"Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!"
(Doina - de Grigore Vieru)
Dumnezeu să-l călăuzească printre stele!
duminică, 18 ianuarie 2009
sâmbătă, 17 ianuarie 2009
„Errata. O autobiografie”
de George Steiner
Intrasem în Cărtureşti după Irvin Stone. Nu l-am găsit şi, cum nu-mi place să ies cu mâna goală dintr-o librărie, m-am pierdut printre rafturi...
I-am citit referinţele şi am acceptat provocarea.
Cartea este, deseori, destul de „tehnică” şi „îmbibată” de termeni care depăşesc cultura mea generală de aceea nu m-am simţit tocmai „acasă” pe unele pagini. Evident, sunt singura vinovată...
Aşadar...
Scriitor şi lingvist franco-anglo-american, George Steiner s-a născut în 1929 la Paris. Este cunoscut ca eseist, critic literar şi filozof, în eseuri abordând subiecte din domeniile teoriei lingvistice, teoriei pedagogice, filozofiei pedagogice şi politice.
În paginile cărţii, scriitorul ni se dezvăluie rememorându-şi viaţa, iar această introspecţie autobiografică este susţinută de o serie de reflecţii asupra educaţiei, artei şi religiei. Adept al clasicului, educat în spiritul venerării şi idolatrizării „titanilor” gândirii, muzicii, literaturii şi artelor (caracteristic iudaismului emancipat central-european, cum declară singur) se întreabă dacă situaţia noastră actuală culturală, intelectuală nu corespunde cumva unui post-scriptum, unui epilog mai mult sau mai puţin confuz: „Mi-a trebuit mult timp să înţeleg că efemerul, fragmentarul, ridicolul şi autoironia sunt modelele-cheie ale modernităţii; că interacţiunile dintre cultura înaltă de clasă şi cea populară, manifestată cu precădere prin intermediul filmului şi al televiziunii au înlocuit în mare măsură monumentalul panteon.”
Făcând parte din diaspora evreiască, autorul se referă la întregul agregat al suferinţei acestora, începând cu plasări pe poziţii de inferioritate şi culminând cu masacrele medievale din Renania, urmărirea rebelilor de către Inchiziţie, progromurile din Est şi, în fine, Holocaustul: „Fiecare tată evreu este, într-un moment sau altul al vieţii sale de om şi de părinte,un fel de Avraam faţă de fiul său, Isaac, în acea nedescrisă călătorie de trei zile spre muntele din ţinutul Moria. Capitolul 22 al Genezei se află în inima măcinată a întregului iudaism.”
O importantă parte a cărţii este alocată problemei multilingvismului.
Aminteşte legenda Turnului Babel din Tora când Turnul este distrus şi omul nu mai este în acord ontologic cu faptele din lume. Cuvântul şi obiectul, gândul şi exprimarea lui articulată, simţirea şi comunicarea nu se mai întrepătrund organic. „Niciodată nu putem spune tot ceea ce vrem să spunem, niciodată nu putem purifica descrierea ori analiza verbală de o posibilă penumbră de ambiguitate, de valori şi conotaţii încă incomplet lămurite sau confidenţiale, în fond inexprimabile.” Acuză aşa-numitele doctrine progresiste de creştere a copilului şi de psihologie a acestuia, care se manifestă în special în Statele Unite şi care susţin că multilingvismul precoce va genera confuzie în psihicul încă necopt al minorului. Steiner, în copilăria căruia „limbile se intersectau în zbor prin casă”, consideră că această teorie „este o idioţenie”şi dacă este aplicată „sărăceşte şi asupreşte spiritul uman”. Adept al zicalei „tradurre e’tradire” şi convins că fiecare limbă exprimă în cuvinte o structură de valori, sensuri şi supoziţii cu care nicio altă limbă „nu-şi poate încerca puterile”, afirmă că, în fapt, la Babel n-a fost vorba de un blestem; din contră: darul nenumăratelor limbi este o binecuvântare. „Moartea unei limbi, chiar dacă este vorbită în şoaptă doar de o mână de oameni de pe o parcelă a unui teritoriu condamnat, înseamnă moartea unei lumi.”
Vorbind despre cuvântul ajuns literatură, Steiner este convins că Shakespeare a dat dovadă de cea mai mare capacitate de a exprima în cuvinte esenţa lumii şi afirmă că limba engleză a devenit universală datorită lui. Cu toate acestea, îşi păstrează convingerea că „inteligenţa poetică şi puterea de organizare a lui Dante rămân inegalabile.”
Muzica joacă un rol important în viaţa autorului care afirmă că aceasta este alfa şi omega existenţei însăşi. George Steiner consideră cântecul cea mai carnală şi spirituală dintre toate realităţile, el activând diafragma şi sufletul, în acelaşi timp. Organic, cântul ne plasează mai aproape de lumea animală decât orice alt gen de manifestare umană. „Muzica se înţelege de la sine la fel ca dragostea şi moartea.”
Citind, am fost plăcut surprinsă când am găsit menţionat numele marelui nostru sculptor, Constantin Brâncuşi.
Astfel, vorbind despre oraşul Gerona din Catalonia, autorul afirmă că acesta e plin de bogăţii şi enumeră, printre acestea, basilica fortificată Seu, care adăposteşte sepulcrul contesei Ermessenda, sculptura fiind realizată de Guillem Morrel. „Aceasta reprezintă una dintre puţin cunoscutele culmi absolute ale artei gotice, ale tuturor artelor simple şi pure. Făcută din alabastru, faţa statuii de pe mormânt este un simbol al somnului însuşi, al adevăratei şi bine-venitei odihne, în spatele pleoapelor ei închise şi al buzelor întredeschise, sculptorul ascunzând un început de surâs. Dar cuvântul ‘surâs’ poate că nu este bine ales. Însăşi roca cioplită emană un secret al luminii, al reticentului adio spus la despărţire. Economia de linii şi antinomia abstractizărilor voluptuoase, chiar senzuale nu vor mai fi obţinute vreodată până la Brâncuşi.”
Sigur, problemele tratate sau doar amintite de autor pe parcursul cărţii sunt multiple şi complexe. De aceea spuneam, la început, că m-am simţit provocată. Mă văd, însă, nevoită să închei această prezentare care, lungită prea mult, ar putea să reducă interesul celor ce se apleacă asupra ei.
Pentru că suntem în plin postmodernism, doresc să adaug opinia acestui erudit de o impresionantă cuprindere interdisciplinară cu privire la acest curent în cadrul căruia se manifestă cultura actuală: „Oricât de influente ar fi, deconstructivismul şi postmodernismul nu reprezintă decât nişte simptome, nişte bule licăritoare de la suprafaţa unei mutaţii mult mai profunde.”
