duminică, 19 mai 2024

Despre natura umană – de Roger Scruton

Considerat a fi unul dintre cei mai importanți gânditori ai epocii sale, Roger Scruton crede că legile geneticii cu privire la particularitățile speciei nu sunt apte să explice comportamentul nostru. Și, vorbind despre genul uman, relațiile umane, viața morală și obligațiile sacre, își expune argumentele în paginile acestei cărți, carte care se dorește a fi o ”deschidere spre un vast peisaj intelectual”, îndemnând cititorul să gândească.

  Noi, ca persoane întrupate, avem capacități cognitive care ne dau o viață emoțională cu totul unică. Ne distingem de alte animale prin libertate, conștiință de sine și responsabilitate. Perspectiva persoanei a doua, relația Eu-Tu care dă sens conceptelor vitale ale vieții morale (ca responsabilitatea, libertatea, vinovăția și vina), sexul, arta, identitatea personală sunt folosite de autor pentru a explica relațiile pe care noi, ca persoane, le avem.

În ceea ce privește viața morală, un loc important îl ocupă virtutea, înțelegând prin aceasta capacitatea de a-ți asuma întreaga responsabilitate pentru actele, intențiile și afirmațiile tale; și autorul amintește cele patru virtuți cardinale – curajul, înțelepciunea, cumpătarea și dreptatea – pe care le-au deosebit filozofii încă din antichitate.

Dar, cel mai mult mi-a plăcut cea de-a patra parte a cărții, numită ”Obligații sacre”. Aici, Roger Scruton vorbește despre iubirea de frumos care își are rădăcinile în viața noastră trupească și în calitatea bucuriilor noastre de a fi ”aici și acum”. ”Suntem uniți prin legături pe care nu le alegem defel, iar lumea noastră e plină de valori și provocări care ne presează din afara zonei confortabile a acordurilor noastre.” În încercarea de a își explica și a înțelege aceste valori, ființele umane au dezvoltat concepte cum sunt cele de sacru, sublim, rău, mântuire; toate acestea sugerează o orientare către lume complet diferită de cea adoptată de filozofia morală modernă. Provocarea cu care se confruntă teoria autorului despre viața morală e aceea de a arăta cum anume ”natura agentului uman de a fi întrupat și plasat într-o situație anume poate fi valorificată în gândirea noastră morală (...), cum anume contribuie experiențele răului și sacrului la înțelegerea noastră de ansamblu a ceea ce contează în viață”.

Vorbind despre legătura dintre rău și viziunea religioasă asupra lumii, autorul lasă în seama cititorului acceptarea argumentelor sale, care s-ar putea constitui într-o teorie credibilă a persoanei. Dar recunoaște că vrea să repună în drepturi ”imaginea completă a agentului moral întrupat, așa cum o cunoaștem din literatura, arta și religia civilizației noastre”. Și pune accent pe suflet pe care, pentru a evita conotațiile religioase, îl numește sine – însă recunoaște că acest cuvânt nu este decât ”un alt nume pentru același mister metafizic în jurul căruia sunt clădite viețile noastre – misterul perspectivei subiective”. Nu îmi amintesc o definiție mai frumoasă dată sufletului.

Îmi place Roger Scruton pentru că privește dincolo de partea materialistă a problemelor pe care le dezbate, amintindu-ne că în momentele în care trăim experiențe-limită (îndrăgostirea, însănătoșirea după o boală, faptul de a deveni părinte, venerația resimțită în fața creațiilor sublime ale naturii) ne aflăm în pragul transcendentalului, ”aspirând la ceea ce nu poate fi ajuns sau cunoscut. Iar lucrul la care aspirăm, pentru că ne promite mântuirea, trebuie înțeles în termeni personali. E sufletul lumii, persoana întâi singular care i-a vorbit lui Moise dintr-un rug aprins.”

În finalul cărții, Roger Scruton trimite cititorul la ”cele două mari opere de artă care au căutat să arate ce înseamnă pentru noi mântuirea, în lumea scepticismului modern”, referindu-se la cartea ”Frații Karamazov” scrisă de Dostoievski și la opera ”Parsifal” a lui Wagner, pe care le consideră mari realizări estetice ”la care perspectiva filozofică nu prea mai are ce să adauge”.


miercuri, 8 mai 2024

On beauty de Zadie Smith și Americanah de Chimamanda Ngozi Adichie

 

Am primit cele două cărți de la o prietenă stabilită de ceva vreme în Londra. Sunt de actualitate pentru societatea din UK și State, mi-a spus. Așa că, am pornit să aflu actualitatea vestică.

