vineri, 12 martie 2010

Animalul inimii

“Am scris această carte în memoria prietenilor mei români care au fost ucişi în timpul regimului Ceauşescu. Am simţit că este datoria mea să fac asta.” Astfel motivează Herta Muller apariţia Animalului inimii, carte distinsă cu International IMPACT Dublin Literary Award în 1998.
Ultima dată când am simţit o astfel de plăcere la lecturarea unei cărţi a fost în toamna trecută când am citit-o pe Aglaja Veteranyi.
De altfel, “Animalul inimii” e – după mine – tot un roman-poem. Şi tot despre frică. Dar şi despre revolta împotriva acesteia. Mai exact despre adevărurile care rămân pe limbă “ca un sâmbure de cireaşă, care nu vrea să se ducă pe gât”. Pentru că altfel, dacă adevărul este înghiţit, totul devine minciună. Nerostit, cuvântul nu-şi mai împlineşte menirea ci “este mâncat de gură”.
Romanul-poem nu are note de subsol pentru metafore. Dar cine a trăit pe vremea “proletariatului oilor de tablă şi al pepenilor de lemn” înţelege rostul cărţilor din căsuţa de vară ca şi jocul de şah în care reginele mai puteau fi mutate doar în gând după ce mâncătorii de prune percheziţionaseră casa. Pentru că pe atunci, lucrurile care nu erau bine ascunse nu puteau fi păstrate. Iar dacă nici pe tine nu te ascundeai prea bine, atunci vedeai porumbul, cerul, apa sau vagonul de marfă pentru ultima dată pe această lume. Pentru că “fiecare a doua fugă se lovea de câinii şi de gloanţele grănicerilor”.
Poate de aceea
aveam câte un prieten în fiecare bucăţică de nor
de fapt aşa sunt prietenii când e atâta spaimă pe lume
mama spunea şi ea că e normal şi că nu accepta să mă fac prieten
mai bine m-aş gândi la ceva serios
Poezia lui Gellu Naum se afla şi ea printre cărţile ascunse în căsuţa de vară şi, învăţată pe de rost, era spusă în gând în timpul anchetei. Repetată, devenea cântec. Aproape că puteai crede că e un cântec popular. Şi atunci cele spuse căpitanului Piele nu ar fi fost chiar neadevărate.
Personajele cărţii: o bunică închinătoare şi o alta cântătoare; un părinte care “a mărşăluit într-o direcţie greşită” şi un altul pentru care cuvântul “acasă” nu mai avea decât forma amintirilor; trei prieteni din aceeaşi lume şi o prietenă din lumea cu blesteme. Şi încă: Lola şi celelalte fete din pătrat, doamna Margit şi un Iisus de oţel răstignit pe perete, croitoreasa care-şi împodobea copiii cu inimioare de aur şi nebunul de la fântâna arteziană cu buchetul său de flori uscate.
Toţi sunt la fel de reali ca şi teroarea care se face simţită dincolo de liniştea aparentă. Aşa cum dincolo de corp ori în adâncul lui, fiecare om are un animal al inimii. Care uneori poate fi văzut. Şi poate fi, tot uneori, mai urât decât toate animalele pământului.
Nu poţi scăpa de acest animal chiar dacă ai scăpat de gloanţele grănicerilor. El rămâne cu tine, amintindu-ţi blestemul trecutului. Ca şi blestemul iubirii care te apasă mai mult când îl rosteşti sub un alt cer. “Cine iubeşte şi lasă eram noi înşine, împinseserăm cuvintele unui cântec la limită:
Dumnezeu să-i dea pedeapsă
cu pasul gândacului
vâjâitul vântului
pulberea pământului.”

vineri, 5 martie 2010

Quo vadis


de Henryk Sienkiewicz



Provocarea a fost lansată de Dragoş, aici.

A fost impulsul de care am avut nevoie pentru a reciti “Quo vadis”, roman pe care îl citisem în urmă cu foarte mulţi ani. Şi de care mi s-a făcut dor văzându-l, acum, în mâinile copiilor mei.

Pe atunci, cartea îmi păruse a fi o frumoasă şi emoţionantă poveste de dragoste îmbibată în multă, foarte multă istorie. O poveste într-o poveste, aşadar. Pentru că istoria, după cum afirmă Neagu Djuvara, nu este altceva decât tot o poveste.

