Interlocuţiuni

de Alexandru Paleologu

În ce mă priveşte, pe Alexandru Paleologu l-am mai întâlnit în „Bunul-simţ ca paradox” şi în „Alchimia existenţei”. Ba chiar şi unele texte din „Interlocuţiuni” ar trebui să-mi fie cunoscute de pe vremea în care devoram ziarele şi revistele din „presa liberă” de după Revoluţie. Pentru că această carte este, în principal, o reaşezare în pagină a unor interviuri şi texte din anii ’90.

Dar nu doar atât.

Cartea reprezintă confesiunea unei personalităţi dar şi o prezentare a problemelor sociale, politice şi mai ales culturale care preocupă societea românească şi, de ce nu, întreaga Europă.

Alexandru Paleologu urmăreşte aceste probleme din perpectiva artistului.

Referitor la dorinţa de putere care preocupă individul, el afirmă: „E o fantastică iluzie, cea a puterii. Un artist nu priveşte în această direcţie decât, în cel mai bun caz, ca la o sferă de competenţă cu totul străină de a sa, sferă la care nu are de ce să râvnească, a sa oferindu-i satisfacţii de cu totul altă esenţă şi calitate. Ce putere poate avea (şi dori) un artist în afară de arta lui?”

Sigur, autorul a gustat din această cupă a puterii fie ca ambasador al României postdecembriste, fie ca membru al unui Parlament pestriţ, unde i-a avut colegi şi pe cei pe care-i admira, precum şi pe cei pe care-i detesta, deopotrivă. Dar „o politică în care nu te amuzi este o politică infernală” spune Alexandru Paleologu (într-o convorbire consemnată de Bogdan Ghiu publicată în „Dilema” din 2-8 aprilie 1993 şi redată în „Interlocuţiuni”), făcând apel la umor şi la iertare.

Cu atât mai mult cu cât Alexandru Paleologu este unul din cei mulţi care au trăit experienţa închisorilor comuniste pentru vina de a fi fost un intelectual.

„Eu mă consider norocos pentru anii de puşcărie, pentru că mi s-a dat, astfel, ocazia unei totale revizuiri interioare şi a acceptării unor realităţi providenţiale. Providenţa e misterioasă: când te bate ea, de fapt, te mângâie.”

Această atitudine de supunere şi răbdare în faţa destinului (nedrept destin, nu-i aşa?) am întâlnit-o şi la alţi oameni de cultură. Mă gândesc, acum, la Nicu Steinhardt care afirma în „Jurnalul fericirii: „Am intrat în închisoare orb (...) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat , râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să guat felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba chiar cu mine însumi.”

De altfel, cei doi au fost colegi de şcoală şi au avut aceeaşi dragoste faţă de „fenomenul românesc”. Pentru Alexandru Paleologu poporul român are atribute în care, din păcate, puţini politicieni actuali mai cred: curaj, decenţă, perseverenţă, luciditate, onoare. Şi aminteşte, cu admiraţie, că „la noi s-a făcut închisoare pentru Platon, pentru Dante, pentru limba franceză”. Şi că suntem singurii din răsăritul Europei care am avut o rezistenţă armată anticomunistă, care a luptat mai bine de un deceniu în munţi, până la exterminare. Aşa că „aroganţa şi privirea suficientă, superioară, ale Occidentului noi ar trebui să le privim cu oarecare indulgenţă, cu politicos dispreţ şi cu o toleranţă de profesor care îi învaţă cu duhul blândeţii pe ignoranţii ce trebuie să afle."

Sigur, nu contestă că o democraţie imperfectă a făcut posibil ca cei aflaţi la conducerea structurilor societăţii să nu fie chiar cei mai îndreptăţiţi să reprezinte acest popor. Şi consideră votul universal ca fiind cel mai inechitabil sistem de vot pentru că face posibil ca „votul a o sută de oameni luminaţi şi oneşti să fie anulat de votul câtorva mii de oameni, cel puţin ignoranţi, dacă nu mai rău.”