În prima carte, personajele principale sunt familiile a doi profesori universitari, Howard Belsey și Monty Kipps, pe care Zadie Smith le crează. Autoarea se dovedește a fi o fină observatoare a tipului uman; personajele sale sunt complexe, îmbinând frecvent cele mai contrarii trăsături: curaj și lașitate, onestitate și necinste, inteligență și stupiditate. Aflați într-o permanentă competiție, cei doi profesori intră în situații complicate și adeseori comice, încercând să răspundă provocărilor în fața cărora sunt puși, în multiplele lor calități de pedagogi, părinți, soți și prieteni.

În cea de-a doua carte, autoarea nigeriană Chimamanda Ngozi Adichie crează două personaje – Ifemelu și Obinze – care, după ce trăiesc, ca tineri absolvenți de liceu, o poveste de dragoste în Nigeria, pleacă pe drumuri diferite, ea în America iar el în Londra, urmând a se reîntâlni după ani de tăcere, pe meleagurile natale. Ifemelu realizată, după ani de grele încercări, renunțări și compromisuri. Obinze, în schimb, nu reușește într-o Londră ostilă astfel că, lipsit de elementare surse de existență, se vede nevoit să se întoarcă în Nigeria natală. Așadar, această carte ne poartă pe trei continente, relevând cititorului aspectele atât de diferite dintre lumi și civilizații.

Ambele romane vorbesc, în principal, despre viața din universitățile din Statele Unite ale Americii și din Regatul Unit al Marii Britanii. Dacă primul relatează experiențele persoanelor afro-americane care au calitatea de profesori, cel de-al doilea prezintă viața de student a unor astfel de persoane. Dar ele evidențiază, deopotrivă, problemele pe care diferențele de rasă și de cultură le ridică în societate.

Cărțile prezintă sistemul de valori care impune azi, în Occident, (și nu numai!) acea uniformitate în comportamentul și în gândirea membrilor societății: corectitudinea politică. Acest sistem de valori domină tot mai mult instituțiile de învățământ, determinând cadre didactice de prestigiu, să aleagă între a se comporta în concordanță cu aceste cerințe, - adesea în pofida a ceea ce simt și gândesc - sau a renunța la cariera pentru care s-au pregătit și căreia i s-au dedicat o viață. Profesori atașați valorilor umaniste clasice sunt forțați să se înroleze acestei mișcări de idei care pune în centrul preocupărilor identitățile de grup, înclinând de fiecare dată balanța, nu în favoarea dreptății ci în favoarea celui care face parte dintr-un grup care, dacă nu în prezent, cel puțin cândva, a fost oprimat.

M-am bucurat de lectură, mi-a plăcut această radiografie a mediului universitar occidental, ca și imaginația autoarelor care își pun personajele în situații inedite, prezentate cu umor și bună-dispoziție. Dacă ar trebui să aleg, preferințele mele s-ar îndrepta spre Zadie Smith, ale cărei personaje mi s-au părut, mai complexe, mai interesante.

 

 

sâmbătă, 2 martie 2024

Sfârșitul competenței de Tom Nichols

            Expunerea la informații în era tehnologiei alimentează un egalitarism intelectual narcisist și orientat greșit, care afectează negativ orice tip de dezbatere. Astfel, omul de rând care își culege informațiile de pe internet ajunge să se creadă la fel de competent în medicină ori diplomație ca specialiștii din domeniile respective.

            Tom Nichols vorbește în această carte despre discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale. Se referă la Statele Unite și la americani, dar e conștient că toate aspectele evidențiate în carte sunt aplicabile, în aceeași măsură, întregii lumi civilizate. Că nu doar Statele Unite ale Americii sunt acum ”o țară obsedată de venerarea propriei ignoranțe”, dar în toate celelalte state (și nu doar occidentale), cunoștințele de bază ale omului de rând sunt la un nivel extrem de scăzut, iar din viața culturală și literară au dispărut decența, bunul-simț, masculinitatea, feminitatea, copilăria, bunul-gust, știința de carte, regulile gramaticale. Timp în care, studenții au devenit ”clienți prețioși” pentru instituțiile de învățământ, dobândind astfel multă stimă de sine și prea puțină cunoaștere.

