L’isola dei monaci senza nome – de Marcello Simoni

             În 1544, armata corsarului ottoman Khayr Al-Din Barbarossa asediază coastele insulei Elba, în scopul declarat de a-l elibera pe Cristiano d’Hercole, fiul lui Sinan il Giudeo, care era ținut ostatic de principele di Piombino, Jacopo V Appiani.

Acesta este, în realitate, pretextul. Întrucât adevăratul interes al lui Barbarossa, ca și al celorlalte personje principale ale romanului, este acela de a afla teribilul secret al cărui depozitar era fiul lui Sinan: Rex Deus. Un mister care dăinuia încă din vremea lui Isus, și care, dezvăluit, ar zgudui din temelii creștinismul. Secretul a fost păstrat vreme de cincisprezece secole. Intarea în posesia acestui secret presupune urmarea unor indicii lăsate de un templier, iar acest drum este presărat cu intrigi, uneltiri, rivalități și bătălii pe mare. Mare care, potrivit destăinuirii autorului, este atât de îndrăgită de acesta, încât ”va curge mereu prin venele sale”.

Este o carte de ficțiune, bazată, totuși, pe fapte reale, găsite de autor în documente și scrieri istorice. Doar că aceste fapte sunt îmbrăcate în haina ficțiunii și evenimentele devin povești. Și e dedicată tatălui său, cel care, în copilărie, îl încânta cu poveștile sale.

Lectura mi-a folosit pentru a păstra legătura cu limba italiană. În acest sens, m-a ajutat foarte mult talentul lui Marcello Simoni de a relata întâmplările pline de suspans, astfel că mi-am păstrat interesul asupra cărții până la sfârșit.

Shuggie Bain - de Douglas Stuart

 

Tocmai spuneam în prezentarea anterioară (Castelul de hârtie – de Miranda Cowley Heller) că îmi doresc să găsesc, în cărțile pe care le citesc, personaje puternice, care să mă marcheze o vreme, după ce termin de citit cartea.

Citind ”Shuggie Bain”, mi-am dat seama că mai e ceva, ce caut: identificarea afectivă cu aceste personaje. Citind, să mă transpun și să trăiesc viața eroilor. Să fiu empatică.

Douglas Stuart plasează acțiunea romanului în Glasgow, anii 1980, iar Shuggie este băiatul unei mame alcoolice, Agnes Bain. Agnes își abandonează primul soț mutându-se cu părinții, îi abandonează și pe aceștia mutându-se cu noul soț, apoi, abandonată la rândul ei, intră într-o serie de relații trăind într-o promiscuitate greu de imaginat. Sfârșește prin a-și îndepărta fiica și fiul din prima căsătorie, singurul care îi rămâne aproape în toată această beție permanentă în care își transformase viața fiind Shuggie, fiul din a doua căsătorie. Cam acesta ar fi, pe foarte scurt, romanul care are, în fapt, 600 de pagini. Pagini de-a lungul cărora mă tot întrebam de ce simt că autorul își iubește acest personaj – Agens – pe care, de-a lungul lecturii, eu mă trezeam judecându-l, dezaprobându-i comportamentul, deciziile, viața. Pe scurt, nu puteam empatiza cu acest personaj.

            Am aflat abia la pagina 605, când autorul declară că datorează acest roman amintirilor legate de mama sa și de zbaterile ei. Apoi, am citit că, - asemeni lui Shuggie Bain - Douglas Stuart a crescut cu o mamă alcoolică. Am găsit și alte asemănări între experiența de viață a autorului și personajul romanului, fără ca acest lucru să îl transforme în roman autobiografic, evident. Dar am înțeles altfel cartea și interesul autorului pentru personajele sale.

            Ca prezență, personajul principal este Agnes Bain, care reușește gozav să transforme în calvar viețile celor de lângă ea. Ca trăiri, personajul principal este, evident, Shuggie, cel asupra căruia se răsfrâng acțiunile acesteia. El este cel care suferă, cel care, abia un copil, se învinovățește și se transformă în infirmierul mamei alcoolice, sperând într-un miracol.

            O carte foarte tristă, din care putem învăța foarte multe de ”așa, nu!”. Dar și un mare ”așa, da!”: iubirea adevărată trece dincolo de orice. De absolut orice.

Eu așa am văzut iubirea micuțului Shuggie față de mama sa, căreia îi putea ierta totul.       

Castelul de hârtie - de Miranda Cowley Heller

Așa cum cele mai frumoase zile de vară vin după o ploaie torențială, care spală negrul norilor lăsând cerul albastru intens și aerul curat, întâmplări și evenimente petrecute într-o zi pot dezveli zeci de ani trecuți, limpezindu-le amintirile.

