Zece personaje preferate

leapşă

Am primit-o de la insemnaridinsubterana fapt pentru care mulţumesc şi mă grăbesc să răspund.

Aşadar:

Mai întâi, Ileana Cosânzeana. Pentru că întruchipa, pe atunci, tot ce-mi doream eu de la viaţă: cosiţe ca aurul, obraji ca laptele, buze ca petalele de trandafiri şi norocul de a fi iubită de Făt-Frumos (cel mai vrednic dintre bărbaţi :) ) care se lupta cu zmeul pentru a o salva. O iubea. Iar iubirea îmi părea pe atunci scopul vieţii.

Apoi, Monica din „La Medeleni”. Voi mărturisi că o admiram pe Olguţa dar o iubeam pe Monica. Oarecum, mă identificam cu aceasta din urmă: o viaţă interioară mult mai bogată decât cea exterioară; un fel de a trăi într-o lume a ta departe de partea dură a vieţii din afară. Cel puţin pentru o vreme.

Treptat, arborele eroilor mei din cărţi s-a ramificat. Pe o astfel de ramificaţie erau aşezate personajele din cărţile de şcoală, cele aşa-zise pe atunci „lecturi obligatorii”. Cunoaştem cu toţii aceşti eroi. Îl voi menţiona doar pe Ilie Moromete pentru că în copilărie mi-l amintea pe bunicul iar mai târziu pe tatăl meu care, spre sfârşitul vieţii sale, începuse să-i semene tot mai mult: inteligenţă şi îndărătnicie, încredere şi disperare, cuminţenie şi revoltă, dragoste şi deriziune.

O altă ramificaţie a copacului îşi aplecase până-n pământ crengile de greutatea Celor trei muschetari şi a tuturor cavalerilor şi domniţelor care bântuiau paginile cărţilor în care onoarea cuvântului dat era cea mai de preţ avuţie. Şi mergea (această ramificaţie) până sus, sus de tot , unde Andre Castelot m-a ajutat să-l cunosc pe Napoleon Bonaparte. Un erou pe cât de real pe atât de disputat, greu de aşezat într-o parte sau alta a liniei (fragile, de altfel) care separă binele de rău. (Sper să recitesc, cândva, această capodoperă.)

Era şi ramificaţia aceea care începuse cu băieţii din „Steaguri pe turnuri”, cartea lui Makarenko descoperită într-o vacanţă de vară în casa bunicilor. Din păcate, nu-mi amintesc numele băieţilor ca, de altfel, numele multor personaje din cărţile marilor autori ruşi către care această carte mi-a deschis drumul. Dar pot aminti de Anna Karenina şi de Rodion Romanovici Raskolnikov fără teama de a greşi. Personaje puternice, Karenina şi Raskolnikov au, deopotrivă, mari slăbiciuni. O viaţă interioară bogată, personalităţi complexe uşor de judecat dar în egală măsură uşor de iertat. Iată personajele care m-au atras în cărţile citite.

Dar nu voi ascude faptul că am fost mereu o visătoare. Aşadar, Ştefan Viziru pentru că ştia cum să privească cerurile. Astfel că acestea i se deschideau în Noaptea de Sânziene. Şi pentru că îşi construise „camera verde”, o lume a lui unde se întâlnea cu Dumnezeu. Şi unde acesta îl lua în braţe. Ştia să se sustragă timpului istoric şi celui fiziologic, integrându-se timpului cosmic. Citind. Îşi „lua cu el” un scriitor (un poet, de pildă) şi se smulgea clipei de faţă. Iar clipa nu-l mai confisca, nu-l mai teroriza (vezi bombardamentele asupra Londrei). Îşi oferea prietenia animalelor (şopârla, ariciul) fără să aştepte nimic în schimb. Un „iniţiat” căruia îi erau accesibile părţile ascunse ale Lumii.

Voi încheia cu Sfântul Augustin. Ştiu că e autor iar nu personaj doar că eu îi simt prezenţa în paginile scrierilor sale. Ca şi cum şi-ar deschide sufletul. Şi, în plus, el mă ajută, cumva, să închid cercul. Pentru că începusem cu „iar iubirea îmi părea pe atunci scopul vieţii”. Acum simt din nou că e aşa. Mai ales că, citind „Despre geneză în sens literal” descopăr că un sfânt îmi spune acelaşi lucru: iubirea e totul şi prin iubire, omul devine icoană.

*

M-aş bucura să ştiu că cei care trec pe aici continuă această leapşă. Sincer, mie mi-a folosit. Am constatat că, în general, mă atrage un anumit „gen” de personaj greu de catalogat la „buni” sau „răi”, personaj situat parcă într-o echilibristică permanentă între alb şi negru.