            Autorul vorbește despre înlocuirea agresivă a opiniilor experților sau a cunoașterii tradiționale cu ideea insistentă că orice opinie în orice privință e la fel de bună ca oricare alta. Oamenii încep să creadă că, dacă au câteva informații despre ceva, devin competenți. Iar o dezbatere publică - indiferent de temă - regresează într-un război, în care cel mai important obiectiv este să demonstrezi că celălalt se înșală. De asemenea, vorbește despre biasul de confirmare, despre tendința de a căuta informații care doar ne confirmă opiniile, de a accepta fapte care doar ne întăresc explicațiile preferate, neacordând același credit informațiilor care o contrazic, respingând datele care pun sub semnul întrebării ce acceptăm deja ca fiind adevărat.

            ”Din nefericire, în secolul XXI faptul că multă lume face studii superioare are efecte contrare: cei foarte mulți care au făcut sau au avut de-a face cu o facultate consideră că sunt egalii educați chiar și ai celor mai proeminenți specialiști și experți. Anii de facultate nu mai sunt dedicați învățării și maturizării personale; în schimb, îmbulzeala tinerilor americani spre facultăți și competiția aferentă dintre acestea pentru a încasa taxele lor de studii creează o experiență orientată spre consumator, în care studenții învață mai ales că dreptatea este întotdeauna de partea clientului.(...) În cele mai grave cazuri, diplomele nu atestă nici instruirea, nici educația, ci frecventarea unor cursuri. În forma lor cea mai sumară, ele certifică doar plata la timp a taxei de școlarizare.” Autorul vorbește despre tinerii americani, dar... sună cunoscut, nu-i așa?

            Fără a aprofunda subiectul, Tom Nichols vorbește despre convingerile sale cu privire la ceea ce consideră a fi atacuri împotriva gândirii libere, despre faptul că universitățile și colegiile au devenit refugii ale corectitudinii politice, unde libertatea academică este ”sufocată de coduri draconice” impuse de ideologi studenților și cadrelor didactice.

            În 2008, scriitoarea Susan Jacoby afirma că cel mai tulburător aspect al marșului american spre ignoranță nu este ”lipsa cunoașterii în sine, ci aroganța cu privire la această lipsă”. Oamenii nu vor putea fi niciodată la fel de talentați sau de inteligenți, dar societățile democratice vor fi mereu tentate să insiste asupra egalității, expunând democrația pericolului ca oamenii să nu mai recunoască diferențele dintre egalitatea politică și egalitatea propriu-zisă. ”Astfel, când democrația este înțeleasă ca o cerere interminabilă de respect nemeritat pentru opinii nefondate, orice devine posibil, inclusiv sfârșitul democrației și chiar al guvernării de tip republican.”

            Tom Nichols este profesor de securitate la US Naval War College, a fost consilier în senatul SUA și este inclus în primii 50 de gânditori ale căror idei influențează politica și viața publică americane. Scrisă, deci, de un specialist, cartea nu poate decât să ne pună pe gânduri, mai ales că, - uitându-ne în jur, - e simplu să înțelegem că, iată, sunt domenii în care i-am ajuns pe americani.   

 

joi, 8 februarie 2024

Macină viața, macină… de Marian Nazat


            

           ”Există o zi, o clipă, în care, zărindu-te în oglindă, îți dai seama deodată că ai în față un om măcinat de viață. Urmează o încremenire în gândul care începe deja să te sfredelească pe dinlăuntru și întrebările se învălmășesc gata să te strivească.” După ce am citit, pe ultima copertă, aceste cuvinte, am hotărât să cumpăr cartea fostului meu coleg de facultate. Pentru că Marian Nazat mi-a fost coleg la Facultatea de Drept din București, el cu doi ani de studiu mai mic dar, în fapt, cu doi ani mai mare decât mine.

