eminesciană

„Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?” (Mortua est!)

La aniversare, o aducere-aminte despre cel ce nu credea să-nveţe „a muri vrodată”.

În una din variantele poemului „Luceafărul”, Zmeul era cel care, trăind după alte coordonate, nu-şi putea potrivi zbaterile cu simţămintele muritorilor de rând. Iar ultima strofă a poemului, în care acesta îşi trimitea – din înălţimea sa nemuritoare – dispreţul către cei doi îndrăgostiţi, suna aşa:
„Fiţi fericiţi, le spuse Zmeu’-ncet,
Atât de fericiţi cât viaţa toată
Un chin s-aveţi: a nu muri deodată.”
Ultima strofă din forma finală a poemului, este bine-cunoscută:
„Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”
*
Şi o atât de frumoasă strofă care ne aminteşte, tuturor, că suntem deşertăciune:
„Din aghiazima din lacul ce te-nchină nemurirei,
E o picătură-n vinul poeziei şi-a gândirei,
Dar o picătură numai. Decât altele, ce mor,
Ele ţin mai mult. Umane, vor pieri şi ele toate.
În zădar le scrii în piatră şi le crezi eternitate,
Căci eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător.”
(„Memento mori” – Panorama deşertăciunilor)