Personal, mă bucur că am acceptat provocarea.
Intrasem în Cărtureşti după Irvin Stone. Nu l-am găsit şi, cum nu-mi place să ies cu mâna goală dintr-o librărie, m-am pierdut printre rafturi...
I-am citit referinţele şi am acceptat provocarea.
Cartea este, deseori, destul de „tehnică” şi „îmbibată” de termeni care depăşesc cultura mea generală de aceea nu m-am simţit tocmai „acasă” pe unele pagini. Evident, sunt singura vinovată...
Aşadar...
Scriitor şi lingvist franco-anglo-american, George Steiner s-a născut în 1929 la Paris. Este cunoscut ca eseist, critic literar şi filozof, în eseuri abordând subiecte din domeniile teoriei lingvistice, teoriei pedagogice, filozofiei pedagogice şi politice.
În paginile cărţii, scriitorul ni se dezvăluie rememorându-şi viaţa, iar această introspecţie autobiografică este susţinută de o serie de reflecţii asupra educaţiei, artei şi religiei. Adept al clasicului, educat în spiritul venerării şi idolatrizării „titanilor” gândirii, muzicii, literaturii şi artelor (caracteristic iudaismului emancipat central-european, cum declară singur) se întreabă dacă situaţia noastră actuală culturală, intelectuală nu corespunde cumva unui post-scriptum, unui epilog mai mult sau mai puţin confuz: „Mi-a trebuit mult timp să înţeleg că efemerul, fragmentarul, ridicolul şi autoironia sunt modelele-cheie ale modernităţii; că interacţiunile dintre cultura înaltă de clasă şi cea populară, manifestată cu precădere prin intermediul filmului şi al televiziunii au înlocuit în mare măsură monumentalul panteon.”
Făcând parte din diaspora evreiască, autorul se referă la întregul agregat al suferinţei acestora, începând cu plasări pe poziţii de inferioritate şi culminând cu masacrele medievale din Renania, urmărirea rebelilor de către Inchiziţie, progromurile din Est şi, în fine, Holocaustul: „Fiecare tată evreu este, într-un moment sau altul al vieţii sale de om şi de părinte,un fel de Avraam faţă de fiul său, Isaac, în acea nedescrisă călătorie de trei zile spre muntele din ţinutul Moria. Capitolul 22 al Genezei se află în inima măcinată a întregului iudaism.”
O importantă parte a cărţii este alocată problemei multilingvismului.
Aminteşte legenda Turnului Babel din Tora când Turnul este distrus şi omul nu mai este în acord ontologic cu faptele din lume. Cuvântul şi obiectul, gândul şi exprimarea lui articulată, simţirea şi comunicarea nu se mai întrepătrund organic. „Niciodată nu putem spune tot ceea ce vrem să spunem, niciodată nu putem purifica descrierea ori analiza verbală de o posibilă penumbră de ambiguitate, de valori şi conotaţii încă incomplet lămurite sau confidenţiale, în fond inexprimabile.” Acuză aşa-numitele doctrine progresiste de creştere a copilului şi de psihologie a acestuia, care se manifestă în special în Statele Unite şi care susţin că multilingvismul precoce va genera confuzie în psihicul încă necopt al minorului. Steiner, în copilăria căruia „limbile se intersectau în zbor prin casă”, consideră că această teorie „este o idioţenie”şi dacă este aplicată „sărăceşte şi asupreşte spiritul uman”. Adept al zicalei „tradurre e’tradire” şi convins că fiecare limbă exprimă în cuvinte o structură de valori, sensuri şi supoziţii cu care nicio altă limbă „nu-şi poate încerca puterile”, afirmă că, în fapt, la Babel n-a fost vorba de un blestem; din contră: darul nenumăratelor limbi este o binecuvântare. „Moartea unei limbi, chiar dacă este vorbită în şoaptă doar de o mână de oameni de pe o parcelă a unui teritoriu condamnat, înseamnă moartea unei lumi.”
Vorbind despre cuvântul ajuns literatură, Steiner este convins că Shakespeare a dat dovadă de cea mai mare capacitate de a exprima în cuvinte esenţa lumii şi afirmă că limba engleză a devenit universală datorită lui. Cu toate acestea, îşi păstrează convingerea că „inteligenţa poetică şi puterea de organizare a lui Dante rămân inegalabile.”
Muzica joacă un rol important în viaţa autorului care afirmă că aceasta este alfa şi omega existenţei însăşi. George Steiner consideră cântecul cea mai carnală şi spirituală dintre toate realităţile, el activând diafragma şi sufletul, în acelaşi timp. Organic, cântul ne plasează mai aproape de lumea animală decât orice alt gen de manifestare umană. „Muzica se înţelege de la sine la fel ca dragostea şi moartea.”
Citind, am fost plăcut surprinsă când am găsit menţionat numele marelui nostru sculptor, Constantin Brâncuşi.
Astfel, vorbind despre oraşul Gerona din Catalonia, autorul afirmă că acesta e plin de bogăţii şi enumeră, printre acestea, basilica fortificată Seu, care adăposteşte sepulcrul contesei Ermessenda, sculptura fiind realizată de Guillem Morrel. „Aceasta reprezintă una dintre puţin cunoscutele culmi absolute ale artei gotice, ale tuturor artelor simple şi pure. Făcută din alabastru, faţa statuii de pe mormânt este un simbol al somnului însuşi, al adevăratei şi bine-venitei odihne, în spatele pleoapelor ei închise şi al buzelor întredeschise, sculptorul ascunzând un început de surâs. Dar cuvântul ‘surâs’ poate că nu este bine ales. Însăşi roca cioplită emană un secret al luminii, al reticentului adio spus la despărţire. Economia de linii şi antinomia abstractizărilor voluptuoase, chiar senzuale nu vor mai fi obţinute vreodată până la Brâncuşi.”
Sigur, problemele tratate sau doar amintite de autor pe parcursul cărţii sunt multiple şi complexe. De aceea spuneam, la început, că m-am simţit provocată. Mă văd, însă, nevoită să închei această prezentare care, lungită prea mult, ar putea să reducă interesul celor ce se apleacă asupra ei.
Pentru că suntem în plin postmodernism, doresc să adaug opinia acestui erudit de o impresionantă cuprindere interdisciplinară cu privire la acest curent în cadrul căruia se manifestă cultura actuală: „Oricât de influente ar fi, deconstructivismul şi postmodernismul nu reprezintă decât nişte simptome, nişte bule licăritoare de la suprafaţa unei mutaţii mult mai profunde.”
