Dimineaţă pierdută

de Gabriela Adameşteanu

Romanul este un caleidoscop.
Autoarea reînvie, cu o abilitate ieşită din comun, lumi trecute care îşi redefinesc personajele sub ochii noştri. Prezenţa unei fotografii vechi sau a unei piese de mobilier care fusese, cândva, martora unor întâmplări îndepărtate, face ca prezentul să se destrame şi o zi îngropată într-un trecut îndepărtat, de acum un secol, redevine prezent. Cititorul trăieşte emoţiile personajelor fiind purtat dintr-un plan în altul al realităţii, realitate pe care ajunge să o cunoască din punctele de vedere ale personajelor cărţii, putându-şi face o părere avizată, proprie, pe măsură ce cunoaşte personajele şi modul lor de a gândi ori de a se comporta.
Autoarea pare total „neimplicată” în povestea pe care a creat-o. Ea lasă personajele să ne spună întreagă această poveste, în special prin monologurile interioare ale acestora. E uimitor faptul că autoarea nu participă nicicum la trăirile personajelor. Acestea, prin monologul interior despre care vorbeam, dar şi prin dialogul dintre ele, îşi prezintă aceste sentimente fără ca autoarea să intervină cu vreo explicaţie. Chiar percepţiile greşite ale personajelor sunt lăsate ca atare, fără intervenţii care ar avea darul să atragă atenţia cititorului asupra faptului că personajul greşeşte iar realitatea este alta.
Impresionant este vocabularul, modul de a vorbi al personajelor. Gabriela Adameşteanu acordă o atenţie deosebită faptului că personajele trăiesc în epoci diferite ori că, deşi aparţin aceleiaşi epoci, au un statut social diferit şi o cultură diferenţiată. Limbajul folosit de fiecare în parte, îi permite cititorului să „plaseze” personajul, cu uşurinţă, în timpul şi spaţiul din care acesta face parte.
Personajul central este Vica Delcă, o femeie simplă care trăieşte ca pensionară în Bucureştiul anilor şaptezeci; este o mahalagioaică tipică, o persoană agramată care vorbeşte o limbă a cărei gramatică respectă o singură regulă, anume aceea de a nu avea reguli. Aceasta obişnuieşte să viziteze rude sau cunoştinţe vechi, prilej de a fi servită cu o cafeluţă, un coniac, o gustare (pe care, dacă nu o primea, şi-o lua singură, pe ascuns!). Orice primea era binevenit iar ei i se părea că i se cuveneau cu adevărat aceste „daruri”. Ca şi „renta” de cincizeci de lei pe care o primea, lunar, de la Ivona Scarlat, fata lui Muti (în fapt, madam Ioaniu).
Şi celelalte personaje sunt prezentate prin acel monolog interior, fără ca autoarea să intervină cu niciun fel de precizări sau completări.
Aflăm, astfel, despre Sophia Ioaniu, fostă Mironescu şi despre profesorul Mironescu, primul ei soţ, un filolog reputat care provenea dintr-o familie înstărită. Despre Titi Ialomiţeanu, funcţionar în minister pentru care Sophia a avut o înclinaţie trecătoare. Margo, sora Sophiei este şi ea prezentată iniţial ca elevă la Şcoala Centrală, apoi, pe măsură ce planul temporal se schimbă, ea devine madam Geblescu (în urma căsătoriei cu un personaj aventurier) apoi se reîntoarce la Titi Ialomiţeanu, iubirea sa din adolescenţă, pentru care îşi riscă libertatea (fiind chiar închisă câţiva ani) pentru că l-a ascuns în propria casă. Ivona este fiica, din primul mariaj, a Sophiei, căsătorită cu Niki Scarlat. Tudor, fiul lor, este şi el prezent în roman prin evocările făcute de personaje.
Este impresionant că toate aceste personaje sunt prezente în carte atât ca persoane tinere, pline de viaţă, care prin felul de a vorbi şi a se comporta par a crede că sunt nemuritoare, veşnice... dar sunt prezentate şi la vârsta senectuţii, neputincioase, în scaune cu rotile sau faţă în faţă cu boli cumplite, care le macină.
Apoi, acţiunea romanului revine la timpul prezent şi cititorul realizează că, în mare parte, povestea citită este ascunsă în câteva poze zimţate şi îngălbenite de timp, îndesate în sertarele vreunui gheridon care mobila o încăpere în care, în urmă cu o sută de ani, trăiau domni şi domniţe ale altei lumi...
„Gabriela Adameşteanu se distinge atât prin calitatea scriiturii, cât şi prin melancolia privirii care mătură, nu fără o anume cruzime, aproape un secol de istorie românească. Construit în cascadă, pornind de la personajul inaugural al doamnei Vica Delcă, o femeie simplă, romanul înlănţuie vocile care se îngână şi îşi răspund, amestecând vioi, dar perfect structurat epocile.” (Raphaelle Rerolle – „Tristeţea şi cruzimea Gabrielei Adameşteanu. Nimeni nu este nevinovat” în „Le Monde” la 18 noiembrie 2005)