Și, cum în vremea studenției nu ni s-au prea intersectat drumurile, pe omul Marian Nazat l-am descoperit în paginile cărții, uneori de o sinceritate incredibilă (chiar nu știam că s-a putut ”fenta” vreun examen/profesor pe vremea noastră, la facultate!); dar și de o sensibilitate pe măsură: un bunic (”tataie”) care încearcă - prin apropierea de nepoți, - să-și răscumpere ”păcatele de tată, mereu preocupat de carieră, de scris, de citit și de fotbal”. Un om cu frustrările sale: ”mă deprimă sentimentul irosirii, risipa de viață la care mă obligă avocatura” pentru că ”viața avocatului este dură și tenebroasă”. Omul care, odată pășit pe ”culoarul șaizeciștilor” nu se mai regăsește într-o lume în care ”nimeni nu se mai învrednicește să aducă iubirea pe pământ”. Omul cu trăiri și gânduri pendulând între Islaz, - locul de pe malul Dunării unde își mai caută copilăria demult pierdută, - și viitorul pe care și-l mai dorește/speră/imaginează. În timp ce viața macină, macină…

Parcă prea mult pesimism, prea accentuată melancolia găsită în paginile cărții…

M-am bucurat, totuși, de lectură; cartea mi-a prilejuit reîntâlnirea cu profesorii și cu unii colegi din vremea studenției. L-am redescoperit, astfel, pe domnul profesor Alexandru Athanasiu (față de care am avut, mereu, o nedisimulată slăbiciune!), de data aceasta ca autor al cărții ”40 de elegii”. Iar cuvintele care-i servesc drept motto: ”În viață nu este important numărul pașilor, ci urma lăsată de ei” mi se par dureros de frumoase și de adevărate! Neapărat, trebuie să caut cartea domnului profesor!

Marian Nazat citește mult și scrierea lui abundă de citate din scriitorii preferați. Deseori mi s-a părut dificil de urmărit dacă afirmațiile aparțin acestora sau autorului însuși, astfel că nu o dată m-am vazut nevoită să reiau paragrafe pentru a sesiza ghilimelele pe care, luată cu esența a ceea ce citeam, nu le observasem. Aflu că în ”Rostul întrebării și sinceritatea răspunsului. Un exercițiu livresc în căutarea adevărului”, domnul profesor Alexandru Athanasiu spune despre Marian Nazat că acesta ”pune pe el rasa călugărului anonim care a copiat operele antichității pentru a le transmite umanității pe mai departe”. M-a urmărit această afirmație (ruptă de mine din context!) ori de câte ori, ajungând la finalul frazei și văzând trimiterea la subsol, mă reîntorceam la locul unde a început citatul, pentru a ști cui să-i atribui cuvintele parcurse. Mărturisesc, am savurat mai mult acele părți ale cărții unde autorul a lăsat deoparte citatele și s-a scris pe sine. ”Ciobul cu tămâie” este un astfel de exemplu.

Am început aceste rânduri scriind despre sinceritatea autorului și am să sfârșesc tot cu ea. Pentru că am apreciat această sinceritate care, afișată în rândurile cărții, l-au dezbrăcat, pe alocuri, pe Marian Nazat, de veșmintele convenției sociale. Dar nu este acesta prețul pe care un scriitor îl plătește, pentru scrierile sale? Își pune sufletul, dezbrăcat, pe tavă. Ca și cum ar fi de vânzare.

 

duminică, 26 martie 2023

The Winter Garden by Alexandra Bell

 

“They say gardens are good for the soul, and the magical Winter Garden most of all. You’ll never find it in one place for long. It goes where it is needed, appearing from nothing and vanishing just as quickly.” The garden is a place of wonder and magic in a world that often has so little of both.

There were three tame mice, a rabbit and a hedgehog with an injured foot – the only friends Beatrice had in the world, except for James and Rosa. When Beatrice’s mother dies, the mysterious Winter Garden becomes her solace for seven day. Then, it disappears without a trace.

But, eighteen years later, Beatrice decides to search for the garden that she has never forgotten. James and Rosa will help her to find out that inner world of hers, through which she can help others. Her mother’s wish brought this place to life: “I wish I coud have left you with a special place that you could go to watch the fairies dance, and talk with the Spider Queen, and taste magic, and be truly yourself.”

It was hard, because life needs dark leaves in the wreath, as the Spider Queen and her mother said. There cannot be true joy without sorrow, or real happiness without loss. And we just have to live with some things and some mistakes, because there’s no shortcut or magical solution that will undo them. There is no way to live a perfect life free from suffering, but there are a hundred different ways to be happy.