Personal, mă bucur că am acceptat provocarea.
miercuri, 14 ianuarie 2009
eminesciană
„Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?” (Mortua est!)
La aniversare, o aducere-aminte despre cel ce nu credea să-nveţe „a muri vrodată”.
În una din variantele poemului „Luceafărul”, Zmeul era cel care, trăind după alte coordonate, nu-şi putea potrivi zbaterile cu simţămintele muritorilor de rând. Iar ultima strofă a poemului, în care acesta îşi trimitea – din înălţimea sa nemuritoare – dispreţul către cei doi îndrăgostiţi, suna aşa:
„Fiţi fericiţi, le spuse Zmeu’-ncet,
Atât de fericiţi cât viaţa toată
Un chin s-aveţi: a nu muri deodată.”
Ultima strofă din forma finală a poemului, este bine-cunoscută:
„Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”
*
Şi o atât de frumoasă strofă care ne aminteşte, tuturor, că suntem deşertăciune:
„Din aghiazima din lacul ce te-nchină nemurirei,
E o picătură-n vinul poeziei şi-a gândirei,
Dar o picătură numai. Decât altele, ce mor,
Ele ţin mai mult. Umane, vor pieri şi ele toate.
În zădar le scrii în piatră şi le crezi eternitate,
Căci eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător.”
(„Memento mori” – Panorama deşertăciunilor)
La aniversare, o aducere-aminte despre cel ce nu credea să-nveţe „a muri vrodată”.
În una din variantele poemului „Luceafărul”, Zmeul era cel care, trăind după alte coordonate, nu-şi putea potrivi zbaterile cu simţămintele muritorilor de rând. Iar ultima strofă a poemului, în care acesta îşi trimitea – din înălţimea sa nemuritoare – dispreţul către cei doi îndrăgostiţi, suna aşa:
„Fiţi fericiţi, le spuse Zmeu’-ncet,
Atât de fericiţi cât viaţa toată
Un chin s-aveţi: a nu muri deodată.”
Ultima strofă din forma finală a poemului, este bine-cunoscută:
„Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”
*
Şi o atât de frumoasă strofă care ne aminteşte, tuturor, că suntem deşertăciune:
„Din aghiazima din lacul ce te-nchină nemurirei,
E o picătură-n vinul poeziei şi-a gândirei,
Dar o picătură numai. Decât altele, ce mor,
Ele ţin mai mult. Umane, vor pieri şi ele toate.
În zădar le scrii în piatră şi le crezi eternitate,
Căci eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător.”
(„Memento mori” – Panorama deşertăciunilor)
vineri, 9 ianuarie 2009
Despre îngeri
de Andrei Pleşu
Cartea mi-a adus-o Moş Crăciun. Ştie Moşul că iubesc aceste suflete neîntrupate care-mi colorează viaţa şi de a căror existenţă nu mă îndoiesc.
Apărută la Editura Humanitas, Bucureşti 2007 (reeditare), cartea este dedicată de Andrei Pleşu prietenului său Horia Bernea, „unul din cei foarte puţini cu care puteam sta de vorbă despre îngeri”.
Profesor universitar de filozofie a religiilor, autorul vorbeşte despre acele existenţe care umplu spaţiul dintre om şi Dumnezeu, transformându-l într-un spaţiu al comunicării.
„Evident, a vorbi, azi, despre îngeri e o extravaganţă, o încercare de a reînvia legende” spune Andrei Pleşu, dar reuşeşte să facă din îngeri un subiect interesant pentru cititorul de azi care nu e doar sceptic, dar, de cele mai multe, ori îi lipsesc cunoştinţele în acest domeniu, fiind incult teologic.
Cartea este „un antidot la incultură”.
Lumea imaginală (cea a imaginilor, deci, iar nu cea imaginară) există ca urmare a unei relaţii: relaţia dintre ea şi cel care o caută. Dacă îi acorzi interes, ea „ţi se deschide”. Aşa cum răspunsul există dar îl realizezi doar după ce pui întrebarea.
Sigur, cartea foloseşte o întreagă bibliografie, autorul slujindu-se de argumente ale diverşilor filozofi, teologi ori angelologi, pentru că în acest domeniu „originalitatea este primejdioasă”.
Am reţinut o concluzie a lui Toma d’Aquino conform căreia a spune că îngerii nu există pentru că nu se văd, e la fel de neinteligent cu a spune că plantele nu există pentru că nu răspund la „bună ziua”. Întrucât regnul angelic are tocmai acest atribut: viaţă spirituală necorporală.
Dihotomiile, gândirea binară care înclină să definească lumea în alb-negru, nu fac decât să pălească bogăţia lumii (încremenind-o în antinomii de genul „materie-spirit”, „corp-suflet”, „bine-rău”), limitează perceperea acesteia în toate formele de manifestare. De aceea, autorul demonstrează că nu ne putem raporta doar la „aproape-departe”, că proximitatea nu este opusul departelui ci e primul pas (cel decisiv) către el. Putem privi distanţa dintre noi şi Absolut, ca o înlănţuire de proximităţi şi, în această nouă lumină, absolutul nu mai apare ca o utopie. Angelologia oferă soluţia îngerilor şi a proximităţii lui Dumnezeu, rezolvând „criza intervalului”. Pentru că îngerii au calitatea de a fi simultan aproape de om şi de Dumnezeu.
Deşi conştient că taina face parte din fiziologia divinului, autorul declară că asta nu justifică somnolenţa sufletului şi placiditatea intelectului. Are nevoie de mai mult: „Vreau să ştiu cum funcţionează energiile increate, vreau să-mi fac o idee despre sociologia cerului, despre programul şi strategiile îngerilor, despre modul cum funcţionează ritmurile şi formele spiritului cu ritmurile şi formele lumii pământeşti. Nu numai că vreau să ştiu ceva despre toate acestea, dar mi se pare că nici nu merită să ştii altceva.”
Îmi place ideea desprinsă din carte: trăim „în doi”, îngemănaţi, racordaţi la perechea noastră siderală. Nu suntem niciodată singuri... şi ar fi bine să conştientizăm acest lucru.
„E un fapt că, pentru omul modern, îngerul e rareori mai mult decât prilejul unui surâs” spune Andrei Pleşu. Iar eu nu am, nicidecum, îndreptăţirea să-l contrazic.
Doar că asta înseamnă că sunt departe de ceea ce numim „un om modern”...
