Jocul de smarald

de Ioan Petru Culianu

Unde se termină redarea unei bucăţi de trecut de către istoric şi unde începe ficţiunea pe care scriitorul o ţese? Care este graniţa dintre real şi imaginar în acest roman în centrul căruia autorul aşază – învăluit în mister – celebrul tablou al lui Sandro Botticelli, „La Primavera”?
Acţiunea se petrece în Florenţa secolului al XV-lea.
Personaje din realitatea istorică (precum Girolamo Savonarola, Marsilio Ficino ori Amerigo Vespucci) precum şi evenimente concrete ale acelor timpuri (arderile pe rugul vanităţii din Piazza della Signoria, activitatea Academiei Platonice) te duc cu gândul la un roman istoric.
Fără să realizezi când ai trecut dincolo de hotarul istoriei, te trezeşti în lumea imaginarului.
Au loc şapte crime, câte una la fiecare a doua zi, în ziua fiecărei planete, potrivit ordinii planetelor în univers. Victimele fac parte dintre prietenii cei mai de seamă ai Academiei Platonice, academie ce îşi propune „redeşteptarea religiei creştine” dar şi „perpetuarea gloriei florentine”.
Botticelli a fost contactat de reprezentanţi ai Academiei şi iniţiat într-un cod secret pe care acesta l-a respectat în perioada pictării tabloului „La Primavera”, fapt ce i-a conferit acestuia puteri misterioase. Membrii Academiei erau convinşi că se pot făuri figuri universale sub semnul unor configuraţii celeste puternice, iar efectele lor se vor imprima în imagine, care în felul acesta va acţiona ca un talisman pentru înfăptuirea prezicerilor. Botticelli şi-a început opera sub semnul unei Mari Conjuncţii şi, în acest fel, pânza este înzestrată cu puteri supranaturale care asigură trecerea către o nouă epocă. Astfel că, deşi transpune pe pânză Împărăţia lui Venus, pictura reprezintă însăşi imaginea universului cu poziţia planetelor la un moment dat. Iar distrugerea lui înseamnă distrugerea epocii născută în clipa conjuncţiei, începutul lumii noi.
Autorul, prin personajul său Thomas Anglicus, afirmă că „tabloul, care simbolizează ceea ce s-a petrecut sus în ceruri, a fost o unealtă a intervenţiei omului. Ca imagine divină era un punct de contact, un simbol puternic şi un obiect cu ajutorul căruia omul putea să influenţeze cosmosul. Dacă tabloul este un microcosmos la scară umană al evenimentelor celeste, o intervenţie asupra microcosmosului înseamnă o intervenţie asupra universului.”
Membrii Academiei ştiau încă de la Platon că fiinţele omeneşti sunt plante cu rădăcinile înfipte în ceruri care au înscrise în capete (sediul sufletelor raţionale) revoluţiile planetelor. Oamenii sunt mici universuri făcuţi întocmai cum este făcut Universul Mare.
Mai mult, canavaua pe care a fost pictat tabloul ar fi servit la înfăşurarea Tablei de Smarald a lui Hermes Trismegistul, iar mesajul autentic ar fi rămas imprimat în ţesătură: „Toate cele de sus sunt asemeni cu toate cele de jos, pentru ca să se săvârşească miracolul Unităţii.”
Punctul culminant al seriei de crime astrologice îl va constitui distrugerea rituală a tabloului, fapta constituind apogeul unui rit satanic având ca scop final accelerarea sau chiar înfăptuirea sfârşitului lumii. Sau sfârşitul Republicii Florenţa, considerată pe atunci de personajele cărţii ca fiind însăşi lumea.
Tabloul este salvat şi istoria Florenţei îşi urmează cursul.
Autorul ne întoarce în istorie şi ne reaminteşte că în 1494 regele Franţei Carol al VIII-lea de Anjou a intrat în Florenţa, armata franceză a fost întâmpinată cu bunăvoinţă de Savonarola iar Piero de Medici a fost exilat; apoi rugul înălţat în Piazza della Signoria pentru Savonarola însuşi precum şi redarea Florenţei către Casa de Medici.
Mărturie acelor vremuri stau cele două biserici rămase neterminate până în zilele noastre, Santo Spirito şi San Lorenzo, precum şi „La Primavera” lui Botticelli admirată de milioane de oameni care vizitează Galeriile Uffizi din Florenţa.
*
Galeriile Uffizi au fost înfiinţate de familia Medici şi deţin, în prezent, una dintre cele mai celebre colecţii de sculpturi şi picturi din perioada Renaşterii: Raphael, Michelangelo, da Vinci, Rembrandt, Botticelli, Caravaggio. De altfel, dacă mai bine de jumătate din cele mai populare opere de artă din lume se află în Italia, peste jumătate dintre acestea se găsesc în Florenţa.