O bună parte din paginile cărţii este dedicată culturii, subiect pe care Alexandru Paleologu îl vede ca factor de umanizare. Arătând că elitele sunt determinante în menţinerea civilizaţiei, Alexandru Paleologu consideră potenţialul intelectual ca fiind potenţialul funciar al unei naţiuni. Iar pe cel al României îl apreciază ca fiind remarcabil. Autorul subliniază faptul că se impune să inventariem cu atenţie cazurile de curaj şi de sacrificiu de care au dat dovată mulţi români, de-a lungul istoriei noastre.

O carte complextă, cu teme variate şi greu de rezumat în câteva rânduri. Totuşi, dacă ar trebui să-mi limitez prezentarea la doar câteva cuvinte, m-aş opri la cele ale autorului, pe care eu le consider reprezentative: „Din experienţa mea de viaţă, am înţeles că valoarea cea mai importantă şi inteligenţa adevărată sunt date de puterea de a iubi şi de ştiinţa de a pierde.”

Există cărţi care trebuie citite pentru a ne înţelege mai bine istoria. Iar „Interlocuţiuni” reprezintă o fărâmă din istoria acestui neam. Şi sunt români pe care trebuie să-i cunoaştem, pentru a şti mai multe despre noi. Alexandru Paleologu e unul dintre ei.

Cititul unei cărţi te ajută să înţelegi mai bine omul care te aşteaptă, răbdător, printre paginile ei. Aşa cum deschiderea unui evantai te ajută să înţelegi desenul aşternut pe el şi pe care, înainte, abia îl ghiceai.

*

Pentru că am fost, poate, prea rigidă în prezentarea cărţii şi pentru că Alexandru Paleologu considera umorul un „ceva” necesar care dă savoare acestei lumi pe care el chiar a iubit-o, am să prezint aici o relatare a autorului despre Al. O. Teodoreanu, care pe mine m-a făcut să zâmbesc. Ceea ce vă doresc şi vouă. :)

„Cariera de magistrat a lui Al. O. Teodoreanu s-a curmat brusc, ca judecător la Turnu Severin, printr-un act de frondă în cel mai pur stil „Păstorel”. La o acţiune intentată de un cetăţean a cărui soţie părăsise domiciliul conjugal cu un alt bărbat, a dat o sentinţă astfel motivată: Având în vedere, pe de o parte, principiul de drept civil en fait de meubles possession vaut titre, iar pe de altă parte că, precum se ştie, la, donna e mobile, se respinge acţiunea.”

*

Aşa că, dacă v-aţi hotărât să citiţi cartea, vă doresc lectură plăcută!

