that they do exist. But for those who need them, only. And who believe.)
Mai sunt multe altele, dar la capitolul “retold by…”, aşa că nu le pun.
Titlul acestei postări arată că-mi accept nivelul la limba engleză. Dar intelectul meu s-a răzvrătit puţin. Aşa că am început să caut, alături de Marcel Proust, timpul pierdut. Până acum n-am făcut-o sârguincios, cap-coadă, niciodată. A venit vremea.
Aşadar, “Swann”.
Totuşi, nu voi renunţa la ceea ce am numit aici “trash”. O bună parte din timpul pentru cărţi îl voi aloca în continuare lecturilor în engleză.
Cine ştie, poate cândva voi scrie o postare cu titlul “masterpiece”. :)
În rest, despre cărţi, numai de bine.

Despre cărţi, cu dragoste

Scriu aceste rânduri la îndemnul Mayei care mai zilele trecute m-a „urecheat” blând pentru dispariţia din blogosferă. Şi, pentru a fi sigură că mă trezesc (chiar nu dorm, dar ştiu că aşa pare), mi-a servit o leapşă.

Aşadar, acum ar trebui să răspund la o serie de întrebări, o adevărată statistică despre cărţile citite anul acesta: câte, ce fel de, autor sau autoare, citite sau recitite, până la ultima filă ori abandonate, precum şi multe altele care ar presupune un exerciţiu de memorie din partea mea sau cel puţin efortul de a-mi revedea notiţele pe care obişnuiesc să le fac la citirea unei cărţi.

În mare măsură, lecturile mele din anul acesta sunt menţionate pe acest blog. Aşadar, cei interesaţi pot afla câte ceva despre ele.

Iar eu voi folosi prilejul oferit de Maya pentru a vorbi despre cărţi. Cu dragoste.

Am încercat să-mi amintesc prima mea carte, alta decât abecedarul. Şi alta decât cele de colorat ori decât cele pe care trebuia să le „împart” cu sora mea. O carte doar a mea. Şi constat că memoria îmi joacă feste. Să fi fost „Capra cu trei iezi”, acea carte în format mare şi cu poze frumoase pe care am primit-o ca premiu la sfârşitul clasei întâi? Sau cărticica roşie, cu poveşti, dăruită de tatăl meu tot la finalul primului an de şcoală, pe coperta căreia scria cu literele greoaie ale începutului: „Minciuna are picioare scurte”. (Ce nedumerire atunci, de vreme ce colega mea de bancă, adevărată maestră în arta plăsmuirilor, avea nişte picioare lungi, lungi şi alerga atât de repede...)

Apoi am început să călătoresc: întâi în jurul pământului, apoi sub mări ori sus, printre stelele cerului. Ce mare era lumea! Şi câte aventuri! „Tanti Bobi” de la biblioteca orăşelului în care m-am născut renunţase să-mi mai aducă munţi de cărţi, cu braţele, la ghişeu. Şi asta pentru că le refuzam, pe rând: „am citit... am citit... şi pe asta... da, şi pe asta am citit-o...” Prin urmare, mi-a deschis uşa care dădea în Împărăţia ei şi mi-a zis: „alege!”.

Faptul că de câte ori pătrundeam în Împărăţia lui „Tanti Bobi” mi se tăia respiraţia nu-mi folosea la nimic. Aşa că, mai întâi am învăţat să respir printre rafturile mari, copleşite (sau eu?) de greutatea atâtor cărţi!

Apoi am început să ştiu...

Şi mi-am continuat drumul prin lumea cuvintelor scrise.

Sunt încă în labirintul acesta al poveştilor. Unele adevărate, altele plămădite. Unele noi, altele vechi, dar cu atât mai dragi.

Am iubit dintotdeauna poveştile şi eroii lor. Am crezut şi cred în continuare în zâne şi în prinţese ori în babe-cloanţe şi în zmei. Şi ştiu că toţi aceştia există printre noi, în viaţa reală. Obişnuim să-i numim bunătate, frumuseţe, urâţenie ori răutate. Ce contează cum îi numim? Important e că există. Şi îngerii există. Eu cred în ei.