Cartea este romanul de debut al Mirandei Cowley Heller, fostă vicepreședintă și directoare pentru seriale dramatice la HBO, iar acțiunea se petrece în Cape Cod, locul unde aceasta și-a petrecut vacanțele copilăriei.

Personajul central este Elle Bishop, care, de-a lungul a celor 24 de ore ale unei zile de vară, este nevoită să aleagă între cele două mari iubiri ale vieții sale. O alegere între dragostea răbdătoare și dragostea dragoste. Și în timp ce orele acelei zile fierbiți trec, amintirile vin de niciunde și te poartă în trecut, asemeni păsărilor colibri care pot zbura înapoi.

Cartea ne introduce în intimitatea unei familii, cu secretele ei, cu dragostea și pasiunile ei, cu tensiunile și traumele ei. ”Fetelor, nu suntem o familie de lași. Ne confruntăm cu temerile noastre!” obișnuia să spună mama Ellei. Și povestea este o continuă confruntare: cu dureri, cu rușini și umilințe, cu traume fizice și psihice, cu neputințe, cu înfrângeri și rătăciri.

Până la urmă, cartea este despre iertare și despre puterea de a merge mai departe, acceptându-ți toate imperfecțiunile și slăbiciunile cărora, poate, nu ai știut mereu să le faci față. Despre greșeli și despre împăcarea cu tine și cu cei pe care îi iubești.

Sigur, m-a prins povestea depănată de autoare și am așteptat și eu finalul narațiunii pentru a afla alegerea personajului principal, Elle Bishop. Mi-a plăcut construcția cărții, fiecărei ore dintr-o singură zi revenindu-i ani din trecut, amintirile deșirându-se asemeni aței de pe un ghem.

Dar simt nevoia unei mărturisiri: mi-e tot mai greu să aleg o carte care să mă fascineze cu adevărat. Și pierd tot mai mult timp în librării, răsfoind și iar răsfoind, în încercarea de a găsi ceva care să îmi placă așa cum aș dori eu să îmi placă. Ultima carte care m-a copleșit este ”Confiteor” a lui Jaume Cabre. Cred că ceea ce aș putea reproșa autorilor pe care i-am citit este faptul că – din punctul meu de vedere – nu reușesc să construiască personaje puternice, ”nemuritoare”, așa cum eram obișnuită cu autorii clasici. Rareori cărțile îmi rămân în memorie, rareori mă marchează personaje și întâmplări. Ardia Ardevol al lui Jaume Cabre; Humboldt al lui Saul Below; Kya Clark a Deliei Owens. Cam acesta este genul personajelor pe care îmi doresc să le descopăr în paginile cărților pe care le citesc. Personaje care să mă bântuie mult după ce cartea se odihnește, deja, în raftul bibliotecii.

    

Minciuni pe canapea - de Irvin Yaloma

 

El însuși eminent psihoterapeut, autorul explorează relațiile dintre psihoterapeuți și pacienți, sub aspecte mai puțin obișnuite, surprinzând cititorul cu situații paradoxale în care medicul ajunge să fie dominat de pacient.

            Acest lucru i se întâmplă tânărului psihanalist Ernest Lash, care, folosind tehnici experimentale în timpul ședințelor de terapie, cedează tentației confesiunii, devenind vulnerabil. Carolyne Leftman este persoana desemnată de acesta drept pacient care urmează să experimenteze această terapie a sincerității, dar  Ernest Lash își încalcă adesea principiul potrivit căruia nu trebuie să se destăinuie pacientului, decât în măsura în care această destăinuire îl ajută pe acesta. Iar când terapeuții consideră necesar, pacienții sunt rechemați pentru reparații gratuite, urmând exemplul marilor producători de mașini, oferindu-li-se o ”revizie psihanalitică” gratuită.

            Oamenii simt frustrări, neîmpliniri, nevoia de a fi acceptați și iubiți. Experimentează spaime și sunt copleșiți de anxietate. Ori sunt preocupați de propriul succes și câștig, intoleranți și aroganți, convinși că au întotdeauna dreptate. Până la urmă, chiar și terapeutul are nevoie de terapie. Iar aceasta se poate găsi în poezie, în muzică, în dans, în meditație. Important este ca aceste refugii să permită exprimarea creativității, a sensibilității estetice. Un ”ceva” care te definește și care dă sens vieții tale. Un fel de emblemă cu care intri în eternitate, care-ți rezumă întreaga viață.

            Pentru că, până la urmă, viața este asemeni jocului de șah: la sfârșitul jocului, pionii, regii și reginele, toți se duc înapoi, în aceeași cutie.

            O carte despre tainele sufletului și ale minții omenești.