Misterioasa flacără a reginei Loana

de Umberto Eco

Un roman postmodern în care se împletesc realul şi imaginarul într-un mod inedit şi în care trecutul este susţinut şi de imaginile care ilustrează paginile cărţii.
Giambattista Bodoni (Yambo), o persoană de şaizeci de ani, trăise toată viaţa în preajma cărţilor fiind anticar, asemeni bunicului său.
În urma unui accident cerebral, Yambo suferise o uşoară formă de amnezie retrogradă şi îşi pierduse memoria episodică. Aducerile aminte pe care le mai păstra erau legate de întâmplări şi personaje din cărţile citite: „Capul meu nu era gol, ci se învârteau prin el amintiri care nu erau ale mele.”
Nu-şi amintea nici imagini, nici mirosuri, nici gusturi. Doar cuvinte.
Fiecărei întâmplări în faţa căreia era pus de noua sa viaţă îi asocia un citat dintr-o carte pe care, cândva, o parcursese: „Citatele sunt singurele mele felinare în ceaţă” se justifica Yambo disperat că ştia totul despre Alexandru cel Mare şi nimic despre micuţul său nepot, Alessandru.
Se simţea, într-un fel, asemeni lui Pipino cel născut bătrân şi mort copil. În orice caz, asemeni personajului lui Giulio Granelli, Yambo îşi începe călătoria spre trecut, spre a se redefini. Şi tot asemeni acestui personaj, avea să se dizolve în neant (sau în Tot) la sfârşitul călătoriei sale.
Ceaţa ce îi întuneca amintirile este un laitmotiv care însoţeşte povestea lui Yambo pe tot parcursul cărţii.
Pentru a-şi recâştiga trecutul hotărăşte să plece la Solara, locul unde şi-a petrecut copilăria. O zonă bântuită de ceţuri aproape tot timpul anului. Şi de iele.
Aici, Yambo se redescoperă treptat, pe măsura regăsirii eroilor din cărţile care îl marcaseră cândva.
Regăseşte şi revista ilustrată, cu copertă multicoloră, intitulată „Misterioasa flacără a reginei Loana”: „Acolo era explicaţia misterioaselor flăcări care mă agitaseră după trezirea din accident, iar călătoria la Solara capătă în sfârşit, un sens.”
Flăcările misterioase îl mistuie pe Yambo pe tot parcursul recompunerii trecutului său, inclusiv pe cel al rememorării anilor din perioada fascismului mussolinian. Descoperă că în timp ce şcoala îl educa în spiritul miturilor fasciste, el se refugia deseori în lumea cărţilor şi a revistelor care îi prilejuiau întâlniri cu eroi diferiţi de cei propuşi de cultura oficială. O altă lume, care îl iniţia într-o viziune diferită a Binelui şi a Răului.
Însoţit de Broasca de tablă, de Angelo Ursul, de ceaţa şi ielele din Vallone (înspăimântătoarea vale de lângă Solara), dar mai ales de cărţile sale, Yambo se regăseşte. E ca şi cum renaşte din paginile cărţilor ce-l marcaseră cândva.
Memoria de hârtie a lui Yambo este înlocuită, treptat, de o memorie adevărată în care el ocupă locul central. Şi, astfel, reapare chipul Lilei pe care Yambo îl recompune, trasând triunghiul just între reperele de care dispune (aşa cum descoperea comoara Clarabellei, în copilărie).
Lila se născuse dintr-o carte, în perioada liceului.
Şi, din nou, misterioasa flacără îi provoacă tahicardia.
Apoi totul se întunecă.

Insula din ziua de ieri

de Umberto Eco

Să continui să trăieşti în universul tău, acolo unde întâmplarea te-a aşezat, dar să-ţi construieşti încă un univers, după propria-ţi dorinţă. Un fel de refugiu în care eşti scenarist, regizor şi actor, deopotrivă. Uneori, cele două universuri să se reverse unul în altul şi să le confunzi legile. Şi atunci totul să devină posibil: viaţa să nu fie decât un joc în care poţi şterge Timpul aruncând toate ceasurile în mare; joc în care, de asemenea, poţi câştiga orice luptă aplicând Lovitura Pescăruşului iar oamenii pot trăi numai dacă sunt „povestiţi” de ceilalţi... altfel, abandonaţi nepoveştilor, mor.

Aşadar, pentru a supravieţui, trebuie să ne spunem poveşti...

În urma unui naufragiu, Roberto de la Griva pluteşte pe apele Pacificului până descoperă o corabie care-i devine univers. Aceasta, un fel de Arcă a lui Noe, îi oferă aproape tot: spaţiu, hrană, ba chiar şi companie în persoana ineditului părinte Caspar.

Povestea lui Roberto nu e foarte diferită de povestea oricăruia dintre noi. Pentru că e om, caută şi el fericirea. Doar că el o crede întrupată în Columba de Culoarea Naramzei aşa cum cavalerul maltez credea că fericirea e ascunsă pe insula Escondida iar părintele Caspar o lega de atingerea meridianului de o sută optzeci de grade.

