luni, 28 martie 2022

Prevestirea de Ioana Pârvulescu


 

     Cartea este o încercare de redare a vieții lui Iona, profetul care a trăit în secolul 8 î.Hr. și care își luase libertatea de a-i vorbi lui Dumnezeu fără teamă și fără supunere, încercând să pună - dacă nu o egalitate, - cel puțin o oarecare echivalență între Creator și Creație. Despre povestea lui Iona, autoarea ne spune că ‟este atât de frumoasă și de omenească, pentru că e despre monștrii cu dublu rol, până la urmă salvatori, despre nevoia de umbră, de teamă și de fugă, despre pasiune, despre a te implica și a sta deoparte, a fi om sau în afara omenirii (...) despre cum poți deveni crud, bun fiind, și despre cum poți deveni bun, rău fiind. E o poveste completă. Îți pune imaginația în funcțiune. Te mișcă din loc. Te pune la încercare.”

     Așa că am acceptat provocarea și am citit-o. 

    Mi-a plăcut sensibilitatea autoarei, m-au răsfățat notele de tandrețe și de ironie; am apreciat că dincolo de timpul îndepărtat în care Iona a trăit, cartea este de interes prin problemele mereu de actualitate între oameni: o poveste despre viață, cu bine și rău, despre frică și încredere, despre dragoste.

     Dar nu mi-a procurat acea curiozitate, acea frenezie care să mă facă să întorc pagina cu nerăbdare pentru a vedea/simți/imagina ceea ce urmează.

     Sau, poate că eu sunt puțin defectă în ultimul timp, întrucât am început să mă suspectez tot mai mult de o oarecare lipsă de răbdare... 

  

 

luni, 28 februarie 2022

Cazul doctorului Kukoțki


     Poate că șoapta s-a născut înaintea buzelor, și înaintea pomilor a fost foșnetul frunzelor scria Osip Mandelștam, versuri care i se potrivesc lui Pavel Alekseevici Kukoțki, personajul care mi-a stârnit cel mai mult empatia în acest roman. Eminent medic ginecolog (toți strămoșii săi pe linie bărbătească fuseseră medici începând cu secolul al XVII-lea), Pavel Alekseevici își dedică viața științei, având și un dar aparte de a desluși cauzele suferințelor celor care îi erau pacienți. 

Dar nu doar despre reușitele sale în materie de medicină este cartea. Autoarea prezintă relațiile dintre generații cu precădere în perioada anilor 1960. Dragoste, iertare, moralitate, alegeri personale.

Tania, fiica soției doctorului Pavel Alekseevici Kukoțki, mi-a amintit de acel personaj feminin din literatura rusă, mai puțin convențional, foarte sentimental, ușor de condamnat pentru dramele și tragediile pe care le provoacă, dar căruia nu poți, totuși, să nu-i admiri capacitatea de adaptare, de împăcare cu ceea ce primește de la viață. Fără să-și pună problema dacă e fericită sau nu, fără să aprecieze lucrurile de preț ale traiului burghez pe care familia i-l asigura, Tania le provoacă emoții tuturor. Nu exclud ca autoarea să fi dorit să o construiască pe Tania ca victimă. Mie mi s-a părut imprudentă și iresponsabilă.

O carte despre uși și ferestre. Ușa privită ca o limită; dincolo de ușă este un alt spațiu care implică o transformare a celui care pătrunde în el. În timp ce fereastra este spațiul de evadare, locul pe unde visele își iau zborul. Fereastra te obligă să accepți că e timpul trezirii din vis.