Doar că nu e vorba de Împăratul Roşu ci de Împăratul Barbă-Arămie; că pe erou nu-l cheamă Făt-Frumos ci Vinicius iar Cosânzeana se numeşte, aici, Ligia şi estea fiica Împăratului Ligienilor. E şi o “Sfântă Vineri” în poveste doar că e vorba de un “el”, pe numele său, Petronius. Aşadar, o poveste de dragoste scrisă după tipicul oricărei poveşti pe care o cunoşteam de mică: eroul o întâlneşte o clipă pe frumoasa-frumoaselor dar greşeşte ceva. Poate o neîncredere, poate o abatere de la principii ori poate pur şi simplu pe atunci nu ştia ce este adevărata dragoste. Şi o pierde. Iar până la fericita regăsire, se întâmplă povestea.

Această poveste este următoarea:

Ne aflăm în Roma, în timpul domniei lui Nero, împăratul roman care îşi începuse domnia sub semnul crimelor. Se destrămau legături de familie şi de prietenie, aveau loc trădări, demnitatea şi virtutea îşi făceau cu greu loc printre augustanii în stare de orice pentru a intra în graţiile împăratului poreclit “barbă-arămie”. Legea nu mai era acasă la ea în Cetatea Eternă şi ca atare nu mai apăra pe nimeni. Lumea devenise o orgie în care vinul şi sângele colorau somptuoasele palate ca şi înfricoşătoarele arene care umpleau oraşul. “Panem et circenses”. Iată ce-şi dorea poporul. Iar Nero, cabotinul pentru care lumea se reducea la el şi la poftele sale, organiza jocuri şi ospeţe care-i dădeau posibilitatea să-şi etaleze înclinaţiile artistice.

În această Romă se reîntoarce patricianul Marcus Vinicius, fiu şi nepot de consuli. Fusese în război în Asia Minor iar la întoarcere este adăpostit câteva zile în casa lui Aulus Plautius, unde îşi îngrijeşte mâna ruptă. Aici o întâlneşte pe Ligia, fiică de împărat barbar luată ostatecă pentru a garanta pacea de la hotare de imperiu. Dragostea e fulgerătoare şi reciprocă. Doar că metoda folosită de Vinicius pentru a o aduce în casa sa pe Ligia îi desparte. Crescut printre “nebuni”, Vinicius devenise şi el “puţin nebun”. Ligia este răpită şi dusă la Palat printre nimfe şi bacante împodobite cu mlădiţe de mirt şi printre curtezane dedate plăcerilor trupeşti. Şi asta doar pentru a fi aproape de cel care şi-o dorea ca pe un obiect de preţ şi care nu putea accepta un refuz. Va trece un timp până caVinicius să înţeleagă că iubirea se dăruieşte, nu se ia.

Ajutată de sluga sa de încredere, uriaşul Ursus, Ligia fuge şi se ascunde printre creştinii din rândurile cărora, de altfel, făcea parte. Căutarea ei îi prilejuieşte lui Vinicius contactul cu aceşti oameni ciudaţi despre care unchiul său, Petronius, afirmă: “creştinii sunt o sectă nouă apărută nu prea demult în Iudeea. Acolo, în timpul lui Tiberius, a fost crucificat un om, ai cărui adepţi se înmulţesc pe zi ce trece, socotind pe Răstignit drept o divinitate. Se pare că nu vor să recunoască pe ceilalţi zei, în special pe ai noştri. Nu înţeleg ce-ar putea pierde.”

Petronius îşi însoţeşte nepotul de-a lungul acestei aventuri, având un rol covârşitor atât în pierderea, cât şi în regăsirea Ligiei. Este, de altfel, personajul meu preferat.

Aristocrat şi estet depotrivă, Petronius este augustanul din imediata vecinătate a lui Nero. Şi singurul care ocupa un loc atât de invidiat fără să renunţe la critica (abilă, desigur) la adresa împăratului. Părerea sa de cunoscător faţă de creaţiile artistice ale acestuia este redată foarte sugestiv într-o scrisoare către Vinicius: “Vezi şi tu, ca să se uşureze, Vitelius îşi bagă un bastonaş de fildeş pe gât, alţii se folosesc de pene de flamingo muiate în ulei sau în fiertură de cimbrişor, eu însă recitesc poeziile lui Nero, iar rezultatul este imediat. Pe urmă, pot să le laud, dacă nu cu conştiinţa curată, cel puţin cu stomacul gol.” Petronius era el însuşi scriitor, opera sa fundamentală fiind “Satyricon”, un pamflet asupra moravurilor. Supranumit “arbiter elegantiarum”, Petronius îşi juca rolul de sfătuitor al lui Nero iar acesta din urmă îi recunoştea – cel puţin în sinea sa şi, oricum, nu fără invidie – autoritatea.