Insula zilei de ieri trăieşte nu departe de corabia pe care Roberto e prizonier, dar acesta nu ştie să înoate. Aşa că îşi trăieşte prezentul rememorându-şi trecutul şi construindu-şi o poveste care populează Ţara Romanelor.

Poate viaţa e o căutare a zilei de ieri în încercarea de a mai îndrepta câte ceva din trecut. Şi soluţia ar fi găsirea meridianului antipod dincolo de care se mai află, încă, ziua ce a trecut.

Iar târziu, când lumea reală şi lumea imaginară se întrepătrund, când începi să mori transformându-te în piatră, să te împaci cu Timpul: să pluteşti într-o amiază veşnică pe geana aceea care separă ziua de azi de ziua dinainte. De o parte şi de alta a ta să-şi urmeze cursul anotimpurile, eclipsele şi mareele; să se nască şi să se prăbuşească imperii iar monarhi şi pontifi să se transforme în nimic; marea să se dezlănţuie sălbatică şi apoi să se cuminţească asemeni unei bălţi; să fie zi şi să fie noapte... Doar tu să continui să pluteşti pe dâra aceea de Netimp... pentru tine să nu se schimbe nimic...

Melancoliile lui Roberto şi perfidiile lui Ferrante, savuroasele comicării ale părintelui Caspar şi subtila prezenţă a Doamnei căreia Roberto îi spune povestea sa...

Toate, şi încă multe altele fac din „Insula din ziua de ieri” o carte care trebuie citită. Ea ne ajută să ne găsim longitudinea spre a şti câte ceva despre noi.

*

Capitolul intitulat „Grădina Desfătărilor” s-ar putea traduce în imagini, cam aşa:

Viaţa ca o coridă

de Octavian Paler

Aşadar, din nou Octavian Paler...
Din nou despre acele lucruri spre care Octavian Paler îşi îndreaptă atenţia: Grecia antică, Evul Mediu pe care doreşte cu orice preţ să-l reabiliteze, Spania cavalerească din care nu lipsesc Don Juan şi Don Quijote... şi coridele.
Corida este o realitate. Aşa cum e broşura care cuprinde regulamentul după care se desfăşoară o luptă cu taurii, găsită într-un anticariat din Bucureşti. Tauromahia îşi are propriile reguli.
„Un joc serios” (evident, corida), „Şi eu am fost în Arcadia” (sau despre deziluzia împlinirii unui vis), „Butoiul lui Diogene” (izolarea în pieţe publice sau însingurarea în mijlocul mulţimii), „Om de răspântie” (scriitorul la răspântia dintre carte şi viaţă), „Per aspera ad astra” (despre zborul care începe, inevitabil, cu deschiderea aripilor) şi „Dincolo de Rubicon” (drumul fără întoarcere al vieţii) sunt părţile care compun cartea. Sau acte ale piesei în care autorul încearcă să „ia cu asalt cerul”. Tratând toate aceste subiecte, „Viaţa ca o coridă” nu face excepţie de la regula cu care Octavian Paler ne-a obişnuit: acesta scriind, se descrie. Pentru că în el trăieşte încă cel care „a copilărit într-un mit” în „satul cu nume feminin” de la poalele munţilor Făgăraş. Şi tot acolo, înlăuntrul său, „viitorul există deja, într-o măsură, sub forma amintirii”.
Poate greşesc, dar eu îl văd pe Octavian Paler în fiecare personaj al său. În confesor şi în cel care primeşte împărtaşania, deopotrivă. „Sufăr de un exces de memorie cum suferă alţii de un exces de acid gastric” spune cel care a ajuns să pună memoria „pe acelaşi plan cu zeii şi cu destinul”.
Viaţa e o coridă. Doar că în viaţă sunt mai multe variante ale jocului. „Într-o coridă, totul se ţese cu trei fire de cânepă, Răul, Iubirea şi Moartea. (...) Pe când într-o viaţă firele sunt mai multe şi uneori se încâlcesc până la confuzie. Începi să te gândeşti nu numai la ceea ce a fost ci şi la ceea ce ar fi putut să fie.”
Cel care nu poate vorbi despre fericire fără să întindă mâna spre ea îşi încalcă jurământul de a nu mai scrie vreodată (oricum, avea oroare de stricteţea proiectelor!). Aşa că o lasă pe Sibila din Cumae să scrie doar pe frunze de stejar spre a le risipi apoi în zări. Iar el sare în arenă aşa cum făcuse, demult, El Cordobes: „Sunt un om de răspântie, tentat să parieze şi pe cărţi şi pe viaţă, având, cum s-ar spune, două altare şi aducând două rânduri de ofrande pentru a dobândi sentimentul plinătăţii.”
Şi scrie despre viaţă. Pentru că „e prea târziu să dau înapoi. Din moment ce am cedat vanităţii de a mă închipui cu o muletă în mână, nu-mi rămâne decât să încerc să nu renunţ la iluzia că aş putea deveni într-o zi cum mi-ar plăcea să fiu acum”.
*
„Mai bine să umplem cu flori
toate craterele vulcanilor,
să uităm morţii neîngropaţi
şi vântul să cânte singur
ce mai e de găsit prin cenuşă,
mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,
să nu regretăm nimic şi să cultivăm trandafiri,
mai bine să fixăm sărbătorile
în zile fără memorie,
mai bine să ducem ucigaşilor crini
şi să-i declarăm inocenţi,
mai bine să convingem fantomele
să ne lase în pace,
să ne ducem departe de rănile lor
şi cât mai discret,
să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni,
înainte de a spune că toate acestea-s fireşti.”
(Octavian Paler – „Elegie”)

