Despre îngeri

de Andrei Pleşu

Cartea mi-a adus-o Moş Crăciun. Ştie Moşul că iubesc aceste suflete neîntrupate care-mi colorează viaţa şi de a căror existenţă nu mă îndoiesc.
Apărută la Editura Humanitas, Bucureşti 2007 (reeditare), cartea este dedicată de Andrei Pleşu prietenului său Horia Bernea, „unul din cei foarte puţini cu care puteam sta de vorbă despre îngeri”.
Profesor universitar de filozofie a religiilor, autorul vorbeşte despre acele existenţe care umplu spaţiul dintre om şi Dumnezeu, transformându-l într-un spaţiu al comunicării.
„Evident, a vorbi, azi, despre îngeri e o extravaganţă, o încercare de a reînvia legende” spune Andrei Pleşu, dar reuşeşte să facă din îngeri un subiect interesant pentru cititorul de azi care nu e doar sceptic, dar, de cele mai multe, ori îi lipsesc cunoştinţele în acest domeniu, fiind incult teologic.
Cartea este „un antidot la incultură”.
Lumea imaginală (cea a imaginilor, deci, iar nu cea imaginară) există ca urmare a unei relaţii: relaţia dintre ea şi cel care o caută. Dacă îi acorzi interes, ea „ţi se deschide”. Aşa cum răspunsul există dar îl realizezi doar după ce pui întrebarea.
Sigur, cartea foloseşte o întreagă bibliografie, autorul slujindu-se de argumente ale diverşilor filozofi, teologi ori angelologi, pentru că în acest domeniu „originalitatea este primejdioasă”.
Am reţinut o concluzie a lui Toma d’Aquino conform căreia a spune că îngerii nu există pentru că nu se văd, e la fel de neinteligent cu a spune că plantele nu există pentru că nu răspund la „bună ziua”. Întrucât regnul angelic are tocmai acest atribut: viaţă spirituală necorporală.
Dihotomiile, gândirea binară care înclină să definească lumea în alb-negru, nu fac decât să pălească bogăţia lumii (încremenind-o în antinomii de genul „materie-spirit”, „corp-suflet”, „bine-rău”), limitează perceperea acesteia în toate formele de manifestare. De aceea, autorul demonstrează că nu ne putem raporta doar la „aproape-departe”, că proximitatea nu este opusul departelui ci e primul pas (cel decisiv) către el. Putem privi distanţa dintre noi şi Absolut, ca o înlănţuire de proximităţi şi, în această nouă lumină, absolutul nu mai apare ca o utopie. Angelologia oferă soluţia îngerilor şi a proximităţii lui Dumnezeu, rezolvând „criza intervalului”. Pentru că îngerii au calitatea de a fi simultan aproape de om şi de Dumnezeu.
Deşi conştient că taina face parte din fiziologia divinului, autorul declară că asta nu justifică somnolenţa sufletului şi placiditatea intelectului. Are nevoie de mai mult: „Vreau să ştiu cum funcţionează energiile increate, vreau să-mi fac o idee despre sociologia cerului, despre programul şi strategiile îngerilor, despre modul cum funcţionează ritmurile şi formele spiritului cu ritmurile şi formele lumii pământeşti. Nu numai că vreau să ştiu ceva despre toate acestea, dar mi se pare că nici nu merită să ştii altceva.”
Îmi place ideea desprinsă din carte: trăim „în doi”, îngemănaţi, racordaţi la perechea noastră siderală. Nu suntem niciodată singuri... şi ar fi bine să conştientizăm acest lucru.
„E un fapt că, pentru omul modern, îngerul e rareori mai mult decât prilejul unui surâs” spune Andrei Pleşu. Iar eu nu am, nicidecum, îndreptăţirea să-l contrazic.
Doar că asta înseamnă că sunt departe de ceea ce numim „un om modern”...
Eu îi zâmbesc, deseori, îngerului meu. Tu?

fragmente în lectura autorului