Aşadar, câte cărţi oi fi citit, de-a lungul vieţii? Şi ce fel de? Iar autorii? Să fi fost mai mulţi „ei”? Ori mai multe „ele"? Şi titlurile? Capra cu trei iezi sau Minciuna are picioare scurte?

Atâtea întrebări la care nu mai ştiu să răspund. Atâţia ani! În urmă cu un noian de vise...

*

Cred că te-am dezamăgit puţin, Maya. Dar sper că mă vei ierta.

Eu îţi mulţumesc pentru acest prilej de aduceri-aminte.

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul

Dintre cele trei cărţi ale Hertei Muller citite de mine până acum, aceasta mi-a solicitat atenţia cel mai mult. Abundenţa de metafore nu mi-a lăsat timp să mă pierd în vreuna dintre ele, pentru că următoarele cuvinte pregăteau o nouă metaforă care se cerea desluşită.

Lirismul este prezent într-un mod atât de plăcut-apăsător în fiecare propoziţie, încât cartea mi-a sugerat imaginea unui cireş încărcat de poame pârguite: cireşele, o dulce povară pe ramurile aplecate sub greutatea lor. O scriere sacadată, cu propoziţii scurte şi aparent clare dar încărcate de semnificaţii ascunse.

O carte despre aceleaşi spaime din lumea în care, când se întâlnesc, oamenii nu întreabă “ce mai faci?”, ci “cum stai cu viaţa?”. Dar şi despre suspiciunea apăsătoare care înlocuieşte strângerea de mână cu strângerea de inimă ori firescul unei relaţii cu teama că cel de lângă tine ar putea fi vânătorul. Chiar dacă, la rândul său, este şi el vânat. Sau poate tocmai de aceea.

De asemenea, despre tăcerea ce-i cuprinsese pe toţi. Tot de teamă. Pentru că “bărbaţii aveau femei, femeile aveau copii, copiii aveau foamea”. Nimeni nu-şi permitea riscul.

Şi totuşi, s-a întâmplat. De data aceasta, povestea merge până dincolo de frică, ajungând la capăt: “deşteaptă-te, române, din somul cel de moarte!”

Cartea e scrisă în 1992, la scurt timp după Revoluţia din 1989 şi se încheie cu acest eveniment.

Prefer “Animalul inimii”. E cartea care m-a convins în ceea ce o priveşte pe Herta Muller.

*

În 2009, Herta Muller este desemnată câştigătoarea Premiului Nobel pentru literatură. Motivaţia juriului: “Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Muller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi”.