Conştient că în timpul lui Nero “omul este ca un future: se încălzeşte la soarele favorurilor, iar la prima adiere mai rece, piere”, Petronius şi-a folosit toată puterea pentru a-l ajuta pe Vinicius să fie alături de cea pe care o iubeşte, intrând astfel în dizgraţia împăratului care începuse prigoana creştinilor. După reuşită, îşi încheie socotelile cu viaţa, împreună cu frumoasa şi credincioasa Eunice. Dar nu înainte de a mai puncta o dată în faţa lui Nero, căruia îi trimite o scrisoare în cuvintele căreia are grijă să ţintească vanitatea marelui om de stat evidenţiindu-i diletantismul.

Deşi accentual este pus pe viaţa, obiceiurile, trăirile şi valorile lumii păgâne din Roma aflată la începutul erei creştine, autorul zugrăveşte şi o altă lume. O lume iertătoare, dispusă să primească pe oricine în rândurile ei, bun sau rău, bogat ori sărac, tânăr sau bătrân: lumea creştină. Şi care promite tuturor o nemurire aşa cum ştiuseră până atunci că le este dată doar zeilor. Această lume pare a fi ea însăşi un personaj al cărţii, membrii ei nediferenţiindu-se prea mult, cel puţin nu la nivelul de a crea personaje individuale puternice.

Două dintre acestea trebuie, totuşi, evidenţiate, chiar dacă autorul nu insistă prea mult asupra lor: Pavel din Tars şi apostolul Petru, în împlinirea rostului de a pune piatra de temelia pentru Biserica Mântuitorului.

Dezlănţuită împotriva creştinilor după incendierea Romei, care erau vânaţi şi daţi drept hrană animalelor din arenă ori răstigniţi şi transformaţi în torţe vii în grădinile oraşului, prigoana îl face pe apostolul Petru să părăsească oraşul în căutarea altor locuri în care să predice învăţătura creştină. La ieşirea din oraş acesta îl întâlneşte pe Iisus. “Quo vadis, Domine?” îl întreabă. Iar Iisus îi răspunde: “De vreme ce tu părăseşti poporul meu, mă duc la Roma, să mă răstignească a doua oară.”

Petru înţelege ce are de făcut şi se întoarce. Apostolul continuă să păstorească turma de credincioşi până când prigoana îl va ajunge şi pe el. “Urbi et orbi” vor fi cuvintele sale, înainte de a fi urcat pe cruce.

În pofida prigoanei, numărul creştinilor era tot mai mare: “Părea că din fiecare lacrimă a mucenicilor se nasc noi credincioşi şi fiecare geamăt din arenă se răsfrânge ca un ecou în mii de piepturi. (…) Iată că această cetate a îngâmfării, a crimei, a destrăbălării şi puterii începea să intre sub stăpânirea Lui acum, de două ori reşedinţă, care avea să îndrume lumea trupurilor şi a sufletelor.

Conspiraţia augustanilor conduşi de Pison şi răscoalele legiunilor – în special cele din Galia, nu sunt pe larg redate în carte. Autorul menţionează contribuţia acestora la sfârşitul lui Nero care, părăsit de cei care-l înconjuraseră cu teamă iar nu cu credinţă, se sinucide.