Eu îi zâmbesc, deseori, îngerului meu. Tu?
fragmente în lectura autorului
Cartea mi-a adus-o Moş Crăciun. Ştie Moşul că iubesc aceste suflete neîntrupate care-mi colorează viaţa şi de a căror existenţă nu mă îndoiesc.
Apărută la Editura Humanitas, Bucureşti 2007 (reeditare), cartea este dedicată de Andrei Pleşu prietenului său Horia Bernea, „unul din cei foarte puţini cu care puteam sta de vorbă despre îngeri”.
Profesor universitar de filozofie a religiilor, autorul vorbeşte despre acele existenţe care umplu spaţiul dintre om şi Dumnezeu, transformându-l într-un spaţiu al comunicării.
„Evident, a vorbi, azi, despre îngeri e o extravaganţă, o încercare de a reînvia legende” spune Andrei Pleşu, dar reuşeşte să facă din îngeri un subiect interesant pentru cititorul de azi care nu e doar sceptic, dar, de cele mai multe, ori îi lipsesc cunoştinţele în acest domeniu, fiind incult teologic.
Cartea este „un antidot la incultură”.
Lumea imaginală (cea a imaginilor, deci, iar nu cea imaginară) există ca urmare a unei relaţii: relaţia dintre ea şi cel care o caută. Dacă îi acorzi interes, ea „ţi se deschide”. Aşa cum răspunsul există dar îl realizezi doar după ce pui întrebarea.
Sigur, cartea foloseşte o întreagă bibliografie, autorul slujindu-se de argumente ale diverşilor filozofi, teologi ori angelologi, pentru că în acest domeniu „originalitatea este primejdioasă”.
Am reţinut o concluzie a lui Toma d’Aquino conform căreia a spune că îngerii nu există pentru că nu se văd, e la fel de neinteligent cu a spune că plantele nu există pentru că nu răspund la „bună ziua”. Întrucât regnul angelic are tocmai acest atribut: viaţă spirituală necorporală.
Dihotomiile, gândirea binară care înclină să definească lumea în alb-negru, nu fac decât să pălească bogăţia lumii (încremenind-o în antinomii de genul „materie-spirit”, „corp-suflet”, „bine-rău”), limitează perceperea acesteia în toate formele de manifestare. De aceea, autorul demonstrează că nu ne putem raporta doar la „aproape-departe”, că proximitatea nu este opusul departelui ci e primul pas (cel decisiv) către el. Putem privi distanţa dintre noi şi Absolut, ca o înlănţuire de proximităţi şi, în această nouă lumină, absolutul nu mai apare ca o utopie. Angelologia oferă soluţia îngerilor şi a proximităţii lui Dumnezeu, rezolvând „criza intervalului”. Pentru că îngerii au calitatea de a fi simultan aproape de om şi de Dumnezeu.
Deşi conştient că taina face parte din fiziologia divinului, autorul declară că asta nu justifică somnolenţa sufletului şi placiditatea intelectului. Are nevoie de mai mult: „Vreau să ştiu cum funcţionează energiile increate, vreau să-mi fac o idee despre sociologia cerului, despre programul şi strategiile îngerilor, despre modul cum funcţionează ritmurile şi formele spiritului cu ritmurile şi formele lumii pământeşti. Nu numai că vreau să ştiu ceva despre toate acestea, dar mi se pare că nici nu merită să ştii altceva.”
Îmi place ideea desprinsă din carte: trăim „în doi”, îngemănaţi, racordaţi la perechea noastră siderală. Nu suntem niciodată singuri... şi ar fi bine să conştientizăm acest lucru.
„E un fapt că, pentru omul modern, îngerul e rareori mai mult decât prilejul unui surâs” spune Andrei Pleşu. Iar eu nu am, nicidecum, îndreptăţirea să-l contrazic.
Doar că asta înseamnă că sunt departe de ceea ce numim „un om modern”...
Eu îi zâmbesc, deseori, îngerului meu. Tu?
fragmente în lectura autorului
sâmbătă, 3 ianuarie 2009
Dimineaţă pierdută
de Gabriela Adameşteanu
Romanul este un caleidoscop.
Autoarea reînvie, cu o abilitate ieşită din comun, lumi trecute care îşi redefinesc personajele sub ochii noştri. Prezenţa unei fotografii vechi sau a unei piese de mobilier care fusese, cândva, martora unor întâmplări îndepărtate, face ca prezentul să se destrame şi o zi îngropată într-un trecut îndepărtat, de acum un secol, redevine prezent. Cititorul trăieşte emoţiile personajelor fiind purtat dintr-un plan în altul al realităţii, realitate pe care ajunge să o cunoască din punctele de vedere ale personajelor cărţii, putându-şi face o părere avizată, proprie, pe măsură ce cunoaşte personajele şi modul lor de a gândi ori de a se comporta.
Autoarea pare total „neimplicată” în povestea pe care a creat-o. Ea lasă personajele să ne spună întreagă această poveste, în special prin monologurile interioare ale acestora. E uimitor faptul că autoarea nu participă nicicum la trăirile personajelor. Acestea, prin monologul interior despre care vorbeam, dar şi prin dialogul dintre ele, îşi prezintă aceste sentimente fără ca autoarea să intervină cu vreo explicaţie. Chiar percepţiile greşite ale personajelor sunt lăsate ca atare, fără intervenţii care ar avea darul să atragă atenţia cititorului asupra faptului că personajul greşeşte iar realitatea este alta.
Impresionant este vocabularul, modul de a vorbi al personajelor. Gabriela Adameşteanu acordă o atenţie deosebită faptului că personajele trăiesc în epoci diferite ori că, deşi aparţin aceleiaşi epoci, au un statut social diferit şi o cultură diferenţiată. Limbajul folosit de fiecare în parte, îi permite cititorului să „plaseze” personajul, cu uşurinţă, în timpul şi spaţiul din care acesta face parte.
Personajul central este Vica Delcă, o femeie simplă care trăieşte ca pensionară în Bucureştiul anilor şaptezeci; este o mahalagioaică tipică, o persoană agramată care vorbeşte o limbă a cărei gramatică respectă o singură regulă, anume aceea de a nu avea reguli. Aceasta obişnuieşte să viziteze rude sau cunoştinţe vechi, prilej de a fi servită cu o cafeluţă, un coniac, o gustare (pe care, dacă nu o primea, şi-o lua singură, pe ascuns!). Orice primea era binevenit iar ei i se părea că i se cuveneau cu adevărat aceste „daruri”. Ca şi „renta” de cincizeci de lei pe care o primea, lunar, de la Ivona Scarlat, fata lui Muti (în fapt, madam Ioaniu).