It’s important to share a little of the garden’s magic with those who need it most in the world.

miercuri, 15 februarie 2023

Theodoros - de Mircea Cărtărescu


                               

                Așa cum mărturisește autorul, cartea este un roman pseudoistoric, de imaginație, în care imposibilul devine, adesea, posibil. Pentru că Theodoros a existat cu adevărat, iar autorul a aflat despre el în urmă cu patru decenii, dintr-o scrisoare pe care Ion Ghica i-a adresat-o lui Vasile Alecsandri, în 1883. În acest document, memorialistul face presupunerea că, un tânăr servitor dispărut de pe moșia tatălui său din Ghergani ar fi devenit, câteva decenii mai târziu, Împăratul Tewodros II al Etiopiei. Supoziție care nu are o bază istorică reală, în orice caz, nimic mai mult decât o epistolă adresată reginei Victoria și păstrată în arhivele britanice. Dar care îi oferă lui Mircea Cărtărescu punctul de plecare pentru ”Theodoros”, o carte care ”nu are pretenția de a fi mai mult decât o operă de ficțiune”, după cum însuși autorul precizează.

            Cu toate acestea, romanul conține foarte mult adevăr istoric, peste care autorul țese povestea eroului său.

            Tudor era fiul lui Gligorie Ișlicarul din Ghergani, sluga boierului Tachi Ghica. Mama sa, Sofiana, era grecoaică ajunsă și ea slugă în Valahia. Iar de-a lungul cărții, viața lui Tudor, devenit Theodoros și, mai apoi, Tewodros, este redată de îngeri, cei care îl vor urmări mereu, de-a lungul vieții, ”scriindu-i povestea în ceruri, pe măsură ce ea se depăna pe pământ”, pentru a putea, la Judecata de Apoi, să prezinte faptele sale, așa cum au fost. Și nu de puține ori, de-a lungul tumultuoasei sale vieți, aceștia nu au îngăduit ca Theodoros să piară, întrucât soarta sa era „pecetluită încă de la începuturile lumii”.

Această soartă avea să-l poarte, de pe ulițele Gherganilor și ale Bucureștiului, din Valahia care îi va rămâne în sânge și pe care o va duce cu el mereu, peste tot, în locuri pe care le cunoștea din poveștile Sofianei, ori din cărțile citite: insulele grecești, Codrii Libanului, Țara Sfântă, Egipt și, în final, Etiopia, unde avea să se încoroneze rege, așezându-și singur coroana pe cap, așa cum se încorona în copilărie cu coroane de nuiele, dar imitându-l, astfel, pe Napoleon, cel care-i fusese, împreună cu Alexandru Macedon, icoană și model pentru ambițiile de mărire.

Romanul are trei părți: Tudor, Theodorors și Tewodros. Și redă viața acestui personaj (pe care eu l-am văzut/perceput de o cruzime fără seamăn), în încercarea sa de a afla acele lucruri pentru care consideră că viața merită trăită, care sunt tot trei: iubirea, mărirea și mântuirea.

În carte își găsesc locul și poveștile cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene: Tudor însuși, îndrăgostit de Stamatina, o caută pe aceasta până la marginea lumii, chiar dacă, pentru asta, trebuia să tocească nouăzeci și nouă de opinci de fier și un toiag de oțel; deasupra Bucureștiului se luptă cu Zmeul, care o ”răpise” pe Stamatina în înaltul cerului. Sunt prezente, de asemenea, legende și mituri vechi, românești: Ielele, Vânturesele, Zburătorul, acesta din urmă o seduce pe Stamatina, îndepărtând-o de Tudor, și - ce decepție! - la finalul vieții, când în sfârșit Tudor o regăsește, aceasta se transformă în țărână, asemeni personajului poveștii cu Valea Plângerii. Și poveștile cu haiduci sunt aduse de autor în Povestea sa: Iancu Jianu și tovarășii săi sunt personaje prezente mai mereu în istorisirea primei părți a vieții lui Tudor.

Mi-a plăcut felul cum a fost gândit și construit acest roman. Ideea autorului de a prezenta cele trei părți ale vieții lui Theodoros (ba chiar mai mult decât viața acestuia, întrucât povestea se întinde și după moartea sa, până după Judecata de Apoi - în 04.02.2041!), care căuta să afle și să-și împlinească ceea ce considera a fi rostul său pe această lume: iubirea, mărirea și mântuirea, mi s-a părut interesantă. Am apreciat, de asemenea, vasta cultură a autorului, cunoștințele sale pe care, foarte documentat, le-a așezat în paginile cărții, profitând, cumva, de fiecare context ori situație create tot de el, pentru a mai adăuga o extensie și pentru a ne mai furniza unele informații, nu întotdeauna utile cărții, după părerea mea. Ca cititor, m-am simțit, uneori, copleșită de mulțimea informațiilor găsite în câte o frază cu o construcție mai greoaie. Citind, aveam deseori impresia că autorul încearcă să-și golească sacul cunoștințeor în fața noastră, cât mai repede, ca și cum ar dori să scape de o povară. Sau, ca și cum i-ar fi teamă că nu va mai avea o altă ocazie să ne impresioneze cu aceste cunoștințe.