Un sfârşit care ne duce cu gândul la începuturi: “Nu departe de Porta Capena, se înalţă astăzi o capelă modestă cu o inscripţie aproape ştearsă: Quo vadis, Domine?”


marți, 23 februarie 2010

Întoarcerea tatălui risipitor

de Dumitru Radu Popescu


Acţiunea romanului se desfăşoară de-a lungul unei zile toride de vară (autorităţile emiseseră cod roşu de caniculă!) în satul ardelenesc Cioromârda, sat în care au rămas doar bătrânii şi copiii întrucât cei în puteri au plecat “la lucru ori la cerşit” în străinătate. Evenimentul în jurul căruia gravitează personajele constă în înhumarea, în cimitirul satului, a lui Paraschiv, soldatul “mort pe front pe timp de pace”. Astfel că “a fi sau a nu fi”-ul Cioromârlei se referă la moartea lui Paraschiv: “A vrut el cu adevărat să înnobileze şi să purifice viaţa?... N-a mers… acolo şi pentru parale? Să devină erou al patriei un mercenar? Aceasta e întrebarea!”

Planul realului este deseori întrerupt de imagini din “Anotimpul numărul cinci”, un ciclu de vise ale personajelor principale în care, conform voinţei scenaristului şi autopsierului (!) Sebastian Tufiş, Cioromârda apare ca “un sâmbure de ludaie, lud, un tărâm (…) ca un sâmbure de dovleac închis într-o mare de întuneric, ce n-a văzut niciodată lumina şi nici n-a bănuit-o (…)” iar scenariul se doreşte a fi nici mai mult nici mai puţin decât continuarea peliculei lui Vittorio de Sica, “Hoţii de biciclete”!

Personajele, locurile şi întâmplările se înscriu pe linia ciudăţeniilor României de azi, ţara în care “mâine-poimâine o să rămână numai parlamentarii, guvernanţii şi preşedintele – să facă şosele, să-şi facă vile, să fure tot ce-o mai rămâne”.

Astfel, generalul Ghearăntoarsă zis Titi este prezent la căpătâiul soldatului pentru a ţine un discurs menit să-i asigure un loc mai în faţă pe lumea de Apoi (mai exact, un loc în cimitirele eroilor în care “zac generali care n-au a face nimic cu eroismul”).

Poliţistul Ioanea Păsulii, fost pacient al spitalului din Socola (“nebun sub acoperire”, cum îşi spunea) îşi pregătea lucrarea de masterat despre Odiseea şi îi recita generalului Trandafir (şeful său direct) versuri din această lucrare, trecând cu uşurinţă de la corăbiile lui Homer la defuncta flotă românească.

“Felceriţa” Ruxandra era pasionată de pictură. Lângă o replică a celebrei Întoarceri a fiului risipitor a lui Rembrandt aşezase Întoarcerea fiului risipitor Paraschiv, o compoziţie proprie redenumită – la sugestia prefectului Gingirică – Întoarcerea tatălui risipitor, “de ce nu?”. Dacă nu s-ar fi împiedicat de opoziţia părintelui Ciprian, Ruxandra ar fi deschis o expoziţie proprie în biserica din cimitir: ”eu am zis c-ar fi un prilej să mai calce şi prin biserica dânsului cineva… Că biserica parcă a devenit proprietate privată, a părintelui!”

Ciudăţeniile satului lui Paraschiv par a nu se termina: în zidurile bisericii satului (ridicată din banii căpşunarilor şi dotată cu aer condiţionat!) e zidită o Ană – Ana de Cioromârda – care, spre deosebire de Ana lui Manole, şi-a acceptat jertfa “şi n-a plâns”; există o Pytia de Cioromârda, pe numele său Vinerica, persoană care ştia mereu nu doar ceea ce se întâmplă ci şi ceea ce urmează să se întâmple; controversatul profesor Zeze Puţintelea îşi dă duhul într-o hazna ecologică; nedespărţiţii Gica şi Gicu fură “capra vecinului” iar Filofteia Năsturică ştie aproape totul despre Hamlet, despre “Azilul de noapte” ori despre Ulise.

Nici imaginile-simbol nu lipsesc din roman: puştii din sat îşi manifestă dispreţul faţă de trecut strâmbându-se în oglinda retrovizoare a unei Skode vechi din spatele casei lui Paraschiv; cimitirul e raiul în care ajunge şarpele scăpat din ciocul berzei, amintind astfel de povestea biblică potrivit căreia diavolul-şarpe pătrunde în rai; Gicu şi Gica amintesc de Adam şi Eva iar Irina cu pruncul său în braţe (fiul lui Paraschiv) aminteşte de imaginea Fecioarei cu pruncul.

