Jurnalul fericirii

de N. Steinhardt

Niciodată nu am crezut că prezentarea unei cărţi este un lucru uşor. Poţi determina persoanele care intră în contact cu această prezentare să se apropie sau, dimpotrivă, să se îndepărteze de cartea respectivă. Cu alte cuvinte, autorul poate fi nedreptăţit de către persoana ce face prezentarea şi care (e cazul meu) nu are nici măcar pregătirea necesară. Şi nu mă refer la reaua-credinţă a prezentatorului ci la neştiinţa, la nepriceperea lui.
Pe mine „Jurnalul fericirii” al lui Nicu-Aureliu Steinhardt m-a copleşit. Voi încerca să mă ridic la o înălţime rezonabilă pentru a putea vorbi despre acest jurnal.
Când Miguel de Unamuno a spus: „să crezi în Dumnezeu înseamnă să îţi doreşti ca el să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista”, cred că la oameni asemeni lui N. Steinhardt s-a gândit. Acest „ovrei care a iubit pe Domnul Hristos şi neamul românesc” (cum se autodefineşte într-o scrisoare adresată lui Virgil Ierunca în octombrie 1979) s-a născut la Bucureşti în 1912, ca fiu al lui Oscar Steinhardt, fost coleg la Politehnica din Zurich cu Einstein şi membru al Ordinului „Coroana României” în rang de cavaler. Pe linie maternă se înrudea cu Sigmund Freud pe care, în copilărie, l-a vizitat la Viena. A fost coleg de şcoală cu Alexandru Paleologu, Mircea Eliade şi Constantin Noica, pentru acesta din urmă având o prietenie şi un respect deosebit. (N. Steinhardt va mărturisi că Noica „a jucat un rol capital în viaţa mea: pot spune că, în afara părinţilor mei, nimeni nu mi-a influenţat soarta mai hotărâtor, schimbându-mi-o din temelii.”) De altfel, în 4 ianuarie 1960 este arestat în procesul „mistico-legionar” Constantin Noica - Dinu Pillat şi este condamnat la 12 ani muncă silnică deoarece refuză calitatea de martor al acuzării. În august 1964 este eliberat (în ultimul val). La cererea sa, în închisoare este botezat creştin ortodox de către ieromonahul Mina Dobzeu. Urmărit mereu de Securitate, (îi confiscă „Jurnalul” pe care îl redobândeşte, ulterior, prin intermediul Uniunii Scriitorilor) reuşeşte totuşi să publice cărţi, în special cronici, critică, eseuri şi traduceri. Ţine chiar legătura cu nume sonore ale diasporei româneşti: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca. La îndemnul prietenului Constantin Noica, ultima parte a vieţii o petrece la Mânăstirea Rohia unde în martie 1989 decedează şi este înmormântat.
„Jurnalul fericirii” este un memorial care nu urmează o cronologie a faptelor. Întâmplările sunt prezentate asociativ, ca aduceri-aminte care curg unele din altele şi aşezate în pagină pe măsură ce acestea îl copleşesc pe autor. Avem de-a face cu „un spaţiu proustian descompus de timp” cum va afirma la sfârşitul cărţii, autorul. „Am urmărit prin acest jurnal să-mi clarific mie un proces sufletesc complex” avea să scrie N. Steinhardt în declaraţia dată în faţa organelor de securitate la 14 decembrie 1972, cu ocazia confiscării manuscrisului.
Autorul nutreşte o dragoste aparte pentru poporul român pe care-l consideră înzestrat cu „o putere transfiguratorie ce-i permite să preschimbe întregul univers şi să pătrundă în cosmosul liturgic.” De altfel, la Jilava l-a cunoscut pe Anatolie Hagi-Beca, „macedonean şi legionar” spune Steinhardt (în timp ce, referindu-se la sine, îşi spune „evreu botezat şi naţionalist român”) care era îndrăgostit asemeni lui de ceea ce numeşte „fenomenul românesc”, altfel spus de „ poporul român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, câmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru.”
Steinhardt vorbeşte despre studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriţei afirmând că a găsit aici o desluşire clară a motivelor pentru care a intuit la poporul român un fond creştin irecuzabil „datorită căruia până şi defectele Românilor par scăldate de o lumină atenuantă” şi consideră că, asemeni creştinismului, românismul poate anula urmările aparent iremediabile ale unei tragedii (la fel cum spânzurarea de lemnul crucii ajunge a fi biruinţă asupra morţii).
