„Errata. O autobiografie”

de George Steiner

Intrasem în Cărtureşti după Irvin Stone. Nu l-am găsit şi, cum nu-mi place să ies cu mâna goală dintr-o librărie, m-am pierdut printre rafturi...
I-am citit referinţele şi am acceptat provocarea.
Cartea este, deseori, destul de „tehnică” şi „îmbibată” de termeni care depăşesc cultura mea generală de aceea nu m-am simţit tocmai „acasă” pe unele pagini. Evident, sunt singura vinovată...
Aşadar...
Scriitor şi lingvist franco-anglo-american, George Steiner s-a născut în 1929 la Paris. Este cunoscut ca eseist, critic literar şi filozof, în eseuri abordând subiecte din domeniile teoriei lingvistice, teoriei pedagogice, filozofiei pedagogice şi politice.
În paginile cărţii, scriitorul ni se dezvăluie rememorându-şi viaţa, iar această introspecţie autobiografică este susţinută de o serie de reflecţii asupra educaţiei, artei şi religiei. Adept al clasicului, educat în spiritul venerării şi idolatrizării „titanilor” gândirii, muzicii, literaturii şi artelor (caracteristic iudaismului emancipat central-european, cum declară singur) se întreabă dacă situaţia noastră actuală culturală, intelectuală nu corespunde cumva unui post-scriptum, unui epilog mai mult sau mai puţin confuz: „Mi-a trebuit mult timp să înţeleg că efemerul, fragmentarul, ridicolul şi autoironia sunt modelele-cheie ale modernităţii; că interacţiunile dintre cultura înaltă de clasă şi cea populară, manifestată cu precădere prin intermediul filmului şi al televiziunii au înlocuit în mare măsură monumentalul panteon.”
Făcând parte din diaspora evreiască, autorul se referă la întregul agregat al suferinţei acestora, începând cu plasări pe poziţii de inferioritate şi culminând cu masacrele medievale din Renania, urmărirea rebelilor de către Inchiziţie, progromurile din Est şi, în fine, Holocaustul: „Fiecare tată evreu este, într-un moment sau altul al vieţii sale de om şi de părinte,un fel de Avraam faţă de fiul său, Isaac, în acea nedescrisă călătorie de trei zile spre muntele din ţinutul Moria. Capitolul 22 al Genezei se află în inima măcinată a întregului iudaism.”
O importantă parte a cărţii este alocată problemei multilingvismului.
Aminteşte legenda Turnului Babel din Tora când Turnul este distrus şi omul nu mai este în acord ontologic cu faptele din lume. Cuvântul şi obiectul, gândul şi exprimarea lui articulată, simţirea şi comunicarea nu se mai întrepătrund organic. „Niciodată nu putem spune tot ceea ce vrem să spunem, niciodată nu putem purifica descrierea ori analiza verbală de o posibilă penumbră de ambiguitate, de valori şi conotaţii încă incomplet lămurite sau confidenţiale, în fond inexprimabile.” Acuză aşa-numitele doctrine progresiste de creştere a copilului şi de psihologie a acestuia, care se manifestă în special în Statele Unite şi care susţin că multilingvismul precoce va genera confuzie în psihicul încă necopt al minorului. Steiner, în copilăria căruia „limbile se intersectau în zbor prin casă”, consideră că această teorie „este o idioţenie”şi dacă este aplicată „sărăceşte şi asupreşte spiritul uman”. Adept al zicalei „tradurre e’tradire” şi convins că fiecare limbă exprimă în cuvinte o structură de valori, sensuri şi supoziţii cu care nicio altă limbă „nu-şi poate încerca puterile”, afirmă că, în fapt, la Babel n-a fost vorba de un blestem; din contră: darul nenumăratelor limbi este o binecuvântare. „Moartea unei limbi, chiar dacă este vorbită în şoaptă doar de o mână de oameni de pe o parcelă a unui teritoriu condamnat, înseamnă moartea unei lumi.”
Vorbind despre cuvântul ajuns literatură, Steiner este convins că Shakespeare a dat dovadă de cea mai mare capacitate de a exprima în cuvinte esenţa lumii şi afirmă că limba engleză a devenit universală datorită lui. Cu toate acestea, îşi păstrează convingerea că „inteligenţa poetică şi puterea de organizare a lui Dante rămân inegalabile.”
Muzica joacă un rol important în viaţa autorului care afirmă că aceasta este alfa şi omega existenţei însăşi. George Steiner consideră cântecul cea mai carnală şi spirituală dintre toate realităţile, el activând diafragma şi sufletul, în acelaşi timp. Organic, cântul ne plasează mai aproape de lumea animală decât orice alt gen de manifestare umană. „Muzica se înţelege de la sine la fel ca dragostea şi moartea.”
Citind, am fost plăcut surprinsă când am găsit menţionat numele marelui nostru sculptor, Constantin Brâncuşi.
Astfel, vorbind despre oraşul Gerona din Catalonia, autorul afirmă că acesta e plin de bogăţii şi enumeră, printre acestea, basilica fortificată Seu, care adăposteşte sepulcrul contesei Ermessenda, sculptura fiind realizată de Guillem Morrel. „Aceasta reprezintă una dintre puţin cunoscutele culmi absolute ale artei gotice, ale tuturor artelor simple şi pure. Făcută din alabastru, faţa statuii de pe mormânt este un simbol al somnului însuşi, al adevăratei şi bine-venitei odihne, în spatele pleoapelor ei închise şi al buzelor întredeschise, sculptorul ascunzând un început de surâs. Dar cuvântul ‘surâs’ poate că nu este bine ales. Însăşi roca cioplită emană un secret al luminii, al reticentului adio spus la despărţire. Economia de linii şi antinomia abstractizărilor voluptuoase, chiar senzuale nu vor mai fi obţinute vreodată până la Brâncuşi.”
Sigur, problemele tratate sau doar amintite de autor pe parcursul cărţii sunt multiple şi complexe. De aceea spuneam, la început, că m-am simţit provocată. Mă văd, însă, nevoită să închei această prezentare care, lungită prea mult, ar putea să reducă interesul celor ce se apleacă asupra ei.
Pentru că suntem în plin postmodernism, doresc să adaug opinia acestui erudit de o impresionantă cuprindere interdisciplinară cu privire la acest curent în cadrul căruia se manifestă cultura actuală: „Oricât de influente ar fi, deconstructivismul şi postmodernismul nu reprezintă decât nişte simptome, nişte bule licăritoare de la suprafaţa unei mutaţii mult mai profunde.”
Personal, mă bucur că am acceptat provocarea.