Regele se-nclină şi ucide

“Încă de când eram copil, regele îmi umbla prin cap. Se afla în obiecte. Chiar de n-aş fi scris în viaţa mea un singur cuvânt, el tot s-ar fi găsit acolo, de vreme ce încercam să strunesc complicaţiile cotidiene nou ivite cu ajutorul acestei figuri-laitmotiv bine cunoscute, chiar dacă malign-recurente. Unde se arăta regele, nu te aşteptai la cruţare. (…) Am petrecut mult timp împreună cu regele, iar acel timp, pe lângă altele sau mai înainte de toate, înmagazinase spaimă.” Această afirmaţie a Hertei Muller explică obsesiva revenire la cuvântul care ascunde în el “pofta de viaţă din spaima de moarte”.
Regele Hertei Muller e tot un animal al inimii doar că spre deosebire de acesta din urmă, regele este un “cuvânt trăit” şi se referă la neprevăzutul care există în fiecare. Temător şi samavolnic deopotrivă, regele se îmblânzeşte sau se sălbăticeşte în raport cu neprevăzutul.
Ai crede că sunt mai mulţi regi întrucât fiecare material din care sunt făcute obiectele îşi are regele său: lemnul îşi are regele din jocul de şah, tabla îşi are regele de tablă în cocoşul-giruetă de pe acoperiş, iar carnea îşi are şi ea regele său plămădit din carne. Dar Herta Muller ne descoperă complicitatea acestora: există un singur rege. E un rege divizat care îşi alege de fiecare dată alt chip şi alt material în care să hălăduiască. El nu te lasă să-i cunoşti slăbiciunile. Când se-mpleticeşte, îţi dă senzaţia că se-nclină. Dar el se-nclină şi ucide. Iar unealta folosită e frica. O frică “ticluită, planificată, administrată la rece, care-ţi sfârtecă nervii”.
Citind cartea, am avut împresia că Herta Muller îşi scormoneşte adânc în suflet ca şi cum s-ar privi în oglindă. O rememorare a întâmplărilor pentru a-şi explica nu atât ceea ce a fost cât ceea ce a simţit şi continuă să simtă.
Am găsit aceeaşi obsesie pentru “cine iubeşte şi lasă” ca şi în Animalul inimii. Doar că aici, în “Regele se-nclină şi ucide”, metaforele sunt mai puţine, lăsând loc explicaţiilor: “Pierderea acestei prietenii a rămas până azi ca o falie în viaţa mea. A trebuit să găsesc un animal al inimii şi un rege şi din cauza acestei femei. Pentru că ambele noţiuni sunt cu două tăişuri, bântuind prin mărăcinişul iubirii şi trădării.”
O prietenie între două femei care sfârşeşte în trădare şi lasă în urmă îndoieli şi semne de întrebare care nu-şi vor găsi niciodată răspuns. Pentru că una din prietene a plecat dincolo de cuvinte şi nu mai poate vorbi despre animalul din inima sa. Celeilalte îi rămâne scrisul: “scriu totdeauna cu gândul ascuns că acei oameni care înseamnă mult în viaţa mea citesc şi ei ceea ce scriu, chiar dacă au murit – ba mai ales dacă au murit.”

Cele nouă capitole ale cărţii se înscriu pe aceeaşi linie a confesiunii.
*
“în casa de fulgi locuieşte-un cocoş
în casa de frunze aleea
în casa de-aluat un cozonac
şi-n casa de apă un lac
în casa din colţ stă patrula
şi dacă zboară unu-n abis
fireşte e iarăşi un sinucis
în casa de hârtie stă opinia-n ramă
şi-n coc locuieşte o damă
(Herta Muller – “În coc locuieşte o damă”)
*
regele spune nu fără motiv
pre toţi vă iubesc zău aşa
câinele lui are botul parşiv
şi vestonul croit din iarbă rea
şi-o cataramă de tinichea
noaptea când felinarul ninge blând
salt şi suflare una sunt
de-atâta iubire zăcea-vei mâine
mătrăşit în burtă de câine”
(Herta Muller – “Regele se-nclină şi ucide”)