Consider Întoarcerea tatălui risipitor un roman-caleidoscop care dezvăluie o societate românească bolnavă, ciudată şi dezorientată, o societate în care locul ocupat de individ nu are nimic de-a face cu valoarea acestuia (în fapt, cu lipsa de valoare!). Un roman-oglindă a societăţii noastre în care tranziţia se permanentizează şi în care spoiala exterioară acoperă cu success (încă) găunosul conţinut.

Poate greşesc, dar citind am avut impresia că autorul mai plăteşte şi poliţe prin referiri mai mult sau mai puţin transparente la persoane (personalităţi) ale prezentului. Uneori pare că exagerează (de exemplu cu punctele de suspensie:)).

Dar, când ai talent şi, pe deasupra, mai ai şi dreptate, de ce nu?

A, să nu uit: romanul este “împănat” cu glume care m-au făcut să râd cu lacrimi.

Plăcut.

joi, 11 februarie 2010

Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao

de Junot Diaz

Criticii: Naţional Book Critics Circle Award 2007 şi Premiul Pulitzer 2008.

Autorul: “Povestea mea nu este cea mai înspăimântătoare, cea mai limpede, cea mai dureroasă sau cea mai frumoasă. Se întâmplă să fie doar cea care mi-a ieşit în cale.”

Eu: Hmm… mi-am spus la începutul acestei poveşti, bântuită de simţăminte contradictorii care se învecinau, uneori, cu revolta. Am început prin a acuza personajele de indolenţă şi comportament stupid iar autorului i-am reproşat felul în care a înţeles să le modeleze precum şi jocul cu răbdarea cititorului care nu cunoaşte limba spaniolă.

Treptat, povestea m-a prins. Pentru că am hotărât să nu mai judec personajele şi nici drumul pe care autorul a înţeles să le poarte.

L-am luat pe Oscar Wao drept ceea ce era: un dominican ajuns împreună cu familia sa în New Jersey, în mijlocul unei lumi care îl respinge. “Cartonaşul verde” îl trecuse din lumea a treia direct în mijlocul civilizaţiei şi al abundenţelor de tot felul. Atras de cărţi, de jocurile video şi de tot ceea ce înseamnă SF, Oscar pare a uita că pentru a te accepta cei din jur trebuie mai întâi să te accepţi tu însuţi. Tocilar şi introvertit social, prea gras pentru a avea prieteni şi prea puţin dispus la eforturi care ar putea schimba ceva în aspectul său exterior, Oscar trăieşte un adevărat infern în perioada liceului. Dar nimic nu pare a-l urni către o posibilă schimbare. Nici sfaturile imprevizibilei Lola, sora sa, cea care înţelesese că nu poţi să fugi, că singura scăpare e “cea spre-năuntru”; nici eforturile lui Yunior care din dragoste pentru Lola încearcă să-l ajute pe Oscar în războiul acestuia împotriva kilogramelor în plus; nici La Inca, sua abuela, care umplea tăcerile cu rugăciuni.

Totuşi, scurta viaţă a lui Oscar Wao a avut şi o rază de lumină. Ea s-a numit Ybon şi l-a ajutat să înţeleagă ce înseamnă viaţa. Din nefericire şi ce înseamnă sfârşitul, deopotrivă.

Personajele cărţii pendulează între fuku (un blestem al cărui “kilometru zero” se află în Santo Domingo) şi zafa (vraja pentru protecţie împotriva acestui blestem). Dacă la început am gândit că e uşor să dai vina pe un blestem pentru a găsi motivaţii pentru tot ceea ce ai făcut sau nu, au fost şi momente în care am fost de partea eroilor cărţii: de exemplu, când acest fuku s-a numit El Jefe (dictatorul Rafael Leonidas Trujillo Molina împuşcat într-un final de asasini susţinuţi de S.U.A.).

“Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao” se doreşte a fi o zafa, vraja care să pună capăt viselor cu Bărbatul Fără Chip, pentru ca personajele ce se vor naşte dincolo de sfârşitul poveştii să nu se mai teamă. Lumea să fie mai iubitoare şi mai puternică.

luni, 1 februarie 2010

Jocul cu trecutul

Istoria între adevăr şi ficţiune
de Lucian Boia

Considerând istoria “o construcţie intelectuală”, Lucian Boia apreciază textul (discursul) ca având o doză de autonomie faţă de trecutul la care acesta se referă, sprijinindu-se pe imaginar şi ideologie.
Există şi procesul de selecţie, uneori extrem de drastică, proces în urma căruia încărcătura reală a trecutului este mult diminuată. Dacă iniţial interesau evenimentele, treptat acestea lasă locul prioritar structurilor, iar interpretarea prin prizma evoluţiilor economice pare a prinde teren în faţa evoluţiilor politice. Şi astfel, anul 476, un reper istoric până nu demult greu de contestat, începe să pălească în faţa problemelor complexe a căror lungă evoluţie a dus la prăbuşirea treptată a Imperiului Roman. Iar împăratul Romulus Augustus s-ar întrista, probabil, să afle că rolul său diminuează în trecerea de la Antichitate la Evul Mediu.
“Trecutul înseamnă legitimare şi justificare. Fără trecut, nu mai putem fi siguri de nimic.”
Dar, de ce “joc”?
Pentru că omul apelează la fabulaţie, iar aceasta este “un joc nesfârşit cu tot ce ne înconjoară, prelungit adesea până la ieşirea în afara oricărei realităţi tangibile sau demonstrabile”.
Aşadar, istoria nu este realitate, ci reprezentare. Pornind de la acelaşi izvor, teoreticienii istoriei îşi folosesc imaginaţia pe care apoi o îmbracă în haina (uneori strâmtă!) a ideologiei. Interpretările sunt deseori naţionaliste (cu doze de “adevăr” reale sau nu) ajungându-se la “istorii” diferite. Se poate interpreta la fel de bine originea românească ori grecească a “Învăţămintelor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Aici putem aminti şi interpretarea naţionalistă a continuităţii româneşti pe întreg teritoriul vechii Dacii în opoziţie cu cea naţionalistă maghiară care susţine imigraţionismul. Şi totul, pornind de la aceleaşi izvoare istorice. Aceste multiple posibilităţi de a reînvia trecutul se constituie în argumente în plus ale tezei potrivit căreia istoria este reprezentare. O reprezentare gândită în principal prin prizma dihotomiei bine/rău, în orice caz în termeni de opoziţie. În realitate, trecutul înseamnă şi apropiere şi interferenţe, nu doar spectacol şi dramatism. Civilizaţia românească este şi ea un rezultat al acestei “vieţi obişnuite” nu doar al conflictelor care au măcinat-o.
În istorie găsim legitimare şi justificări. Ea ne oferă modele iar învăţămintele care pot fi desprinse sunt nenumărate. Uneori, consideră autorul, ar fi mai bine fără aceste învăţăminte. Pentru că, de fapt, istoria nu se repetă. Iar aplicarea automată a “învăţămintelor” istoriei ar putea fi o metodă sigură de a greşi.
Putem alege armonizarea contradicţiilor iar nu dramatizarea lor. Şi pentru că asumarea învăţămintelor istoriei cade în responsabilitatea noastră, Lucian Boia are şi soluţia: o lume care trăieşte tot mai mult în prezent, eliberată de tensiunile trecutului.
Pentru aceasta, important este să nu mai gândim în termeni de “noi” şi “ceilalţi”: “dacă nu ne-am simţi atât de implicaţi în trecut şi nici în viitor, ci numai în present, dacă n-am fi tentaţi, pe de o parte, să absolutizăm contradicţiile, iar pe de altă parte să ne refugiem în soluţii antiistorice eliberate de contradicţii, atunci cu siguranţă am gândi istoria altfel decât o gândim. Gândind altfel, am fi altfel, şi altfel ar fi atunci nu numai reprezentarea istoriei, ci şi istoria efectivă.”
O carte interesantă, despre multiplele feţe pe care le îmbracă trecutul (interpretări date funcţie de interesele celor implicaţi), şi despre cum ar fi dacă armonia ar lua locul tensiunilor.
Despre real şi imaginar.