Mircea Cărtărescu redă povestea lui Theodoros folosind limba veche, din vremea Valahiei lui Tudor. E un plus pentru carte, întrucât, așa cum am spus mai sus, cei care povestesc/vorbesc sunt Arhanghelii din cer, care nici măcar nu ni se adresează nouă, cititorilor, ci direct lui Theodoros, căruia îi tot amintesc că din cele trei odăi pe care le are inima lui, ”odaia lui Dumnezeu cu Chivotul sacru, odaia dragostei cu chipul Stamatinei din mica icoană ce-o purta la piept și odaia puterii: tronul lui Solomon cu orice preț și deasupra a tot”, trebuia să aleagă doar una. Cu toate acestea, această limbă veche, oricât de dulce ar fi ea, îngreunează, cumva, parcurgerea cărții. Mai ales că am sesizat și unele greșeli, de tipărire, probabil, dar nu insist pe acest aspect.

M-a impresionat romanul dar nu mi-a plăcut eroul. Fără să dea vreun preț vieții și durerii celorlalți, punând mereu interesul său deasupra. Capabil de orice atrocități, pentru a-l afla și apoi, a ajunge să se declare chiar el, Împăratul Albastru, cel pe care nici poveștile nu au îndrăznit să-l cuprindă. Un personaj crud și egoist, sângeros, urmându-și propriul interes, fără niciun scop nobil. Asta mi s-a părut că i-a lipsit peronajului: puțină noblețe sufletească, puțin altruism, puțină omenie. ”De când te știi ai fost un om al sângelui, Theodoros, trăind în disprețul vieții omenești și hrănindu-te cu durerea aproapelui”, îi reproșau și Arhanghelii care îi scriau povestea. Chiar și mama sa, Sofiana, a sfârșit prin a se lepăda de el, împovărată de minciunile și năucitoarele sale fapte de teroare.

Toate acestea m-au făcut să nu îl percep pe Theodoros ca pe un mare personaj, ci doar un munte de egoism. I-am înțeles zbaterile omenești, lupta între bine și rău care se ducea în permanență în el, doar că nu am găsit la el acel ”ceva” care să facă din Theodoros un personaj memorabil. Mi-a stârnit oroare.

Așa că, asemeni autorului, am să-l citez și eu pe Sever Septimie: ”Totul am fost și nimic n-a meritat osteneala.”  

vineri, 27 ianuarie 2023

L’isola dei monaci senza nome – de Marcello Simoni

             În 1544, armata corsarului ottoman Khayr Al-Din Barbarossa asediază coastele insulei Elba, în scopul declarat de a-l elibera pe Cristiano d’Hercole, fiul lui Sinan il Giudeo, care era ținut ostatic de principele di Piombino, Jacopo V Appiani.

Acesta este, în realitate, pretextul. Întrucât adevăratul interes al lui Barbarossa, ca și al celorlalte personje principale ale romanului, este acela de a afla teribilul secret al cărui depozitar era fiul lui Sinan: Rex Deus. Un mister care dăinuia încă din vremea lui Isus, și care, dezvăluit, ar zgudui din temelii creștinismul. Secretul a fost păstrat vreme de cincisprezece secole. Intarea în posesia acestui secret presupune urmarea unor indicii lăsate de un templier, iar acest drum este presărat cu intrigi, uneltiri, rivalități și bătălii pe mare. Mare care, potrivit destăinuirii autorului, este atât de îndrăgită de acesta, încât ”va curge mereu prin venele sale”.

Este o carte de ficțiune, bazată, totuși, pe fapte reale, găsite de autor în documente și scrieri istorice. Doar că aceste fapte sunt îmbrăcate în haina ficțiunii și evenimentele devin povești. Și e dedicată tatălui său, cel care, în copilărie, îl încânta cu poveștile sale.

Lectura mi-a folosit pentru a păstra legătura cu limba italiană. În acest sens, m-a ajutat foarte mult talentul lui Marcello Simoni de a relata întâmplările pline de suspans, astfel că mi-am păstrat interesul asupra cărții până la sfârșit.