Animalul inimii

“Am scris această carte în memoria prietenilor mei români care au fost ucişi în timpul regimului Ceauşescu. Am simţit că este datoria mea să fac asta.” Astfel motivează Herta Muller apariţia Animalului inimii, carte distinsă cu International IMPACT Dublin Literary Award în 1998.
Ultima dată când am simţit o astfel de plăcere la lecturarea unei cărţi a fost în toamna trecută când am citit-o pe Aglaja Veteranyi.
De altfel, “Animalul inimii” e – după mine – tot un roman-poem. Şi tot despre frică. Dar şi despre revolta împotriva acesteia. Mai exact despre adevărurile care rămân pe limbă “ca un sâmbure de cireaşă, care nu vrea să se ducă pe gât”. Pentru că altfel, dacă adevărul este înghiţit, totul devine minciună. Nerostit, cuvântul nu-şi mai împlineşte menirea ci “este mâncat de gură”.
Romanul-poem nu are note de subsol pentru metafore. Dar cine a trăit pe vremea “proletariatului oilor de tablă şi al pepenilor de lemn” înţelege rostul cărţilor din căsuţa de vară ca şi jocul de şah în care reginele mai puteau fi mutate doar în gând după ce mâncătorii de prune percheziţionaseră casa. Pentru că pe atunci, lucrurile care nu erau bine ascunse nu puteau fi păstrate. Iar dacă nici pe tine nu te ascundeai prea bine, atunci vedeai porumbul, cerul, apa sau vagonul de marfă pentru ultima dată pe această lume. Pentru că “fiecare a doua fugă se lovea de câinii şi de gloanţele grănicerilor”.
Poate de aceea
“aveam câte un prieten în fiecare bucăţică de nor
de fapt aşa sunt prietenii când e atâta spaimă pe lume
mama spunea şi ea că e normal şi că nu accepta să mă fac prieten
mai bine m-aş gândi la ceva serios”
Poezia lui Gellu Naum se afla şi ea printre cărţile ascunse în căsuţa de vară şi, învăţată pe de rost, era spusă în gând în timpul anchetei. Repetată, devenea cântec. Aproape că puteai crede că e un cântec popular. Şi atunci cele spuse căpitanului Piele nu ar fi fost chiar neadevărate.
Personajele cărţii: o bunică închinătoare şi o alta cântătoare; un părinte care “a mărşăluit într-o direcţie greşită” şi un altul pentru care cuvântul “acasă” nu mai avea decât forma amintirilor; trei prieteni din aceeaşi lume şi o prietenă din lumea cu blesteme. Şi încă: Lola şi celelalte fete din pătrat, doamna Margit şi un Iisus de oţel răstignit pe perete, croitoreasa care-şi împodobea copiii cu inimioare de aur şi nebunul de la fântâna arteziană cu buchetul său de flori uscate.
Toţi sunt la fel de reali ca şi teroarea care se face simţită dincolo de liniştea aparentă. Aşa cum dincolo de corp ori în adâncul lui, fiecare om are un animal al inimii. Care uneori poate fi văzut. Şi poate fi, tot uneori, mai urât decât toate animalele pământului.
Nu poţi scăpa de acest animal chiar dacă ai scăpat de gloanţele grănicerilor. El rămâne cu tine, amintindu-ţi blestemul trecutului. Ca şi blestemul iubirii care te apasă mai mult când îl rosteşti sub un alt cer. “Cine iubeşte şi lasă eram noi înşine, împinseserăm cuvintele unui cântec la limită:
Dumnezeu să-i dea pedeapsă
cu pasul gândacului
vâjâitul vântului
pulberea pământului.”

Quo vadis

de Henryk Sienkiewicz

Provocarea a fost lansată de Dragoş, aici.

A fost impulsul de care am avut nevoie pentru a reciti “Quo vadis”, roman pe care îl citisem în urmă cu foarte mulţi ani. Şi de care mi s-a făcut dor văzându-l, acum, în mâinile copiilor mei.

Pe atunci, cartea îmi păruse a fi o frumoasă şi emoţionantă poveste de dragoste îmbibată în multă, foarte multă istorie. O poveste într-o poveste, aşadar. Pentru că istoria, după cum afirmă Neagu Djuvara, nu este altceva decât tot o poveste.

Doar că nu e vorba de Împăratul Roşu ci de Împăratul Barbă-Arămie; că pe erou nu-l cheamă Făt-Frumos ci Vinicius iar Cosânzeana se numeşte, aici, Ligia şi estea fiica Împăratului Ligienilor. E şi o “Sfântă Vineri” în poveste doar că e vorba de un “el”, pe numele său, Petronius. Aşadar, o poveste de dragoste scrisă după tipicul oricărei poveşti pe care o cunoşteam de mică: eroul o întâlneşte o clipă pe frumoasa-frumoaselor dar greşeşte ceva. Poate o neîncredere, poate o abatere de la principii ori poate pur şi simplu pe atunci nu ştia ce este adevărata dragoste. Şi o pierde. Iar până la fericita regăsire, se întâmplă povestea.

Această poveste este următoarea:

Ne aflăm în Roma, în timpul domniei lui Nero, împăratul roman care îşi începuse domnia sub semnul crimelor. Se destrămau legături de familie şi de prietenie, aveau loc trădări, demnitatea şi virtutea îşi făceau cu greu loc printre augustanii în stare de orice pentru a intra în graţiile împăratului poreclit “barbă-arămie”. Legea nu mai era acasă la ea în Cetatea Eternă şi ca atare nu mai apăra pe nimeni. Lumea devenise o orgie în care vinul şi sângele colorau somptuoasele palate ca şi înfricoşătoarele arene care umpleau oraşul. “Panem et circenses”. Iată ce-şi dorea poporul. Iar Nero, cabotinul pentru care lumea se reducea la el şi la poftele sale, organiza jocuri şi ospeţe care-i dădeau posibilitatea să-şi etaleze înclinaţiile artistice.