Nu zic că nu mi-a plăcut cartea, dar cred că am citit-o într-un moment nepotrivit. Și nici nu i-am prea înțeles sfârșitul. Mai exact, nu am apreciat efortul autoarei de a ne prezenta pe repede înainte, îngrămădite în ultimele pagini, unele întâmplări ale personajelor secundare care nu îmbogățesc cu nimic romanul: accidentul lui Serghei ori căsătoria bătrânei Vasilisa se numără printre ele. Mi s-a părut acel gen de final care apare necesar doar la cărțile care prezintă o poveste reală, cel mult o realitate romanțată, nu la un roman de ficțiune.

sâmbătă, 22 ianuarie 2022

Confiteor - Jaume Cabré


E multă vreme de când nu m-a mai cucerit o carte, așa cum a făcut-o „Confiteor”. Nu citisem nimic de Jaume Cabré, nici nu auzisem nimic despre acest autor. Mi s-a părut un scriitor atins de geniu, așa cum este și Adriá Ardevol, personajul principal al romanului. De altfel, fără a fi o carte autobiografică, am avut mereu – de-a lungul lecturii – sentimentul că Jaume Cabré i-a împrumutat personajului său o mare parte din ceea ce este.

Cartea este scrisă sub forma unei confesiuni pe care Adriá Ardevol i-o face Sarei și – implicit – cititorului dar, cred eu, în primul rând lui însuși. Are o serie de referințe culturale și istorice, este o împletire a prezentului cu trecutul, a realității cu ficțiunea. Pe parcursul voluminosului roman, personaje, locuri și întâmplări sunt expuse de maniera în care cititorului îi persistă ideea de palimpsest, atenția fiindu-i solicitată în permanență de-a lungul lecturii, pentru că adesea scrierea inițială răzbate și se întretaie cu noua scriere, noul text se confundă cu cel vechi. În acest amestec de ficțiune și realitate, mi-a făcut plăcere să constat introducerea în poveste a lingvistului român Eugen Coșeriu, idolul lui Adriá Ardevol în materie de lingvistică, precum și a „Mitului eternei reîntoarceri” a lui Eliade. 

Un personaj mai puțin convențional este vioara, Vial, un Storioni datând din 1764, prima vioară creată de Laurentius Storioni Cremonensis. Specială, așa cum era și lemnul care i-a dat viață. De altfel, în jurul acestei viori pendulează personajele cărții. Atât de specială, vioara întruchipează perfecțiunea. Și totuși, – sau poate tocmai de aceea – prezența ei face ca tot ceea ce este mai urât în oameni: invidia, avariția, meschinăria, lașitatea, minciuna, cruzimea, să se amplifice și să domine. De altfel, Jaume Cabré declară: „Mă interesează felul în care memoria și puterea se reunesc în problema răului. Acestea sunt obsesiile mele, prezente peste tot în ceea ce scriu, la fel ca tema muzicii. Știu că la un moment dat una dintre obsesii va ieși la lumină. Nici nu vă imaginați cât de mulți bani economisesc scriind, în loc să merg la psiholog.”

Confiteor! Mărturisesc! și eu că această carte îmbogățește cititorul. Și e o pierdere imensă pentru cel care o ratează. E multă vreme de când nu am mai spus/gândit asta despre o carte. 


marți, 4 ianuarie 2022

Din cer au căzut trei mere – Narine Abgarian


 

O saga despre locuitorii unui sat armean, Maran. Un fel de basm real, în care viața învinge moartea, având iubirea de partea sa. Aceasta este și intenția autoarei: o carte al cărei sfârșit să ofere speranță, pentru că omenirea are mare nevoie de povești în care binele învinge.

Potrivit poveștilor maranenilor, cele trei mere sunt, câte unul, pentru cel care a văzut, pentru cel care a povestit și pentru cel care a ascultat și a crezut în bine. Și a crezut în bine, așadar.

Și, da, cartea mi-a inspirat această bucurie în care magia și misterul te copleșesc, cumva, ca în poveștile copilăriei. Doar că am simțit ceva, acolo, asemeni finalului din “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Am trăit durerea a ceea ce lăsăm în urmă, care nu mai poate fi la fel, la regăsire: străzile pe care n-am mai trecut o vreme; porțile meșterite de părinți și bunici, pe care nu le mai deschidem, cărora le putrezește lemnul ori le ruginesc lacătele; cerurile înstelate și înalte din nopțile de vară ale copilăriei; stratul de flori și grădina de zarzavat năpădite, acum, de buruieni. Toate aceste lucruri care au strâns în ele atâta iubire și atât de multă grijă! 