joi, 21 ianuarie 2010

Echilibrul între estetic şi etic în formarea personalităţii

de S. Kierkegaard

Considerând alegerea ca fiind o expresie a eticului (“oriunde e vorba de un ´sau-sau´ în sens strict putem fi siguri că eticul joacă un rol”), asesorul Wilhelm îi aminteşte autorului pseudonim A că singurul ´sau-sau´ absolut este alegerea între bine şi rău, alegere care e “absolut etică”.
Fără a considera esteticul ca fiind “răul” (dar acuzând esteticul de “indiferenţă” ceea ce este, totuşi, rău), autorul subliniază că cel care alege eticul alege un “bine abstract”, fiinţa acestui bine fiind doar afirmată, existând în continuare posibilitatea de a opta pentru “rău” la următoarea alegere.
O concepţie estetică de viaţă se întemeiază pe ceea ce poate şi să fie dar şi să nu fie. Trebuie să trăim pentru a ne împlini poftele. De aceea această concepţie afirmă disperarea. Doar că, disperarea în concepţia estetică asupra vieţii înseamnă să câştigi întreaga lume în aşa fel încât să-ţi pierzi sufletul: “La ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Matei 16, 26). Dar se poate şi invers: să pierzi întreaga lume dar să-ţi păstrezi sufletul. Se naşte întrebarea evidentă: Ce este acest suflet, această “esenţă a mea cea mai profundă” neafectată de pierdere dar care ar putea suferi în urma câştigului?
Vorbim, în fapt, de acel “sine” al fiecăruia dintre noi, un “sine” care ar putea fi definit ca fiind “cel mai abstract şi, în acelaşi timp, cel mai concret lucru din toate, e ´libertatea´”.
În timp ce esteticul este ceea ce-l face pe om să fie ceea ce el este nemijlocit, eticul e ceea ce-l face pe om să devină ceea ce el devine. Aşadar, omul care trăieşte doar estetic neglijând latura etică a vieţii nu devine conştient de sine. Eticul nu vrea să facă din om un altceva, ci doar să-l facă să fie el însuşi astfel încât esteticul să nu fie nimicit ci doar transfigurat.
Autorul combate şi concepţia potrivit căreia, în contrast cu cea estetică interesată de desfătare, consideră că sensul vieţii este dat de împlinirea datoriilor. Păcatul acestei concepţii este că “individul este pus într-o relaţie exterioară cu datoria”. Or, individul care trăieşte etic “simte linişte şi siguranţă pentru că n-are datoria în afara sa, ci în sine”.
Deşi categoria de la care se revendică esteticul este frumosul, punctul de vedere estetic asupra vieţii susţine ceva accidental; doar punctul de vedere etic este cel care înţelege omul în desăvârşirea sa, văzându-i adevărata frumuseţe: “Concepţia etică după care fiecare om are o vocaţie are două avantaje în comparaţie cu teoria estetică a talentului. Pe de o parte nu lămureşte ceva accidental în cadrul existenţei, ci ceea ce este universal, pe de alta arată universalul în adevărata sa frumuseţe. Talentul e frumos abia când e transfigurat, devenind vocaţie.”
Ca atare, un om e cu atât mai neobişnuit cu cât realizează în viaţă mai mult din ceea ce este universal omenesc. Dar, pentru a fi extraordinar, omul trebuie să exprime acest universal omenesc la modul superlativ iar nu într-un mod mediocru, fapt ce ar duce la “un cult al banalităţii”.
“Adevăratul om neobişnuit este adevăratul om obişnuit” fapt ce se explică prin aceea că “orice om este o excepţie şi e adevărat că orice om este deopotrivă universalul omenesc şi excepţia de la acesta”.
Şi, pentru a închide cercul, amintesc că la începutul prezentării cărţii menţionam că în timp ce pentru A viaţa apare ca o apă învolburată, pentru B ea e o apă liniştită şi profundă. Iată un citat al autorului, care mi-ar putea sluji drept încheiere:
“Despre omul etic se poate spune că e asemenea unei ape liniştite şi adânci, în schimb cel ce trăieşte estetic e mişcat doar la suprafaţă.”

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

SAU – SAU

Un fragment de viaţă editat de Victor Eremita
Partea a doua cuprinzând hârtiile lui B. Scrisori către A