Poveste despre dragoste şi întuneric

de Amos Oz

Amos Oz este considerat cel mai important prozator şi eseist israelian. Iar romanul autobiografic „Poveste despre dragoste şi întuneric” a primit mai multe distincţii internaţionale, între care Premiul France Culture 2004 şi Premiul Goethe 2005.
Autorul dezvăluie cititorului în special perioada copilăriei şi adolescenţei sale din Ierusalimul agitat al anilor 1940 – 1955, povestindu-i acestuia „toate acele lucruri despre care n-am vorbit noi doi, tata şi cu mine. Tata mi-a lăsat multă treabă de făcut şi încă trudesc la ea.”
Acest „copil al cuvintelor” se rătăcea veşnic în tot felul de poveşti pe care şi le spunea singur.
Dar într-o lume prea ocupată să-şi trăiască istoria (la 11 noiembrie 1947 avusese loc votul Adunării Generale O.N.U., la Lake Success, cu privire la întemeierea statului Israel), nimeni nu asculta pe nimeni, „poate nici măcar nu se ascultau cu adevărat pe ei înşişi.”
Părinţii îi impuneau norme rigide şi aspre de comportament, aşezându-i pe umeri întreaga povară a dezamăgirilor proprii. Doar învăţătoarea Zelda de la „cea mai mică şcoală din Ierusalim: două clase, două învăţătoare, o duzină de elevi şi nouă pisici” îl asculta pe micul Amos „ca şi cum ar fi învăţat de la mine lucruri care o încântau sau îi trezeau curiozitatea”.
Până la vârsta de opt ani citise cam două sute de cărţi („aproape orice îmi cădea în mână, de-a valma”) nerespectând întotdeauna „regimul de lectură gustos dar şi hrănitor, bogat în vitamine culturale” pe care părinţii se întreceau să i-l ofere.
Şi pentru că istoria îşi lua tributul de sânge sub ochii săi într-o lume în care copiii nu apucau întotdeauna să crească, micul Amos îşi dorea ca atunci când va fi mare să fie o... carte. „Nici cărţile nu sunt greu de ars, e adevărat, dar dacă atunci când o să fiu mare o să fiu o carte erau multe şanse ca măcar un exemplar să reuşească să supravieţuiască.”
Trecerea anilor, moartea mamei văzută ca o trădare, revoltele adolescentului care nu mai suporta chingile unui regim la care nu mai rezona, dorinţa de a lăsa în urmă cărţile şi de a duce o existenţă sătească simplă, viaţa în kibbutz... Apoi, totuşi, cărţile... şi prima iubire... şi, peste toate acestea, pasărea Elise din rodiul din faţa casei, care l-a însoţit toată copilăria: ti-da-di-da-di...
Toate sunt descrise în această carte-poveste în care tragicul şi comicul se împletesc într-un stil inedit.
O carte care trebuie citită.

