Insula din ziua de ieri

de Umberto Eco

Să continui să trăieşti în universul tău, acolo unde întâmplarea te-a aşezat, dar să-ţi construieşti încă un univers, după propria-ţi dorinţă. Un fel de refugiu în care eşti scenarist, regizor şi actor, deopotrivă. Uneori, cele două universuri să se reverse unul în altul şi să le confunzi legile. Şi atunci totul să devină posibil: viaţa să nu fie decât un joc în care poţi şterge Timpul aruncând toate ceasurile în mare; joc în care, de asemenea, poţi câştiga orice luptă aplicând Lovitura Pescăruşului iar oamenii pot trăi numai dacă sunt „povestiţi” de ceilalţi... altfel, abandonaţi nepoveştilor, mor.

Aşadar, pentru a supravieţui, trebuie să ne spunem poveşti...

În urma unui naufragiu, Roberto de la Griva pluteşte pe apele Pacificului până descoperă o corabie care-i devine univers. Aceasta, un fel de Arcă a lui Noe, îi oferă aproape tot: spaţiu, hrană, ba chiar şi companie în persoana ineditului părinte Caspar.

Povestea lui Roberto nu e foarte diferită de povestea oricăruia dintre noi. Pentru că e om, caută şi el fericirea. Doar că el o crede întrupată în Columba de Culoarea Naramzei aşa cum cavalerul maltez credea că fericirea e ascunsă pe insula Escondida iar părintele Caspar o lega de atingerea meridianului de o sută optzeci de grade.

Insula zilei de ieri trăieşte nu departe de corabia pe care Roberto e prizonier, dar acesta nu ştie să înoate. Aşa că îşi trăieşte prezentul rememorându-şi trecutul şi construindu-şi o poveste care populează Ţara Romanelor.

Poate viaţa e o căutare a zilei de ieri în încercarea de a mai îndrepta câte ceva din trecut. Şi soluţia ar fi găsirea meridianului antipod dincolo de care se mai află, încă, ziua ce a trecut.

Iar târziu, când lumea reală şi lumea imaginară se întrepătrund, când începi să mori transformându-te în piatră, să te împaci cu Timpul: să pluteşti într-o amiază veşnică pe geana aceea care separă ziua de azi de ziua dinainte. De o parte şi de alta a ta să-şi urmeze cursul anotimpurile, eclipsele şi mareele; să se nască şi să se prăbuşească imperii iar monarhi şi pontifi să se transforme în nimic; marea să se dezlănţuie sălbatică şi apoi să se cuminţească asemeni unei bălţi; să fie zi şi să fie noapte... Doar tu să continui să pluteşti pe dâra aceea de Netimp... pentru tine să nu se schimbe nimic...

Melancoliile lui Roberto şi perfidiile lui Ferrante, savuroasele comicării ale părintelui Caspar şi subtila prezenţă a Doamnei căreia Roberto îi spune povestea sa...

Toate, şi încă multe altele fac din „Insula din ziua de ieri” o carte care trebuie citită. Ea ne ajută să ne găsim longitudinea spre a şti câte ceva despre noi.

*

Capitolul intitulat „Grădina Desfătărilor” s-ar putea traduce în imagini, cam aşa: