Sfârșitul competenței de Tom Nichols

            Expunerea la informații în era tehnologiei alimentează un egalitarism intelectual narcisist și orientat greșit, care afectează negativ orice tip de dezbatere. Astfel, omul de rând care își culege informațiile de pe internet ajunge să se creadă la fel de competent în medicină ori diplomație ca specialiștii din domeniile respective.

            Tom Nichols vorbește în această carte despre discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale. Se referă la Statele Unite și la americani, dar e conștient că toate aspectele evidențiate în carte sunt aplicabile, în aceeași măsură, întregii lumi civilizate. Că nu doar Statele Unite ale Americii sunt acum ”o țară obsedată de venerarea propriei ignoranțe”, dar în toate celelalte state (și nu doar occidentale), cunoștințele de bază ale omului de rând sunt la un nivel extrem de scăzut, iar din viața culturală și literară au dispărut decența, bunul-simț, masculinitatea, feminitatea, copilăria, bunul-gust, știința de carte, regulile gramaticale. Timp în care, studenții au devenit ”clienți prețioși” pentru instituțiile de învățământ, dobândind astfel multă stimă de sine și prea puțină cunoaștere.

            Autorul vorbește despre înlocuirea agresivă a opiniilor experților sau a cunoașterii tradiționale cu ideea insistentă că orice opinie în orice privință e la fel de bună ca oricare alta. Oamenii încep să creadă că, dacă au câteva informații despre ceva, devin competenți. Iar o dezbatere publică - indiferent de temă - regresează într-un război, în care cel mai important obiectiv este să demonstrezi că celălalt se înșală. De asemenea, vorbește despre biasul de confirmare, despre tendința de a căuta informații care doar ne confirmă opiniile, de a accepta fapte care doar ne întăresc explicațiile preferate, neacordând același credit informațiilor care o contrazic, respingând datele care pun sub semnul întrebării ce acceptăm deja ca fiind adevărat.

            ”Din nefericire, în secolul XXI faptul că multă lume face studii superioare are efecte contrare: cei foarte mulți care au făcut sau au avut de-a face cu o facultate consideră că sunt egalii educați chiar și ai celor mai proeminenți specialiști și experți. Anii de facultate nu mai sunt dedicați învățării și maturizării personale; în schimb, îmbulzeala tinerilor americani spre facultăți și competiția aferentă dintre acestea pentru a încasa taxele lor de studii creează o experiență orientată spre consumator, în care studenții învață mai ales că dreptatea este întotdeauna de partea clientului.(...) În cele mai grave cazuri, diplomele nu atestă nici instruirea, nici educația, ci frecventarea unor cursuri. În forma lor cea mai sumară, ele certifică doar plata la timp a taxei de școlarizare.” Autorul vorbește despre tinerii americani, dar... sună cunoscut, nu-i așa?

            Fără a aprofunda subiectul, Tom Nichols vorbește despre convingerile sale cu privire la ceea ce consideră a fi atacuri împotriva gândirii libere, despre faptul că universitățile și colegiile au devenit refugii ale corectitudinii politice, unde libertatea academică este ”sufocată de coduri draconice” impuse de ideologi studenților și cadrelor didactice.

            În 2008, scriitoarea Susan Jacoby afirma că cel mai tulburător aspect al marșului american spre ignoranță nu este ”lipsa cunoașterii în sine, ci aroganța cu privire la această lipsă”. Oamenii nu vor putea fi niciodată la fel de talentați sau de inteligenți, dar societățile democratice vor fi mereu tentate să insiste asupra egalității, expunând democrația pericolului ca oamenii să nu mai recunoască diferențele dintre egalitatea politică și egalitatea propriu-zisă. ”Astfel, când democrația este înțeleasă ca o cerere interminabilă de respect nemeritat pentru opinii nefondate, orice devine posibil, inclusiv sfârșitul democrației și chiar al guvernării de tip republican.”

            Tom Nichols este profesor de securitate la US Naval War College, a fost consilier în senatul SUA și este inclus în primii 50 de gânditori ale căror idei influențează politica și viața publică americane. Scrisă, deci, de un specialist, cartea nu poate decât să ne pună pe gânduri, mai ales că, - uitându-ne în jur, - e simplu să înțelegem că, iată, sunt domenii în care i-am ajuns pe americani.   