Și când totul doare atât de tare, 

“dăm fuga înapoi – fiice și fii rătăcitori – sărind și țopăind

cu inima gonind nebunește

acolo unde nu mai e nimeni de mult

ne-a luat prea mult să creștem

ne-a luat prea mult să alegem grâul de neghină

cel mai tare doare că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte.”

 

miercuri, 29 decembrie 2021

Trenul spre Samarkand - de Guzel Iahina


 

În anul 1923, Uniunea Sovietică era bântuită de o foame teribilă, în urma rechiziționărilor care au lăsat fără adăpost și fără hrană milioane de oameni. Un tărâm haotic, în care autoarea zugrăvește destine și personaje care îndură suferințe greu de imaginat. 

În trenul care duce copii flămânzi din Povolgia spre Samarkand - o Arcă a lui Noe, după cum spune autoarea - își face loc și speranța.

Cartea, percepută de cititor ca o terifiantă călătorie în timp și în spațiu, este o ficțiune susținută de documente istorice, explicată de Guzel Iahina:

‟Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar există o legătură cu povestea bunicului meu patern. S-a născut într-o familie de țărani, avea mulți frați și surori și, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre ,,trenurile lui Dzerjinski‟. Așa s-a salvat, dar jumătate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. După război, bunicul a fost cât pe ce să renunțe la al treilea fiu al său și să-l trimită la o casă de copii. Era foamete. Din fericire, nu a făcut-o, iar acel al treilea fiu e tatăl meu. Întrebarea care m-a tulburat și m-a bântuit este aceasta: cum se face că oameni buni și-au dat copiii unor instituții? Cum a fost posibil un asemenea lucru? Dar pe măsură ce m-am adâncit în studiul materialelor pe care le-am găsit, am ajuns să înțeleg‟. 

        Impresionată de puterea de sacrificiu a personajelor. De noblețea celor care, uitând de propria suferință, își folosesc ultimele resurse pentru a-i salva pe cei care își întind mâinile către speranță. 

 

duminică, 26 septembrie 2021

Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp


 Uimirea pe care i-o trezește cosmosul. Asta ne împărtășește autorul în această carte.

Și, pentru a-i fi alături, nu trebuie decât să fim dispuși să ne reamintim unele noțiuni de fizică pe care, cu siguranță, le-am uitat de-a lungul anilor.

Stelele se grupează în galaxii, galaxiile se grupează în roiuri de galaxii. Galaxia noastră este una din cele 80 de galaxii care formează Grupul Local. Cea mai apropiată de noi este Nebuloasa Andromeda, aflată la 2,5 milioane de ani-lumină. Când privim stelele aflate la ani-lumină, prin telescop, nu le vedem așa cum arată ele în prezent, ci versiunea lor mai tânără. De fapt, privim în trecut. 

În prezent, există tot mai multe dovezi că universul nostru devine tot mai mare, spațiul dintre noi și celelalte galaxii se extinde. Dacă universul se dilată, toate galaxiile fugind unele de altele, atunci la un moment din trecut întreaga materie trebuie să fi fost înghesuită laolaltă. Dacă universul se extinde, dar în același timp conține întregul spațiu, în ce anume se extinde el? Ce se află dincolo de marginea universului? 

Nu există un punct dincolo de care să nu mai fie nimic. Universul nu are margine, doar că dincolo de limita în care materia există, acesta nu ar fi decât spațiu vid. 

Big bangul n-a avut loc undeva anume în spațiu și la un anumit moment, ci a cuprins spațiul și timpul într-un mod greu de înțeles. Consecință inevitabilă a gravitației einsteiniene, găurile negre există în univers. Sunt la propriu găuri în spațiu, înăuntrul cărora spațiul și timpul sunt complet distorsionate. Gravitația einsteinienă este cea care curbează spațiul. Cu cât e mai puternic câmpul gravitațional al unui corp masiv, cu atât spațiul din vecinătatea lui va fi mai curbat și mai distorsionat.