În această Romă se reîntoarce patricianul Marcus Vinicius, fiu şi nepot de consuli. Fusese în război în Asia Minor iar la întoarcere este adăpostit câteva zile în casa lui Aulus Plautius, unde îşi îngrijeşte mâna ruptă. Aici o întâlneşte pe Ligia, fiică de împărat barbar luată ostatecă pentru a garanta pacea de la hotare de imperiu. Dragostea e fulgerătoare şi reciprocă. Doar că metoda folosită de Vinicius pentru a o aduce în casa sa pe Ligia îi desparte. Crescut printre “nebuni”, Vinicius devenise şi el “puţin nebun”. Ligia este răpită şi dusă la Palat printre nimfe şi bacante împodobite cu mlădiţe de mirt şi printre curtezane dedate plăcerilor trupeşti. Şi asta doar pentru a fi aproape de cel care şi-o dorea ca pe un obiect de preţ şi care nu putea accepta un refuz. Va trece un timp până caVinicius să înţeleagă că iubirea se dăruieşte, nu se ia.

Ajutată de sluga sa de încredere, uriaşul Ursus, Ligia fuge şi se ascunde printre creştinii din rândurile cărora, de altfel, făcea parte. Căutarea ei îi prilejuieşte lui Vinicius contactul cu aceşti oameni ciudaţi despre care unchiul său, Petronius, afirmă: “creştinii sunt o sectă nouă apărută nu prea demult în Iudeea. Acolo, în timpul lui Tiberius, a fost crucificat un om, ai cărui adepţi se înmulţesc pe zi ce trece, socotind pe Răstignit drept o divinitate. Se pare că nu vor să recunoască pe ceilalţi zei, în special pe ai noştri. Nu înţeleg ce-ar putea pierde.”

Petronius îşi însoţeşte nepotul de-a lungul acestei aventuri, având un rol covârşitor atât în pierderea, cât şi în regăsirea Ligiei. Este, de altfel, personajul meu preferat.

Aristocrat şi estet depotrivă, Petronius este augustanul din imediata vecinătate a lui Nero. Şi singurul care ocupa un loc atât de invidiat fără să renunţe la critica (abilă, desigur) la adresa împăratului. Părerea sa de cunoscător faţă de creaţiile artistice ale acestuia este redată foarte sugestiv într-o scrisoare către Vinicius: “Vezi şi tu, ca să se uşureze, Vitelius îşi bagă un bastonaş de fildeş pe gât, alţii se folosesc de pene de flamingo muiate în ulei sau în fiertură de cimbrişor, eu însă recitesc poeziile lui Nero, iar rezultatul este imediat. Pe urmă, pot să le laud, dacă nu cu conştiinţa curată, cel puţin cu stomacul gol.” Petronius era el însuşi scriitor, opera sa fundamentală fiind “Satyricon”, un pamflet asupra moravurilor. Supranumit “arbiter elegantiarum”, Petronius îşi juca rolul de sfătuitor al lui Nero iar acesta din urmă îi recunoştea – cel puţin în sinea sa şi, oricum, nu fără invidie – autoritatea.

Conştient că în timpul lui Nero “omul este ca un future: se încălzeşte la soarele favorurilor, iar la prima adiere mai rece, piere”, Petronius şi-a folosit toată puterea pentru a-l ajuta pe Vinicius să fie alături de cea pe care o iubeşte, intrând astfel în dizgraţia împăratului care începuse prigoana creştinilor. După reuşită, îşi încheie socotelile cu viaţa, împreună cu frumoasa şi credincioasa Eunice. Dar nu înainte de a mai puncta o dată în faţa lui Nero, căruia îi trimite o scrisoare în cuvintele căreia are grijă să ţintească vanitatea marelui om de stat evidenţiindu-i diletantismul.