Şi celelalte personaje sunt prezentate prin acel monolog interior, fără ca autoarea să intervină cu niciun fel de precizări sau completări.
Aflăm, astfel, despre Sophia Ioaniu, fostă Mironescu şi despre profesorul Mironescu, primul ei soţ, un filolog reputat care provenea dintr-o familie înstărită. Despre Titi Ialomiţeanu, funcţionar în minister pentru care Sophia a avut o înclinaţie trecătoare. Margo, sora Sophiei este şi ea prezentată iniţial ca elevă la Şcoala Centrală, apoi, pe măsură ce planul temporal se schimbă, ea devine madam Geblescu (în urma căsătoriei cu un personaj aventurier) apoi se reîntoarce la Titi Ialomiţeanu, iubirea sa din adolescenţă, pentru care îşi riscă libertatea (fiind chiar închisă câţiva ani) pentru că l-a ascuns în propria casă. Ivona este fiica, din primul mariaj, a Sophiei, căsătorită cu Niki Scarlat. Tudor, fiul lor, este şi el prezent în roman prin evocările făcute de personaje.
Este impresionant că toate aceste personaje sunt prezente în carte atât ca persoane tinere, pline de viaţă, care prin felul de a vorbi şi a se comporta par a crede că sunt nemuritoare, veşnice... dar sunt prezentate şi la vârsta senectuţii, neputincioase, în scaune cu rotile sau faţă în faţă cu boli cumplite, care le macină.
Apoi, acţiunea romanului revine la timpul prezent şi cititorul realizează că, în mare parte, povestea citită este ascunsă în câteva poze zimţate şi îngălbenite de timp, îndesate în sertarele vreunui gheridon care mobila o încăpere în care, în urmă cu o sută de ani, trăiau domni şi domniţe ale altei lumi...
„Gabriela Adameşteanu se distinge atât prin calitatea scriiturii, cât şi prin melancolia privirii care mătură, nu fără o anume cruzime, aproape un secol de istorie românească. Construit în cascadă, pornind de la personajul inaugural al doamnei Vica Delcă, o femeie simplă, romanul înlănţuie vocile care se îngână şi îşi răspund, amestecând vioi, dar perfect structurat epocile.” (Raphaelle Rerolle – „Tristeţea şi cruzimea Gabrielei Adameşteanu. Nimeni nu este nevinovat” în „Le Monde” la 18 noiembrie 2005)
Romanul este un caleidoscop.
Autoarea reînvie, cu o abilitate ieşită din comun, lumi trecute care îşi redefinesc personajele sub ochii noştri. Prezenţa unei fotografii vechi sau a unei piese de mobilier care fusese, cândva, martora unor întâmplări îndepărtate, face ca prezentul să se destrame şi o zi îngropată într-un trecut îndepărtat, de acum un secol, redevine prezent. Cititorul trăieşte emoţiile personajelor fiind purtat dintr-un plan în altul al realităţii, realitate pe care ajunge să o cunoască din punctele de vedere ale personajelor cărţii, putându-şi face o părere avizată, proprie, pe măsură ce cunoaşte personajele şi modul lor de a gândi ori de a se comporta.
Autoarea pare total „neimplicată” în povestea pe care a creat-o. Ea lasă personajele să ne spună întreagă această poveste, în special prin monologurile interioare ale acestora. E uimitor faptul că autoarea nu participă nicicum la trăirile personajelor. Acestea, prin monologul interior despre care vorbeam, dar şi prin dialogul dintre ele, îşi prezintă aceste sentimente fără ca autoarea să intervină cu vreo explicaţie. Chiar percepţiile greşite ale personajelor sunt lăsate ca atare, fără intervenţii care ar avea darul să atragă atenţia cititorului asupra faptului că personajul greşeşte iar realitatea este alta.
Impresionant este vocabularul, modul de a vorbi al personajelor. Gabriela Adameşteanu acordă o atenţie deosebită faptului că personajele trăiesc în epoci diferite ori că, deşi aparţin aceleiaşi epoci, au un statut social diferit şi o cultură diferenţiată. Limbajul folosit de fiecare în parte, îi permite cititorului să „plaseze” personajul, cu uşurinţă, în timpul şi spaţiul din care acesta face parte.
Personajul central este Vica Delcă, o femeie simplă care trăieşte ca pensionară în Bucureştiul anilor şaptezeci; este o mahalagioaică tipică, o persoană agramată care vorbeşte o limbă a cărei gramatică respectă o singură regulă, anume aceea de a nu avea reguli. Aceasta obişnuieşte să viziteze rude sau cunoştinţe vechi, prilej de a fi servită cu o cafeluţă, un coniac, o gustare (pe care, dacă nu o primea, şi-o lua singură, pe ascuns!). Orice primea era binevenit iar ei i se părea că i se cuveneau cu adevărat aceste „daruri”. Ca şi „renta” de cincizeci de lei pe care o primea, lunar, de la Ivona Scarlat, fata lui Muti (în fapt, madam Ioaniu).
Şi celelalte personaje sunt prezentate prin acel monolog interior, fără ca autoarea să intervină cu niciun fel de precizări sau completări.
Aflăm, astfel, despre Sophia Ioaniu, fostă Mironescu şi despre profesorul Mironescu, primul ei soţ, un filolog reputat care provenea dintr-o familie înstărită. Despre Titi Ialomiţeanu, funcţionar în minister pentru care Sophia a avut o înclinaţie trecătoare. Margo, sora Sophiei este şi ea prezentată iniţial ca elevă la Şcoala Centrală, apoi, pe măsură ce planul temporal se schimbă, ea devine madam Geblescu (în urma căsătoriei cu un personaj aventurier) apoi se reîntoarce la Titi Ialomiţeanu, iubirea sa din adolescenţă, pentru care îşi riscă libertatea (fiind chiar închisă câţiva ani) pentru că l-a ascuns în propria casă. Ivona este fiica, din primul mariaj, a Sophiei, căsătorită cu Niki Scarlat. Tudor, fiul lor, este şi el prezent în roman prin evocările făcute de personaje.
Este impresionant că toate aceste personaje sunt prezente în carte atât ca persoane tinere, pline de viaţă, care prin felul de a vorbi şi a se comporta par a crede că sunt nemuritoare, veşnice... dar sunt prezentate şi la vârsta senectuţii, neputincioase, în scaune cu rotile sau faţă în faţă cu boli cumplite, care le macină.