Jocul de smarald

de Ioan Petru Culianu

Unde se termină redarea unei bucăţi de trecut de către istoric şi unde începe ficţiunea pe care scriitorul o ţese? Care este graniţa dintre real şi imaginar în acest roman în centrul căruia autorul aşază – învăluit în mister – celebrul tablou al lui Sandro Botticelli, „La Primavera”?
Acţiunea se petrece în Florenţa secolului al XV-lea.
Personaje din realitatea istorică (precum Girolamo Savonarola, Marsilio Ficino ori Amerigo Vespucci) precum şi evenimente concrete ale acelor timpuri (arderile pe rugul vanităţii din Piazza della Signoria, activitatea Academiei Platonice) te duc cu gândul la un roman istoric.
Fără să realizezi când ai trecut dincolo de hotarul istoriei, te trezeşti în lumea imaginarului.
Au loc şapte crime, câte una la fiecare a doua zi, în ziua fiecărei planete, potrivit ordinii planetelor în univers. Victimele fac parte dintre prietenii cei mai de seamă ai Academiei Platonice, academie ce îşi propune „redeşteptarea religiei creştine” dar şi „perpetuarea gloriei florentine”.
Botticelli a fost contactat de reprezentanţi ai Academiei şi iniţiat într-un cod secret pe care acesta l-a respectat în perioada pictării tabloului „La Primavera”, fapt ce i-a conferit acestuia puteri misterioase. Membrii Academiei erau convinşi că se pot făuri figuri universale sub semnul unor configuraţii celeste puternice, iar efectele lor se vor imprima în imagine, care în felul acesta va acţiona ca un talisman pentru înfăptuirea prezicerilor. Botticelli şi-a început opera sub semnul unei Mari Conjuncţii şi, în acest fel, pânza este înzestrată cu puteri supranaturale care asigură trecerea către o nouă epocă. Astfel că, deşi transpune pe pânză Împărăţia lui Venus, pictura reprezintă însăşi imaginea universului cu poziţia planetelor la un moment dat. Iar distrugerea lui înseamnă distrugerea epocii născută în clipa conjuncţiei, începutul lumii noi.
Autorul, prin personajul său Thomas Anglicus, afirmă că „tabloul, care simbolizează ceea ce s-a petrecut sus în ceruri, a fost o unealtă a intervenţiei omului. Ca imagine divină era un punct de contact, un simbol puternic şi un obiect cu ajutorul căruia omul putea să influenţeze cosmosul. Dacă tabloul este un microcosmos la scară umană al evenimentelor celeste, o intervenţie asupra microcosmosului înseamnă o intervenţie asupra universului.”
Membrii Academiei ştiau încă de la Platon că fiinţele omeneşti sunt plante cu rădăcinile înfipte în ceruri care au înscrise în capete (sediul sufletelor raţionale) revoluţiile planetelor. Oamenii sunt mici universuri făcuţi întocmai cum este făcut Universul Mare.
Mai mult, canavaua pe care a fost pictat tabloul ar fi servit la înfăşurarea Tablei de Smarald a lui Hermes Trismegistul, iar mesajul autentic ar fi rămas imprimat în ţesătură: „Toate cele de sus sunt asemeni cu toate cele de jos, pentru ca să se săvârşească miracolul Unităţii.”
Punctul culminant al seriei de crime astrologice îl va constitui distrugerea rituală a tabloului, fapta constituind apogeul unui rit satanic având ca scop final accelerarea sau chiar înfăptuirea sfârşitului lumii. Sau sfârşitul Republicii Florenţa, considerată pe atunci de personajele cărţii ca fiind însăşi lumea.
Tabloul este salvat şi istoria Florenţei îşi urmează cursul.
Autorul ne întoarce în istorie şi ne reaminteşte că în 1494 regele Franţei Carol al VIII-lea de Anjou a intrat în Florenţa, armata franceză a fost întâmpinată cu bunăvoinţă de Savonarola iar Piero de Medici a fost exilat; apoi rugul înălţat în Piazza della Signoria pentru Savonarola însuşi precum şi redarea Florenţei către Casa de Medici.
Mărturie acelor vremuri stau cele două biserici rămase neterminate până în zilele noastre, Santo Spirito şi San Lorenzo, precum şi „La Primavera” lui Botticelli admirată de milioane de oameni care vizitează Galeriile Uffizi din Florenţa.
*
Galeriile Uffizi au fost înfiinţate de familia Medici şi deţin, în prezent, una dintre cele mai celebre colecţii de sculpturi şi picturi din perioada Renaşterii: Raphael, Michelangelo, da Vinci, Rembrandt, Botticelli, Caravaggio. De altfel, dacă mai bine de jumătate din cele mai populare opere de artă din lume se află în Italia, peste jumătate dintre acestea se găsesc în Florenţa.