Deşi accentual este pus pe viaţa, obiceiurile, trăirile şi valorile lumii păgâne din Roma aflată la începutul erei creştine, autorul zugrăveşte şi o altă lume. O lume iertătoare, dispusă să primească pe oricine în rândurile ei, bun sau rău, bogat ori sărac, tânăr sau bătrân: lumea creştină. Şi care promite tuturor o nemurire aşa cum ştiuseră până atunci că le este dată doar zeilor. Această lume pare a fi ea însăşi un personaj al cărţii, membrii ei nediferenţiindu-se prea mult, cel puţin nu la nivelul de a crea personaje individuale puternice.

Două dintre acestea trebuie, totuşi, evidenţiate, chiar dacă autorul nu insistă prea mult asupra lor: Pavel din Tars şi apostolul Petru, în împlinirea rostului de a pune piatra de temelia pentru Biserica Mântuitorului.

Dezlănţuită împotriva creştinilor după incendierea Romei, care erau vânaţi şi daţi drept hrană animalelor din arenă ori răstigniţi şi transformaţi în torţe vii în grădinile oraşului, prigoana îl face pe apostolul Petru să părăsească oraşul în căutarea altor locuri în care să predice învăţătura creştină. La ieşirea din oraş acesta îl întâlneşte pe Iisus. “Quo vadis, Domine?” îl întreabă. Iar Iisus îi răspunde: “De vreme ce tu părăseşti poporul meu, mă duc la Roma, să mă răstignească a doua oară.”

Petru înţelege ce are de făcut şi se întoarce. Apostolul continuă să păstorească turma de credincioşi până când prigoana îl va ajunge şi pe el. “Urbi et orbi” vor fi cuvintele sale, înainte de a fi urcat pe cruce.

În pofida prigoanei, numărul creştinilor era tot mai mare: “Părea că din fiecare lacrimă a mucenicilor se nasc noi credincioşi şi fiecare geamăt din arenă se răsfrânge ca un ecou în mii de piepturi. (…) Iată că această cetate a îngâmfării, a crimei, a destrăbălării şi puterii începea să intre sub stăpânirea Lui acum, de două ori reşedinţă, care avea să îndrume lumea trupurilor şi a sufletelor.”

Conspiraţia augustanilor conduşi de Pison şi răscoalele legiunilor – în special cele din Galia, nu sunt pe larg redate în carte. Autorul menţionează contribuţia acestora la sfârşitul lui Nero care, părăsit de cei care-l înconjuraseră cu teamă iar nu cu credinţă, se sinucide.

Un sfârşit care ne duce cu gândul la începuturi: “Nu departe de Porta Capena, se înalţă astăzi o capelă modestă cu o inscripţie aproape ştearsă: Quo vadis, Domine?”

Întoarcerea tatălui risipitor

de Dumitru Radu Popescu

Acţiunea romanului se desfăşoară de-a lungul unei zile toride de vară (autorităţile emiseseră cod roşu de caniculă!) în satul ardelenesc Cioromârda, sat în care au rămas doar bătrânii şi copiii întrucât cei în puteri au plecat “la lucru ori la cerşit” în străinătate. Evenimentul în jurul căruia gravitează personajele constă în înhumarea, în cimitirul satului, a lui Paraschiv, soldatul “mort pe front pe timp de pace”. Astfel că “a fi sau a nu fi”-ul Cioromârlei se referă la moartea lui Paraschiv: “A vrut el cu adevărat să înnobileze şi să purifice viaţa?... N-a mers… acolo şi pentru parale? Să devină erou al patriei un mercenar? Aceasta e întrebarea!”

Planul realului este deseori întrerupt de imagini din “Anotimpul numărul cinci”, un ciclu de vise ale personajelor principale în care, conform voinţei scenaristului şi autopsierului (!) Sebastian Tufiş, Cioromârda apare ca “un sâmbure de ludaie, lud, un tărâm (…) ca un sâmbure de dovleac închis într-o mare de întuneric, ce n-a văzut niciodată lumina şi nici n-a bănuit-o (…)” iar scenariul se doreşte a fi nici mai mult nici mai puţin decât continuarea peliculei lui Vittorio de Sica, “Hoţii de biciclete”!