De altfel, când e vorba de recunoaşterea valorilor acestei ţări, Steinhardt depăşeşte cu uşurinţă orientările politice. Astfel, despre asasinarea lui Nicolae Ioga afirmă că nu există scuză pentru ceea ce s-a petrecut în pădurea de la Stâlpnicul. Şi continuă: „Lui Iorga i se aplică întocmai vorbele lui Bossuet despre abatele Rance: c’est un home contre lequel on ne saurait avoir raison. E atât de mare încât nu poţi avea dreptate împotriva lui.”
Steinhardt a crezut în valorile acestei ţări şi nu s-a sfiit să declare acest lucru chiar în faţa completului de judecată când, la ultimul cuvânt, s-a ridicat şi a rostit cu fermitate: „Pentru mine este o onoare să fac parte din acest lot.” Dând dovadă de modestie, autorul nu aminteşte acest lucru în jurnal însă o va face, ulterior, doamna Simina Mezincescu, adăugând: „nu pot să uit admiraţia pe care mi-a stârnit-o în momentul acela.”
Oscar Steinhardt, tatăl autorului, este o persoană care ocupă o bună parte din gândurile acestuia. În fapt,momentele de cumpănă le-a depăşit urmând sfaturile părintelui. Chemat să fie martor al acuzării, tatăl i-a atras atenţia că dacă va refuza, va avea, probabil, zile grele dar nopţile va dormi bine, ori, dacă va da curs cererii comuniştilor va avea zile destul de bune dar nopţile îi vor fi chinuitoare. Iar când a fost arestat, acesta i-a amintit: „Nu te întrista. Pleci dintr-o închisoare largă în una mai strâmtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare mai strâmtă într-una mai largă.”
Nu doar că nu a trădat şi şi-a asumat, astfel, destinul, dar N. Steinhardt a încercat – pe cât i-a fost posibil – să facă bine chiar şi în condiţiile grele din închisoare: împreună pe banca acuzaţilor, i-a şoptit lui Constantin Noica (acesta se simţea vinovat de arestarea celor care făceau parte din lot), asigurându-l că toţi ceilalţi sunt bine şi nimeni nu e supărat pe el, dimpotrivă. Zâmbetul apărut pe faţa lui C. Noica a fost o recompensă imensă: „numai când facem binele dobândim ceea ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea.” Şi continuă: „Nu ştiu că-i aşa. Cred că-i aşa şi constat – experimental – că aşa este.”
Credinţa şi curajul, (această „făptuire în prezent” reproşată uneori – ce-i drept, prieteneşte – de C. Noica) sunt cele care-l fac să depăşească greutăţile vieţii din închisoare. Alcătuieşte un „cod de comportament în anchetă” în care esenţial era că „adevărul nu se cuvine a fi rostit oricând şi oriunde. Nu are valoare absolută.” Şi avea să respecte acest cod autoimpus şi după ce iese din închisoare, cu ocazia declaraţiilor date în faţa securităţii.
Prezentând viaţa dintre zidurile închisorii, N. Steinhardt nu se preocupă prea mult de îngrozitoarele suferinţe fizice la care au fost, cu toţii, supuşi ci pune accent pe redarea rezistenţei spirituale a intelectualilor. În închisoare se predau cursuri de sanscrită şi de istoria artei, de filozofia dreptului şi de istoria culturii. Se predau, de asemenea, limbi străine, se învaţă poezii.
De altfel, oferindu-i ocazia de a-şi plăti greşelile trecutului, închisoarea constituie pentru Steinhardt o etapă care l-a ajutat să se regăsească, să înţeleagă cine este: „Am intrat în închisoare orb (...) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.”
Vorbind despre această operă, Virgil Ierunca afirmă: „Închisoarea a constituit pentru N. Steinhardt academie şi altar. Să ne mai mirăm că mărturia lui se cheamă Jurnalul fericirii?”
O carte care te face mai bun. Te ajută să distingi ceea ce contează cu adevărat în viaţă ... să detaşezi adevăratele valori – cele spirituale – de „materialul” care ne copleşeşte prea mult în acest prezent...
Mă urmăresc cuvintele autorului: „albastru nu e o culoare, e şi el o linişte”... şi imaginea cu petecul de cer abia zărit printre stinghiile de lemn care acopereau geamul celulei mă copleşete...
Cât de puţină linişte i-a fost dată!
*
Pentru cei care sunt interesaţi, fac aici un link. E un material interesant.