Arborele Gnozei

de Ioan Petru Culianu

În ce mă priveşte, o carte „grea”. (Am citit-o cu wikipedia „lângă mine”). Dar cu atât mai interesantă.
Mitul, asemeni vieţii, este un mecanism bazat pe alegeri multiple. O alegere greşită poate fi fatală aşa cum s-a dovedit a fi pentru adepţii unor sisteme de idei care au fost prigoniţi şi, în final, exterminaţi.
Toate miturile au încercat să dea răspuns întrebării: cine a creat această lume? Alternativa pare simplă: un singur principiu (Binele sau Răul) sau două principii (Binele şi Răul). Dar urmările acestei alegeri sunt complexe: „Ori Răul derivă din Bine şi atunci Binele nu e chiar aşa de bun şi Răul nu e chiar aşa de rău, ori Răul şi Binele sunt despărţite, Răul fiind într-adevăr rău, iar Binele într-adevăr bun.” Una din opţiunile posibile reprezintă Adevărul şi pentru el s-au dat nenumărate bătălii.
Religia a exercitat dintotdeauna o anumită fascinaţie asupra minţii omului iar „unde malum?” (unde este răul, deci) a fost una din întrebările ce-şi căutau răspunsuri. Pentru a le găsi, oamenii nu au exclus aprioric niciuna din ipotezele posibile (dualiştii, de exemplu, au păstrat relaţii şi cu Binele şi cu Răul, considerând că acestea fie derivă unul din altul, fie există independent unul de altul) ori au canonizat paradoxuri nerezolvate (aşa cum au făcut creştinii care au îngăduit trupului fizic al lui Cristos să meargă la cer).
„Dintr-un sâmbure, Gnoza se preface într-un arbore care începe să se ramifice; unele ramuri rămân virtuale, altele cresc efectiv. Modelul generativ al sistemelor gnostice este de fapt un arbore, Arborele Gnozei.” Autorul susţine că, odată gustând din acest Arbore al Cunoaşterii, omul e nevoit să recunoască legătura care există între credinţele şi teoriile umane şi jocurile oamenilor (în special jocul de şah). Aceeaşi capacitate de a pune la încercare posibilităţile de calcul ale minţii, acelaşi proces computaţional.
Fabula Tărâmului Plat – Platlanda – născocită de un exeget al lui Shakespeare (folosită şi de Einstein pentru a ilustra faptul că nu putem înţelege lumea dinăuntru în afară) este amintită şi de Ioan Petru Culianu pentru a evidenţia că ideile sunt sisteme care pot fi examinate drept „obiecte ideale”.
Presupunem, aşadar, existenţa unei lumi bidimensionale. Fiind bidimensionali, locuitorii acestei lumi ignoră existenţa celei de-a treia dimensiuni astfel că, fenomene banale într-o existenţă tridimensională nu sunt înţelese de locuitorii din Platlanda. Dacă Platlanda este suprafaţa unei farfurii cu supă iar locuitorii săi sunt steluţele de grăsime formate pe această suprafaţă, aceştia – în lumea bidimendională – se vor percepe unii pe alţii doar ca pe nişte simple linii. La fel va fi percepută şi lingura care traversează această suprafaţă şi care produce o tulburare de neînţeles pentru aceşti locuitori cărora le lipseşte dimensiunea „sus-jos” reprezentând adâncimea, având doar dimensiunile „dreapta-stânga” şi „înainte-înapoi” corespunzătoare înălţimii şi lăţimii. Ei s-ar îngrozi de apariţia unui fenomen ciudat pe care nu şi-l vor putea explica. Îşi vor închipui cea de-a treia dimensiune ca fiind o simplă ficţiune.