 

Macină viața, macină… de Marian Nazat

            

           ”Există o zi, o clipă, în care, zărindu-te în oglindă, îți dai seama deodată că ai în față un om măcinat de viață. Urmează o încremenire în gândul care începe deja să te sfredelească pe dinlăuntru și întrebările se învălmășesc gata să te strivească.” După ce am citit, pe ultima copertă, aceste cuvinte, am hotărât să cumpăr cartea fostului meu coleg de facultate. Pentru că Marian Nazat mi-a fost coleg la Facultatea de Drept din București, el cu doi ani de studiu mai mic dar, în fapt, cu doi ani mai mare decât mine.

Și, cum în vremea studenției nu ni s-au prea intersectat drumurile, pe omul Marian Nazat l-am descoperit în paginile cărții, uneori de o sinceritate incredibilă (chiar nu știam că s-a putut ”fenta” vreun examen/profesor pe vremea noastră, la facultate!); dar și de o sensibilitate pe măsură: un bunic (”tataie”) care încearcă - prin apropierea de nepoți, - să-și răscumpere ”păcatele de tată, mereu preocupat de carieră, de scris, de citit și de fotbal”. Un om cu frustrările sale: ”mă deprimă sentimentul irosirii, risipa de viață la care mă obligă avocatura” pentru că ”viața avocatului este dură și tenebroasă”. Omul care, odată pășit pe ”culoarul șaizeciștilor” nu se mai regăsește într-o lume în care ”nimeni nu se mai învrednicește să aducă iubirea pe pământ”. Omul cu trăiri și gânduri pendulând între Islaz, - locul de pe malul Dunării unde își mai caută copilăria demult pierdută, - și viitorul pe care și-l mai dorește/speră/imaginează. În timp ce viața macină, macină…

Parcă prea mult pesimism, prea accentuată melancolia găsită în paginile cărții…

M-am bucurat, totuși, de lectură; cartea mi-a prilejuit reîntâlnirea cu profesorii și cu unii colegi din vremea studenției. L-am redescoperit, astfel, pe domnul profesor Alexandru Athanasiu (față de care am avut, mereu, o nedisimulată slăbiciune!), de data aceasta ca autor al cărții ”40 de elegii”. Iar cuvintele care-i servesc drept motto: ”În viață nu este important numărul pașilor, ci urma lăsată de ei” mi se par dureros de frumoase și de adevărate! Neapărat, trebuie să caut cartea domnului profesor!

Marian Nazat citește mult și scrierea lui abundă de citate din scriitorii preferați. Deseori mi s-a părut dificil de urmărit dacă afirmațiile aparțin acestora sau autorului însuși, astfel că nu o dată m-am vazut nevoită să reiau paragrafe pentru a sesiza ghilimelele pe care, luată cu esența a ceea ce citeam, nu le observasem. Aflu că în ”Rostul întrebării și sinceritatea răspunsului. Un exercițiu livresc în căutarea adevărului”, domnul profesor Alexandru Athanasiu spune despre Marian Nazat că acesta ”pune pe el rasa călugărului anonim care a copiat operele antichității pentru a le transmite umanității pe mai departe”. M-a urmărit această afirmație (ruptă de mine din context!) ori de câte ori, ajungând la finalul frazei și văzând trimiterea la subsol, mă reîntorceam la locul unde a început citatul, pentru a ști cui să-i atribui cuvintele parcurse. Mărturisesc, am savurat mai mult acele părți ale cărții unde autorul a lăsat deoparte citatele și s-a scris pe sine. ”Ciobul cu tămâie” este un astfel de exemplu.

Am început aceste rânduri scriind despre sinceritatea autorului și am să sfârșesc tot cu ea. Pentru că am apreciat această sinceritate care, afișată în rândurile cărții, l-au dezbrăcat, pe alocuri, pe Marian Nazat, de veșmintele convenției sociale. Dar nu este acesta prețul pe care un scriitor îl plătește, pentru scrierile sale? Își pune sufletul, dezbrăcat, pe tavă. Ca și cum ar fi de vânzare.