Torturaţi-l pe artist

de Joey Goebel

Mai întâi, o mică paranteză. Zilele acestea, timpul pe care îmi permit să-l dedic lecturii îl petrec împreună cu "Jurnalul fericirii" al lui N. Steinhardt. Voi prezenta cartea, imediat ce voi termina-o de parcurs.
"Torturaţi-l pe artist" e o carte citită de mine anul trecut; iar prezentarea de mai jos atunci am scris-o. Am dat peste ea, întâmplător...
Aşadar...

„Torturaţi-l pe artist” - roman de Joey Goebel
Văzând-o pe raftul librăriei, la carte m-a atras titlul. Apărută în editura Humanitas (fiction) - colecţia „Raftul Denisei”, această carte este recomandată ca fiind o poveste „surprinzătoare, amuzantă şi provocatoare” iar autorul ei, ca fiind „copilul minune al literaturii americane contemporane”, deci un tânăr scriitor american al momentului, care a reuşit să atragă atenţia şi să se impună în literatura americană contemporană prin originalitatea sa.
Din start mi-a părut o carte uşor de citit care pune, totuşi, o problemă importantă: arta se naşte din suferinţa artistului, din zbaterile lui care îl îndepărtează de oameni, situându-l undeva, între om şi Dumnezeu... între cer şi pământ...
Inedită este şi modalitatea de a prezenta personajele: cititorul face cunoştinţă cu personajul prezentându-i-se acestuia formaţia, emisiunea TV şi filmul preferate de personaj... iar cititorul va înţelege cu cine are de-a face (evident, condiţionat de cunoaşterea acestor formaţii, emisiuni sau filme!).
Pornind de la o realitate tristă, prezentă nu doar în America ci în toate ţările civilizate, anume că publicul este dispus să accepte orice i se transmite prin producţia de masă, că divertismentul promovat de sex-simboluri a făcut ca adevărata artă să aibă de suferit, un mogul media american (pe numele său Foster Lipowitz) construieşte Academia Noua Renaştere încercând ca divertismentul să favorizeze arta iar nu afacerile şi dacă nu să aducă arta înapoi „cu orice preţ”, cel puţin să întărească partea artistică a divertismentului.
Ineditul constă în metoda pe care acest bătrân suferind o foloseşte pentru a-şi realiza dorinţa: torturarea artistului.
Considerând că, în ziua de astăzi, succesul obţinut de artişti face ca aceştia să se bucure de faimă şi bogăţii şi să-şi piardă impulsul creator, că singurul chin prin care mai trec aceştia este unul autoindus (cu referire aici, la alcoolism, droguri, adulter), Lipowitz consideră că nu există suferinţă autentică în rândul artiştilor de azi şi-şi propune recompensarea artistului nu cu bani, faimă sau sex ci cu... privaţiuni. Foster Lipowitz îşi justifică acţiunea arătând că adevăraţii artişti se lăsau pradă suferinţei fără ajutorul „experimentelor”, exemplificând cu Dostoievski, Zola, Rilke, Kafka, van Gogh sau Beethoven. Şi alege o persoană „destinată” unei existenţe de artist torturat, asigurându-i acea „durere constructivă” de care acesta ar avea nevoie pentru a se afla în dispoziţie creatoare.
La început, subiectul dezbătut mi s-a părut uşor exagerat şi povestea uşor previzibilă. A fost chiar, un moment, când doar din loialitate faţă de principiul meu de a termina orice carte începută, am rezistat tentaţiei de a nu o abandona...
Dar pe măsură ce mă adânceam în subiect, realizam că această carte este cel puţin surprinzătoare. O încercare de a răsturna imagini, înlocuind clasicul „ceea ce nu te omoară te face mai puternic” cu ineditul „ceea ce nu te omoară te face să-ţi doreşti să mori” dar şi o revenire la principiul machiavelic al scopului care ajunge să scuze prea mult. Totul este posibil în această poveste.
Artistul este Vincent Spinetti iar Harlan este impresarul său... sau torţionarul... sau prietenul... Harlan avea să afirme: „Am găsit un băiat care ne dădea speranţă. I-am legat picioarele şi mâinile cu bucăţi de funii blonde şi brunete. L-am torturat pe artist. L-am torturat bine. Şi i-am vândut suferinţa la Hollywood.”
„Trec zilele fără să rostesc nici un singur cuvânt. Tot ce fac este să gândesc, şi gândurile mă dor. Oare ea ce face? Cu cine este? A avut o zi bună? Şed în colţ, lângă lampă, şi citesc, şi scriu. Singura mea mângâiere este faptul că ştiu că lumea din care m-am extras pe mine este condamnată din pricină că se prosteşte pe zi ce trece, pierzându-şi valorile, transformându-se treptat într-o mare orgie în care singurele cuvinte sunt gemetele orgasmice. (...) În acea seară m-am gândit şi la acea a doua lume, unde este posibilă fericirea, unde iubirea poate exista cu o soţie şi un copil şi cu vacanţe de vară. Apoi m-am gândit la locul acesta pe care l-am ales eu, unde singurul aşa-zis copil pe care-l voi avea vreodată este cartea pe care am scris-o, şi în acea noapte am hotărât că vreau să mai am unul.”
Începută sub semne de întrebare, această carte mi-a devenit prietenă. Se „mulează” foarte bine pe sufletul meu... iar pentru cei sensibili va fi un motiv de vărsat o lacrimă, spre final.