Aceleaşi probleme le întâmpinăm şi noi, locuitorii acestei lumi, nereuşind să înţelegem ce probleme există într-un „continuum spaţio-temporal”. Şi aceasta cu atât mai mult în situaţia în care obiectele căutărilor noastre nu sunt tangibile.
Autorul susţine că „ideile alcătuiesc sisteme care pot fi examinate drept obiecte ideale. Aceste obiecte ideale străbat suprafaţa numită timp a istoriei, aşa cum lingura străbate Suplanda, adică într-o succesiune aparent imprevizibilă de evenimente temporale.”
Privită din această perspectivă, religia (văzută ca o combinaţie de obiecte ideale) este asemănătoare filozofiei şi chiar ştiinţei care îşi construiesc şi ele „obiecte ideale”.
Ioan Petru Culianu îl poartă pe cititor prin lumea idelor dualismului, prin miturile gnostice (al Înţelepciunii căzute şi cel al Demiurgului ignorant), apoi îi dezvăluie noţiuni ale maniheismului, paulicianismului, marcionismului şi bogomilismului precum şi miturile catharilor. Fiecare dintre acestea (cu înţelepciunile şi neajunsurile evidenţiate) vor dezvălui cititorului Tărâmul Începuturilor cu poveştile paralele care îşi împrumută personaje pe care le transformă din eroi pozitivi în îngeri căzuţi. Un joc despre Iubire şi despre Ură într-un război ce are ca miză cucerirea Împărăţiei acestei Lumi.
Autorul demonstrează că sistemele de gândire pornesc de la un număr redus apoi se înmulţesc continuu prin „întovărăşire binară”, evidenţiind astfel că activitatea minţii noastre este repetitivă, iar filozofiile noastre pleacă de la nişte reguli simple şi produc rezultate previzibile. Ceea ce gândeşte cineva gândesc în mod necesar şi alţii, dacă nu chiar majoritatea celorlalţi.
Ioan Petru Culianu este conştient că descrierea religiei ca un joc al minţii îi poate şoca pe unii. Atrage însă atenţia asupra faptului că „din perspectivă sistemică, nu există contradicţie între religie şi ştiinţă (care sunt, în egală măsură, jocuri ale minţii) şi, mai mult chiar, n-ar trebui să existe nici între religii vreo contradicţie, deoarece, acolo unde dispunem de date suficient de complexe, se poate demonstra că religiile corespund înre ele nu numai ca mod de operare (care este modul de operare al minţii omeneşti), ci şi în privinţa teritoriilor pe care le explorează. Şi chiar atunci când religiile nu se suprapun, ele pot fi totuşi considerate ca dezvoltarea morfodinamică a unor anumite reguli fundamentale, perfect inteligibile şi uneori chiar raţionale.”