Personajele, locurile şi întâmplările se înscriu pe linia ciudăţeniilor României de azi, ţara în care “mâine-poimâine o să rămână numai parlamentarii, guvernanţii şi preşedintele – să facă şosele, să-şi facă vile, să fure tot ce-o mai rămâne”.

Astfel, generalul Ghearăntoarsă zis Titi este prezent la căpătâiul soldatului pentru a ţine un discurs menit să-i asigure un loc mai în faţă pe lumea de Apoi (mai exact, un loc în cimitirele eroilor în care “zac generali care n-au a face nimic cu eroismul”).

Poliţistul Ioanea Păsulii, fost pacient al spitalului din Socola (“nebun sub acoperire”, cum îşi spunea) îşi pregătea lucrarea de masterat despre Odiseea şi îi recita generalului Trandafir (şeful său direct) versuri din această lucrare, trecând cu uşurinţă de la corăbiile lui Homer la defuncta flotă românească.

“Felceriţa” Ruxandra era pasionată de pictură. Lângă o replică a celebrei Întoarceri a fiului risipitor a lui Rembrandt aşezase Întoarcerea fiului risipitor Paraschiv, o compoziţie proprie redenumită – la sugestia prefectului Gingirică – Întoarcerea tatălui risipitor, “de ce nu?”. Dacă nu s-ar fi împiedicat de opoziţia părintelui Ciprian, Ruxandra ar fi deschis o expoziţie proprie în biserica din cimitir: ”eu am zis c-ar fi un prilej să mai calce şi prin biserica dânsului cineva… Că biserica parcă a devenit proprietate privată, a părintelui!”

Ciudăţeniile satului lui Paraschiv par a nu se termina: în zidurile bisericii satului (ridicată din banii căpşunarilor şi dotată cu aer condiţionat!) e zidită o Ană – Ana de Cioromârda – care, spre deosebire de Ana lui Manole, şi-a acceptat jertfa “şi n-a plâns”; există o Pytia de Cioromârda, pe numele său Vinerica, persoană care ştia mereu nu doar ceea ce se întâmplă ci şi ceea ce urmează să se întâmple; controversatul profesor Zeze Puţintelea îşi dă duhul într-o hazna ecologică; nedespărţiţii Gica şi Gicu fură “capra vecinului” iar Filofteia Năsturică ştie aproape totul despre Hamlet, despre “Azilul de noapte” ori despre Ulise.

Nici imaginile-simbol nu lipsesc din roman: puştii din sat îşi manifestă dispreţul faţă de trecut strâmbându-se în oglinda retrovizoare a unei Skode vechi din spatele casei lui Paraschiv; cimitirul e raiul în care ajunge şarpele scăpat din ciocul berzei, amintind astfel de povestea biblică potrivit căreia diavolul-şarpe pătrunde în rai; Gicu şi Gica amintesc de Adam şi Eva iar Irina cu pruncul său în braţe (fiul lui Paraschiv) aminteşte de imaginea Fecioarei cu pruncul.

Consider Întoarcerea tatălui risipitor un roman-caleidoscop care dezvăluie o societate românească bolnavă, ciudată şi dezorientată, o societate în care locul ocupat de individ nu are nimic de-a face cu valoarea acestuia (în fapt, cu lipsa de valoare!). Un roman-oglindă a societăţii noastre în care tranziţia se permanentizează şi în care spoiala exterioară acoperă cu success (încă) găunosul conţinut.

Poate greşesc, dar citind am avut impresia că autorul mai plăteşte şi poliţe prin referiri mai mult sau mai puţin transparente la persoane (personalităţi) ale prezentului. Uneori pare că exagerează (de exemplu cu punctele de suspensie:)).

Dar, când ai talent şi, pe deasupra, mai ai şi dreptate, de ce nu?

A, să nu uit: romanul este “împănat” cu glume care m-au făcut să râd cu lacrimi.

Plăcut.