Memorii

de Valeriu Anania

Am cumpărat cartea în primăvară, în vremea când am citit „Jurnalul fericirii” scris de Nicolae Steinhardt.
Personalitate controversată, autorul “memoriilor” m-a făcut să-mi doresc să-l înţeleg (să-l desluşesc, mai exact) când, pe ultima copertă, am citit următoarele: “Vine o vreme când viaţa ta se cere rostită şi altfel decât în graiul convenţiilor sociale, mai adevărat adică şi mai de-a dreptul, şi atunci, în lipsă de altceva, ţi-o iei de la capăt pe amintiri, de-a rostogolul, ca apa muntelui poticnită-n pietre, şi o duci până unde poţi. (…) Memoriile mele sunt departe de a fi complete, mai cu seamă în ultimele capitole, pe care le-am scris biciuit de timp. Dar, aşa cum sunt, ele se vor şi se propun o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi a unui suflet. E vorba de sufletul meu.”
Aşa că, am lăsat acest suflet să vorbească iar eu am ascultat.
A început cu adolescenţa “verzulie” care avea să genereze mai târziu “tragediile unor oameni pe cât de curaţi la inimă, pe atât de puţin liberi în cuget”; o perioadă în care a desfăşurat activitate legionară şi al cărei stigmat îl va purta toată viaţa “ca un luceafăr trist în spicul cununii”.
În septembrie 1941 intră la Mânăstirea Antim ca novice deşi bătrânul mitropolit Gurie Grosu, fost al Basarabiei, îl îndeamnă să renunţe: “De ce nu rămâi în lume? Că dacă e vorba de oameni răi, îi găseşti şi la mânăstire; şi dacă e vorba de sfinţi, te întâlneşti cu ei pe stradă.”
Nu voi insista asupra etapelor pe care le-a parcurs Valeriu Anania de la călugărul Vartolomeu la inspectorul patriarhal pentru învăţământul religios şi directorul bibliotecii Patriarhiei. Nici asupra numeroaselor arestări şi tot atâtea eliberări de care a avut parte (eliberări făcute, adesea, la intervenţia patriarhului Justinian).
Poate doar ultima arestare ar trebui menţionată, cea din 1958, pentru că aceasta sfârşeşte cu o condamnare: “25 de ani pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Execută pedeapsa doar până în august 1964 când este eliberat printre ultimii “politici”.
După un an pleacă în America, la cererea Episcopiei de aici, cerere semnată de vicarul Ioan Bugariu şi de secretarul Glicherie Moraru.
Mărturisesc că am fost tentată în vreo două rânduri să renunţ la carte. Un “ceva” mă face să nu pot aşeza această carte alături de “Jurnalul fericirii”, deşi subiectele acestora sunt asemănătoare.
Poate pentru că nu am fost de partea autorului când a devenit (deseori) martor al acuzării în procesele prietenilor(!) săi: îl denunţă pe Radu Gyr, vechiul său prieten care va fi conamnat la moarte (nu va muri, totuşi, în închisoare); apoi, îi denunţă şi pe alţii, “prins de un fel de furie împotriva tuturor celor care erau atunci liberi în timp ce eu zăceam în puşcărie. Scriam ca un apucat, ca un posedat, devenisem rău.”
Departe de mine gândul de a încerca să-l judec pe autor. Consider că pentru a avea căderea să judeci, trebuie să fi trecut prin ceea ce a trecut cel judecat: chinuri, suferinţe, torturi.
Nu mă pot împiedica, totuşi, să nu gândesc că Nicolae Steinhardt a trecut cel puţin prin aceleaşi suferinţe. Iar “Jurnalul” său emană infinită căldură şi bunătate. El ştie să ierte şi te ajută şi pe tine, ca cititor, să-i urmezi exemplul. De aceea Virgil Ierunca spune că “Închisoarea a constituit pentru N. Steinhardt academie şi altar”.
Or, în “Memorii” am simţit în spatele cuvântului un om puternic, inteligent, abil, dar prea puţin dispus să ierte.
Dar “cine mai poate judeca pe un om care trece prin asemenea situaţii-limită? Nici măcar propria lui conştiinţă, stâlcită de incertitudini. Doar Dumnezeu, la Judecata de Apoi.” Cel puţin, aşa se exprimă autorul însuşi.
*
Mărturisesc că la partea a doua a cărţii am renunţat.
Scrierea îmi părea tot mai personală, Valeriu Anania însuşi mărturiseşte: „nu urmăresc efecte stilistice; îmi propun doar să fiu veridic”.
Or, eu doream să ascult o poveste din care să am ceva de învăţat. Simplele relatări şi/sau justificări nu-mi folosesc la nimic.