Autor: S. Kierkegaard

“Valabilitatea estetică a căsătoriei”
Studiul are forma unei scrisori (improprie, de altfel, prin dimensiune) adresată de Wilhelm, asesor la tribunalul curţii şi al oraşului, unei persoane cu “fire cuceritoare” pe care autorul doreşte s-o pună în gardă nu faţă de lume ci faţă de propriul sine. E o provocare la luptă întrucât B (pseudonimul autorului) îl desconsideră pe A (pseudonimul destinatarului acestei “epistole”) despre care afirmă că e asemeni pilotului unei corăbii care însă, având ochiul “priceput la oameni şi la ape”, ştie cât de departe să ducă oamenii spre a-i face să eşueze.
Viaţa este diferit percepută de cei doi: în timp ce pentru A ea apare ca o apă învolburată, pentru B ea e o apă liniştită şi profundă. Conştient de aceasta, autorul doreşte să-şi convingă interlocutorul despre importanţa estetică a căsătoriei, nemulţumit de faptul că mai toate scrierile se încheie acolo unde ar trebui să înceapă: “Nu şi-au croit oare peste secole autorii şi cititorii de romane calea de la un volum la altul, pentru a se opri la o căsătorie fericită, n-au răbdat oare cu încredere generaţii întregi câte patru acte de greutăţi şi încurcături, numai pentru că în actul al cincilea părea că se va ajunge la deznodământul unei fericite cununii?”
Studiul fiind conceput ca replică în care sunt reluate afirmaţii ale lui A, cititorul are posibilitatea să cunoască şi punctul de vedere al acestuia din urmă, alături de cel al autorului. Şi astfel, poate filtra opiniile celor doi cu privire la subiectele propuse, având propriul punct de vedere.
Convins că nimic nu distruge esteticul dintr-un om, asesorul Wilhelm nu acceptă împărţirea “strigătoare la cer” potrivit căreia doar cei puternici, bogaţi şi cultivaţi au parte de estetic, iar cei săraci au parte cel mult de religiozitate. Eticul, esteticul şi religiosul sunt prezentate ca sfere diferite în acord (armonie, deci) atât în prima iubire cât şi în căsătorie. Iubirea e unitate a contrariilor, “senzuală şi totuşi spirituală, libertate şi totuşi necesitate, e o chestiune de moment, ţinând în mare măsură de prezent, având totuşi în sine o veşnicie”. Şi insistă pe importanţa aspectului religios al căsătoriei, propunându-şi să dovedească faptul că religiozitatea şi eticul ce se adaugă primei iubiri în iubirea conjugală nu o minimalizează pe aceasta din urmă: “Nu-l consider pe Dumnezeu atât de supralumesc încât să nu-i pese de pactul dintre bărbat şi femeie, pe care chiar el l-a iniţiat; iar eu n-am devenit atât de spiritualizat încât latura pământească a vieţii să-mi pară lipsită de importanţă. Toată frumuseţea cuprinsă în erotismul păgân îşi are valabilitatea în creştinism, în măsura în care poate fi legată de căsătorie.”
De altfel, în repetate rânduri asesorul Wilhelm îl acuză pe A de faptul că – trăirile sale nefiind profunde – viaţa îi este o simplă închipuire, oprindu-se mereu şi mereu în faţa începutului: un cuceritor care nu mai vrea nimic de la victima sa după ce a supus-o. Cavalerul primei iubiri nu crede în eternitatea acesteia!
Referindu-se la modul în care individul se raportează la timp, autorul îi acuză atât pe cei care trăiesc cu precădere în amintire (cei ce-şi doresc să se întoarcă în timp), cât şi pe cei care trăiesc cu precădere în speranţă (cei preocupaţi exclusiv de viitor) şi pledează pentru “individul adevărat” care trăieşte în acelaşi timp în speranţă şi în amintire, unitatea dintre acestea două fiind “adevăratul timp prezent”. Doar în acest fel viaţa individului dobândeşte continuitate adevărată, plină de conţinut.
Această idee de continuitate în iubire, atitudine, trăiri, este obsesiv reluată de autor evidenţiind astfel prezenţa eticului în viaţa individului.
Autorul studiului concluzionează: “Iubirea conjugală îşi are adversarul în timp, victoria în timp, eternitatea în timp, astfel că va avea întotdeauna o misiune de îndeplinit, chiar dacă ne-am imagina că îi lipsesc toate aşa-zisele încercări exterioare şi interioare.”
În accepţiunea autorului, desăvârşirea există. Ea este unitatea dintre iubire şi datorie, aşa cum tot ceea ce e frumos şi bun apare ca fiind o unitate de contrarii.
Explicându-i toate acestea lui A, asesorul Wilhelm “a tras aer în piept, bucurându-se de libertate”: dixi et animam meam liberavi