Apoi, acţiunea romanului revine la timpul prezent şi cititorul realizează că, în mare parte, povestea citită este ascunsă în câteva poze zimţate şi îngălbenite de timp, îndesate în sertarele vreunui gheridon care mobila o încăpere în care, în urmă cu o sută de ani, trăiau domni şi domniţe ale altei lumi...
„Gabriela Adameşteanu se distinge atât prin calitatea scriiturii, cât şi prin melancolia privirii care mătură, nu fără o anume cruzime, aproape un secol de istorie românească. Construit în cascadă, pornind de la personajul inaugural al doamnei Vica Delcă, o femeie simplă, romanul înlănţuie vocile care se îngână şi îşi răspund, amestecând vioi, dar perfect structurat epocile.” (Raphaelle Rerolle – „Tristeţea şi cruzimea Gabrielei Adameşteanu. Nimeni nu este nevinovat” în „Le Monde” la 18 noiembrie 2005)
joi, 27 noiembrie 2008
Imperium
de Robert Harris
Romanul, considerat ca fiind cel mai bun al lui Robert Harris, ne poartă în lumea plină de trădări şi înşelăciuni, violenţe şi ambiţii ale politicii Romei antice. Autorul descrie ascensiunea lui Cicero, prezentat ca fiind un bărbat deştept, milos, abil şi vulnerabil, care din „om nou” (fără strămoşi implicaţi în politică), din tânăr avocat şi orator, ajunge să-şi împlinească visul, acela de a dobândi calitatea de „imperium”, ceea ce reprezintă puterea supremă în stat.
Cicero parcurge treptele puterii politice fiind la început chestor, apoi un simplu senator, apoi edil şi mai apoi pretor pentru a ajunge, în final, imperium, având acea putere pe care statul o conferă individului ales.
Problemele sociale, economice şi politice ale Romei antice se aseamănă izbitor cu cele actuale. Aceleaşi ineterese particulare ale celor bogaţi ascunse sub masca aşa-zisei preocupări pentru soarta celor mulţi, aceleaşi alianţe nefireşti şi jocuri de culise pentru un vot în plus... aceeaşi mituire a oamenilor (cu bani sau grâne la un preţ redus) pentru a-şi depune voturile în favoarea unuia sau altuia, în cabinele de votare amplasate pe „Câmpul lui Marte”.
În viaţa politică romană existau şi tribunii, cei aleşi de triburile oamenilor liberi şi care verificau şi asigurau o stare de echilibru puterii senatului prin afirmarea voinţei oamenilor de rând.
Interesantă e şi modalitatea de a intra în oraş a generalilor întorşi din luptă (Crassus şi Pompei, de exemplu): senatul hotăra dacă vor intra pe jos sau în carul tras de patru boi, în sunet de trompetă de fanfară sau cu fluiere, cununi de lauri sau de mirt pe cap. Până hotăra senatul, ei aşteptau cu oştirea lor la porţile oraşului, pe Câmpul lui Marte.
Întors învingător din Spania, Pompei a intrat în Roma cu un fast impresionant, cu tauri, căruţe cu lingouri de aur şi pietre preţioase, tablouri, animale sălbatice în cuşti, pancarde cu numele oraşelor cucerite şi ale personalităţilor ucise în luptă. Pompei stătea într-un car iar în spatele său se afla un sclav public a cărui sarcină era să-i şoptească la ureche fapul că nu e decât un muritor ca toţi ceilalţi şi că toate lucrurile lumeşti au un sfârşit.
În Roma acelor vremuri se organizau jocuri în cinstea zeilor. Acestea se desfăşurau la Circus Maximus şi constau în spectacole cu boxeri, luptători, atleţi, aruncători de suliţă şi de disc cântători din flaut şi la liră, dansatori, gladiatori.
Parcurgând această carte, cititorul are doar de câştigat. În primul rând ia cunoştinţă de parcursul lui Cicero care, la 42 de ani îşi împlineşte visul şi ajunge să dobândească imperium-ul suprem al consulatului roman, ghidându-se după precepte potrivit cărora e important să începi o luptă şi abia apoi vei vedea cum o poţi câştiga sau că arta, în viaţă, este să te descurci asupra problemelor pe măsură ce apar, nu să-ţi distrugi spiritul şi sănătatea făcându-ţi griji în legătură cu ele cu prea mult timp înainte. Apoi, cititorul ia contact cu societatea Romei antice în care deşi zicala „un gram de ereditate face cât un kilogram de merite” îşi are pe deplin aplicarea în acel spaţiu, înţelegi cu uşurinţă mândria ce răzbătea în cuvintele "sunt cetăţean roman" rostite de cei de atunci.
Şi descoperi cu uşurinţă de ce – în scrisoarea către Caelius, - Cicero i-a scris acestuia: „Roma! Rămâi la Roma, dragă prietene, şi trăieşte în lumină!” 26 iunie 50 î.H.
Romanul, considerat ca fiind cel mai bun al lui Robert Harris, ne poartă în lumea plină de trădări şi înşelăciuni, violenţe şi ambiţii ale politicii Romei antice. Autorul descrie ascensiunea lui Cicero, prezentat ca fiind un bărbat deştept, milos, abil şi vulnerabil, care din „om nou” (fără strămoşi implicaţi în politică), din tânăr avocat şi orator, ajunge să-şi împlinească visul, acela de a dobândi calitatea de „imperium”, ceea ce reprezintă puterea supremă în stat.
Cicero parcurge treptele puterii politice fiind la început chestor, apoi un simplu senator, apoi edil şi mai apoi pretor pentru a ajunge, în final, imperium, având acea putere pe care statul o conferă individului ales.
Problemele sociale, economice şi politice ale Romei antice se aseamănă izbitor cu cele actuale. Aceleaşi ineterese particulare ale celor bogaţi ascunse sub masca aşa-zisei preocupări pentru soarta celor mulţi, aceleaşi alianţe nefireşti şi jocuri de culise pentru un vot în plus... aceeaşi mituire a oamenilor (cu bani sau grâne la un preţ redus) pentru a-şi depune voturile în favoarea unuia sau altuia, în cabinele de votare amplasate pe „Câmpul lui Marte”.
În viaţa politică romană existau şi tribunii, cei aleşi de triburile oamenilor liberi şi care verificau şi asigurau o stare de echilibru puterii senatului prin afirmarea voinţei oamenilor de rând.
Interesantă e şi modalitatea de a intra în oraş a generalilor întorşi din luptă (Crassus şi Pompei, de exemplu): senatul hotăra dacă vor intra pe jos sau în carul tras de patru boi, în sunet de trompetă de fanfară sau cu fluiere, cununi de lauri sau de mirt pe cap. Până hotăra senatul, ei aşteptau cu oştirea lor la porţile oraşului, pe Câmpul lui Marte.