”Dacă ai călători într-o rachetă la viteze apropiate de cea a luminii, plimbându-te prin galaxie vreme de, să spunem, patru ani, la întoarcetea pe pământ ai fi șocat. Dacă, după calendarul tău de la bord, ai plecat în ianuarie 2000 și te-ai întors în ianuarie 2004, atunci, în funcție de viteza ta și de drumul tău printre stele, ai putea găsi că pe Pământ e anul 2040, iar toți oamenii au îmbătrânit cu 40 de ani.” Așadar, e posibil, în aceste condiții, să ne deplasăm în afara cadrului temporal al celorlalți, într-un cadru unde timpul se scurge mai lent. 

”Timpul este modul prin care natura evită ca totul să se petreacă deodată.” (John A. Wheeler)

De fapt, nimeni nu înțelege ce este cu adevărat timpul. Dacă ai putea atașa un ceas unui fascicul de lumină, acesta n-ar ticăi deloc. Pentru un foton, timpul nu se scurge deloc (dilatarea maximă a timpului), iar întregul univers are dimensiunea zero (contractare maximă a lungimii). 

 „Un Dumnezeu etern care există în afara universului nostru nu intră în contradicție cu ideea de univers din fizica modernă (care include spațiul și timpul) apărut la big bang. Ceea ce a constituit însă un subiect de dezbatere pentru oameni de știință, filozofi și teologi a fost rolul jucat de Dumnezeu în universul mecanic determinist al lui Newton.”

Paradoxul gemenilor; ceasurile în mișcare merg mai încet; timp deformat; universuri paralele; un trecut și un viitor care coexistă cu prezentul. Niciuna dintre acestea nu sunt SF. Nu sunt rezultatul speculațiilor unei minorități de savanți excentrici. Toate aceste bizarerii sunt rezultatul anilor de progres, iar unele dintre ele sunt considerate acum certitudini.  

Întrebările privind semnificația timpului (dacă se scurge, dacă trecutul și viitorul coexistă cu prezentul) sunt întrebări cu care se confruntă ideea atât de tentantă a călătoriei în timp. Teoriile din fizica actuală nu exclud complet posibilitatea vizitării trecutului. 

Cartea lui Jim Al-Khalili îmbină speculațiile pasionante cu rigoarea științifică.



marți, 24 august 2021

Ultima vară în oraș


 

Citisem cartea pe la începutul acestei veri și, dezamăgită, am așezat-o în teancul cărților despre care am ales sa nu scriu, pentru că nu aș recomanda-o spre a fi citită. 

Totuși, - de câteva zile, - constat că pe net este un adevărat ”val” de interes, și cartea este catalogată de sute (!) de persoane ca fiind o carte extraordinară, care merită citită și recitită, genul de carte care dorești să dureze, și te doare când dai pagina, de teamă că se va sfârși.

”O carte-cult” spune editorul italian, ”căutată cu înfrigurare de trei generații de exploratori ai librăriilor și tarabelor de cărți” și - nu se știe de ce - ”imposibil de găsit nici măcar pe internet…” O perioadă. De aceea s-a reeditat. Un Eveniment.

Așa că am citit-o.

Pentru mine a fost o dezamăgire. Am o altă opinie.

Între ”da” și ”nu”, pentru această carte mai mult ”nu”.

Da, mi-a făcut plăcere să ”revăd” Roma în descrierile făcute de autor. Dar personajele mi s-au părut, cumva, ”fagile”, nedispuse la niciun fel de efort pentru a-și găsi, să zicem, fericirea. Sau, mai exact, spre a-și găsi drumul. ”Eroi” neconturați, nimic special care să-i evidențieze și să-și merite titulatura de personaje principale. Iar sfârșitul cărții m-a dus cu gândul la Catul Bogdan; nu-i vorbă, mi-a plăcut ”Lorelei”, dar eram adolescentă când l-am citit pe Ionel Teodoreanu.

O fi și vârsta, așadar. 

Sincer, nu prea m-am ales cu mare lucru din această lectură.