Întors învingător din Spania, Pompei a intrat în Roma cu un fast impresionant, cu tauri, căruţe cu lingouri de aur şi pietre preţioase, tablouri, animale sălbatice în cuşti, pancarde cu numele oraşelor cucerite şi ale personalităţilor ucise în luptă. Pompei stătea într-un car iar în spatele său se afla un sclav public a cărui sarcină era să-i şoptească la ureche fapul că nu e decât un muritor ca toţi ceilalţi şi că toate lucrurile lumeşti au un sfârşit.
În Roma acelor vremuri se organizau jocuri în cinstea zeilor. Acestea se desfăşurau la Circus Maximus şi constau în spectacole cu boxeri, luptători, atleţi, aruncători de suliţă şi de disc cântători din flaut şi la liră, dansatori, gladiatori.
Parcurgând această carte, cititorul are doar de câştigat. În primul rând ia cunoştinţă de parcursul lui Cicero care, la 42 de ani îşi împlineşte visul şi ajunge să dobândească imperium-ul suprem al consulatului roman, ghidându-se după precepte potrivit cărora e important să începi o luptă şi abia apoi vei vedea cum o poţi câştiga sau că arta, în viaţă, este să te descurci asupra problemelor pe măsură ce apar, nu să-ţi distrugi spiritul şi sănătatea făcându-ţi griji în legătură cu ele cu prea mult timp înainte. Apoi, cititorul ia contact cu societatea Romei antice în care deşi zicala „un gram de ereditate face cât un kilogram de merite” îşi are pe deplin aplicarea în acel spaţiu, înţelegi cu uşurinţă mândria ce răzbătea în cuvintele "sunt cetăţean roman" rostite de cei de atunci.
Şi descoperi cu uşurinţă de ce – în scrisoarea către Caelius, - Cicero i-a scris acestuia: „Roma! Rămâi la Roma, dragă prietene, şi trăieşte în lumină!” 26 iunie 50 î.H.
sâmbătă, 8 noiembrie 2008
Pompei
de Robert Harris
Este un roman istoric. Readuce în memoria cititorului vremurile lui Augustus când pentru un aristocrat, a avea putere, imaginaţie şi spirit - deci un anume „stil”- se traducea, de exemplu, prin a arunca în bazinul cu anghile (o varietate de peşti care puteau devora omul, rapid!) pe sclavii neîndemânatici.
În anul 79 d.Chr. apeductul „Augusta” alimenta cu apă mai multe oraşe din Campania, inclusiv cele din Golful Neapolis. Romanii erau foarte mândrii de băile care împânzeau aşezările lor. Pentru ei, aceste băi nu erau un lux ci piatra de temelie a civilizaţiei. Adică acel lucru care îl ridică pe cel mai amărât cetăţean roman deasupra celui mai bogat barbar. Romanii erau convinşi că băile îi învaţă pe oameni curăţenia, sănătatea şi programul strict, cele trei ramuri ale disciplinei, spuneau ei. Iar apeductele fuseseră inventate în primul rând pentru a alimenta aceste băi.
„Cum să nu fim pătrunşi de respect pentru un sistem hidraulic care, în primul secol al erei noastre, furniza oraşului Roma semnificativ mai multă apă decât primea oraşul New York City în 1985?” (A. Trevor Hodge, Roman Aqueductus & Water Suplly)
Acţiunea din romanul „Pompei” se desfăşoară pe parcursul a patru zile, începând cu 22 august 79 d.Chr., deci cu două zile înaintea erupţiei Vulcanului Vezuviu. Îngroparea oraşului Pompei şi a împrejurimilor sub pietrele şi lava muntelui sunt cunoscute. Energia termică eliberată în timpul erupţiei fusese de 100.000 de ori mai mare ca cea a bombei atomice de la Hiroşima.
Interesant mi s-a părut stilul de viaţă al romanilor, gradul de civilizaţie la care ajunseseră în acele timpuri.
Senatorul Pedius Cascus avea, la vila sa din Golful Neapolis situată în apropierea oraşului Herculaneum şi numită Vila Calpurnia, „o ceată de filozofi”. Torquatus, căpitanul vasului „Minerva”, spunea: „Unii cresc păsări ca să-şi treacă timpul, alţii au câini. Senatorul are filozofi.” Aceştia erau discipoli ai lui Epicur; susţineau că oamenii sunt muritori, zeii sunt indiferenţi la soarta lor şi prin urmare singurul lucru de făcut în viaţă este să te simţi bine. În timpul erupţiei vulcanului, Rectina (soţia senatorului Pedius Cascus), aflată la această vilă fără soţul ei îşi sacrifică viaţa încercând să salveze cărţile aflate în bibliotecă. Ea cere ajutorul lui Marcus Attilius, aquarius, inginer imperial venit de la Roma să repare apeductul:
„- Stai! Trebuie să ne ajuţi!
-Nu pot face nimic. O să trebuiască să vă încercaţi norocul pe drum, ca toţi ceilalţi.
-Nu mă tem pentru mine. Dar biblioteca – trebuie să salvăm biblioteca! Sunt prea multe cărţi ca să le putem deplasa pe uscat.
-Eu îmi fac griji pentru oameni, nu pentru cărţi.
-Oamenii dispar, cărţile sunt nemuritoare. (...) Aici ţinem volumele aduse de strămoşii mei din Grecia. Numai piesele lui Sofocle ajung la o sută douăzeci. Toate lucrările lui Aristotel, unele scrise de mâna lui. Sunt lucruri nepreţuite. (...) Oamenii se nasc şi mor cu miile în fiecare clipă. Ce importanţă au oamenii? Dar aceste opere sunt tot ce va rămâne după noi.”
Amiralul Pliniu a făcut tot ce a putut pentru a pune la dispoziţie întreaga flotă imperială pentru a salva biblioteca. Muntele a fost, însă, mai puternic. Iar amiralul a plătit cu viaţa, alături de mulţi alţii.
Legile societăţii de atunci erau destul de inflexibile doar pentru oamenii de rând. Patru magistraţi aleşi formau Consiliul celor Patru, numit „Quattorviri”. Autorul prezintă şi culisele vieţii politice. În urma voturilor ieşeau nu atât cei votaţi cât cei şantajabili, care îşi vor dirija politica în interesul celor bogaţi. Ampliatus, un fost sclav care devenise om liber, dirija prin jocuri de culise politica oraşului datorită, în special, averii sale. Ştia să dirijeze oamenii profitând de slăbiciunile acestora. Magistraţii nu i se puteau împotrivi deoarece, fiin şantajabili, împotrivirea ar fi însemnat pierderea funcţiilor şi a privilegiilor. Iar „gloata” era şi mai uşor de dirijat: „Gloata avea câteva instincte simple – lăcomie, poftă, cruzime – iar Ampliatus ştia cum să se joace cu ele ca şi cum ar fi fost corzile unei harpe, pentru că era el însuşi din gloată şi gloata era el însuşi.”
Romanul este complex şi extrem de incitant. Descrierea erupţiei care aruncă lumea în umbră de praful care era peste tot, ploaia de pietre mai întâi poroase şi uşoare, apoi tot mai grele, ale căror lovituri erau periculoase şi care îngropaseră aşezările... ţin cititorul în suspans, în pofida faptului că, aşa cum am spus, deznodământul este cunoscut: muntele modifică legile timpului şi ale spaţiului.
Parcurgerea acestei cărţi nu poate fi decât un câştig.
Este un roman istoric. Readuce în memoria cititorului vremurile lui Augustus când pentru un aristocrat, a avea putere, imaginaţie şi spirit - deci un anume „stil”- se traducea, de exemplu, prin a arunca în bazinul cu anghile (o varietate de peşti care puteau devora omul, rapid!) pe sclavii neîndemânatici.
În anul 79 d.Chr. apeductul „Augusta” alimenta cu apă mai multe oraşe din Campania, inclusiv cele din Golful Neapolis. Romanii erau foarte mândrii de băile care împânzeau aşezările lor. Pentru ei, aceste băi nu erau un lux ci piatra de temelie a civilizaţiei. Adică acel lucru care îl ridică pe cel mai amărât cetăţean roman deasupra celui mai bogat barbar. Romanii erau convinşi că băile îi învaţă pe oameni curăţenia, sănătatea şi programul strict, cele trei ramuri ale disciplinei, spuneau ei. Iar apeductele fuseseră inventate în primul rând pentru a alimenta aceste băi.
„Cum să nu fim pătrunşi de respect pentru un sistem hidraulic care, în primul secol al erei noastre, furniza oraşului Roma semnificativ mai multă apă decât primea oraşul New York City în 1985?” (A. Trevor Hodge, Roman Aqueductus & Water Suplly)
Acţiunea din romanul „Pompei” se desfăşoară pe parcursul a patru zile, începând cu 22 august 79 d.Chr., deci cu două zile înaintea erupţiei Vulcanului Vezuviu. Îngroparea oraşului Pompei şi a împrejurimilor sub pietrele şi lava muntelui sunt cunoscute. Energia termică eliberată în timpul erupţiei fusese de 100.000 de ori mai mare ca cea a bombei atomice de la Hiroşima.
Interesant mi s-a părut stilul de viaţă al romanilor, gradul de civilizaţie la care ajunseseră în acele timpuri.
Senatorul Pedius Cascus avea, la vila sa din Golful Neapolis situată în apropierea oraşului Herculaneum şi numită Vila Calpurnia, „o ceată de filozofi”. Torquatus, căpitanul vasului „Minerva”, spunea: „Unii cresc păsări ca să-şi treacă timpul, alţii au câini. Senatorul are filozofi.” Aceştia erau discipoli ai lui Epicur; susţineau că oamenii sunt muritori, zeii sunt indiferenţi la soarta lor şi prin urmare singurul lucru de făcut în viaţă este să te simţi bine. În timpul erupţiei vulcanului, Rectina (soţia senatorului Pedius Cascus), aflată la această vilă fără soţul ei îşi sacrifică viaţa încercând să salveze cărţile aflate în bibliotecă. Ea cere ajutorul lui Marcus Attilius, aquarius, inginer imperial venit de la Roma să repare apeductul:
„- Stai! Trebuie să ne ajuţi!
-Nu pot face nimic. O să trebuiască să vă încercaţi norocul pe drum, ca toţi ceilalţi.
-Nu mă tem pentru mine. Dar biblioteca – trebuie să salvăm biblioteca! Sunt prea multe cărţi ca să le putem deplasa pe uscat.
-Eu îmi fac griji pentru oameni, nu pentru cărţi.
-Oamenii dispar, cărţile sunt nemuritoare. (...) Aici ţinem volumele aduse de strămoşii mei din Grecia. Numai piesele lui Sofocle ajung la o sută douăzeci. Toate lucrările lui Aristotel, unele scrise de mâna lui. Sunt lucruri nepreţuite. (...) Oamenii se nasc şi mor cu miile în fiecare clipă. Ce importanţă au oamenii? Dar aceste opere sunt tot ce va rămâne după noi.”
Amiralul Pliniu a făcut tot ce a putut pentru a pune la dispoziţie întreaga flotă imperială pentru a salva biblioteca. Muntele a fost, însă, mai puternic. Iar amiralul a plătit cu viaţa, alături de mulţi alţii.
Legile societăţii de atunci erau destul de inflexibile doar pentru oamenii de rând. Patru magistraţi aleşi formau Consiliul celor Patru, numit „Quattorviri”. Autorul prezintă şi culisele vieţii politice. În urma voturilor ieşeau nu atât cei votaţi cât cei şantajabili, care îşi vor dirija politica în interesul celor bogaţi. Ampliatus, un fost sclav care devenise om liber, dirija prin jocuri de culise politica oraşului datorită, în special, averii sale. Ştia să dirijeze oamenii profitând de slăbiciunile acestora. Magistraţii nu i se puteau împotrivi deoarece, fiin şantajabili, împotrivirea ar fi însemnat pierderea funcţiilor şi a privilegiilor. Iar „gloata” era şi mai uşor de dirijat: „Gloata avea câteva instincte simple – lăcomie, poftă, cruzime – iar Ampliatus ştia cum să se joace cu ele ca şi cum ar fi fost corzile unei harpe, pentru că era el însuşi din gloată şi gloata era el însuşi.”
Romanul este complex şi extrem de incitant. Descrierea erupţiei care aruncă lumea în umbră de praful care era peste tot, ploaia de pietre mai întâi poroase şi uşoare, apoi tot mai grele, ale căror lovituri erau periculoase şi care îngropaseră aşezările... ţin cititorul în suspans, în pofida faptului că, aşa cum am spus, deznodământul este cunoscut: muntele modifică legile timpului şi ale spaţiului.
Parcurgerea acestei cărţi nu poate fi decât un câştig.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
