Cartea şoaptelor

de Varujan Vosganian

Chiar dacă autorul ne atenţionează că aceasta nu este o carte de istorie, ea conţine, totuşi, importante file din istoria atât de zbuciumată a unui popor pe care timpul l-a aruncat mereu în luptă cu alte neamuri: tătari, kurzi, ceceni, turci ori ruşi. Şi mereu a fost nevoit să-şi caute un colţ de pământ mai prietenos decât cel atât de stâncos al Armeniei. Un loc cel puţin atât de prietenos încât să lase trupurile neînsufleţite să se odihnească în voie. Dar nu de puţine ori aceste trupuri nu au găsit decât mormântul mişcător şi fără ţărână al apelor fie că acestea s-au numit Tigru sau Eufrat, Marea Neagră ori cine ştie cum altfel.

Alteori, istoria armenilor îşi amestecă filele cu cele ale pământului unde şi-au găsit adăpost după lungi pribegii. Iar moartea nu mai stă să aleagă, între atâtea suflete. Le ia de-a valma. Astfel că, în 4 decembrie 1957, la înăbuşirea revoltei celor ce se împotriveau cooperativizării, la Vadu Roşca, armenii s-au numărat printre victime. Au fost 48 de răniţi şi zece morţi: „opt bărbaţi, o femeie, Dana a lui Radu, şi un clopot”. Acesta din urmă pentru că uitase să tacă. Era viu: bătea.

O istorie tristă a unui popor care se încăpăţânează să trăiască, în pofida măcelurilor şi a deportărilor care desenează cele şapte cercuri ale morţii cu centrul la Deir-ez-Zor.

În „Cartea şoaptelor” găsim personaje anonime, fără chip şi fără nume, ori personaje colective care poartă pecetea secolului XX. Toate aceste personaje au trecut prin dictaturi, războaie, deportări şi masacre care au făcut ca această parte comună a biografiilor lor să domine partea ce ar fi surprins deosebirile.

Apoi, sunt personaje care „au ieşit din rând”, trecând de partea celor care au împrăştiat suferinţa. Locul lor este în partea întunecată a istoriei.

Dar sunt şi personaje la care autorul se opreşte îndelung, sculptându-le cu minuţiozitate fiecare trăsătură, marcând etapele din toată perioada vieţii acestora, până la săparea numelui pe piatra de mormânt. „Bătrânii copilăriei mele”, cum îi numeşte autorul, sunt cei care l-au învăţat pe acesta că poveştile sunt singurul lucru pe care oamenii îl au în comun. Oamenii din acelaşi neam sunt oamenii care ascultă aceleaşi poveşti. Şi, uneori, le scriu pentru a se elibera de ele. Aşa cum a făcut Levon Harutiunian, deţinut în baza art. 58 alături de Arşavir Acterian, Vahan Gheminian, Hovhannes Babikian) care a scris poveştile anilor de puşcărie: „Scrisul eliberează. Le-am scris, acum pot să le uit. Cititul, în schimb, împovărează. Să le citească alţii, să nu uite. Eu le-am ţinut minte destul.”

Şi mai este un personaj, singurul personaj imaginar din „Cartea şoaptelor”: Yusuf. El este „cheia care deschide uşa odăii celei mai plânse din veacul de margine, cu pereţii goi, zgâriaţi cu unghia, cu duşumelele desfăcute şi cu pământul ridicat muşuroi, neaşezat cum trebuie, aşa cum se întâmplă cu mormintele făcute în grabă. Iar cele mai grăbite dintre morminte sunt gropile comune.”

O istorie crudă şi tristă. Dar, alături de prezentarea ei, „Cartea şoaptelor” înseamnă şi foarte multă poezie. Mărturisesc că m-a atras în mod deosebit această poezie a romanului în care filele cărţii sunt bătăi de clopot iar Yusuf este o făptură stranie, un personaj de poveste care trăieşte în sufletele bătrânilor armeni. O făptură care profită de o aromă veche, o oglindă, o fotografie, pentru a învia. În fiecare armean care supravieţuise zbuciumatei istorii a celor mulţi, trăia un Yusuf care nu-şi putea ierta vinovăţia de a fi rămas în viaţă, uneori cu preţul morţii celorlalţi. Yusuf le amintea că viaţa lor e o vină. Bunicul Garabet obişnuia să spună: „fiecare dintre cei care au scăpat de acolo are coşmarurile lui. N-o să ne lecuim de ele decât murind”.

Şi tot bunicul Garabet rostea, cu băgare de seamă, şoaptele auzite în copilărie: „Ce spui în şoaptă?” întrebam. „Citesc”, răspundea bunicul Garabet. „Cum, citeşti? Unde-i cartea?” „Nu-mi mai trebuie. O ştiu pe dinafară.” „Bine, dar cum se cheamă cartea asta? Cine a scris-o?” „Poate că tu, într-o bună zi.” Ceea ce, iată, fac acum. Şi aşa o şi numesc: „Cartea şoaptelor”.

Autorul şi-a trăit copilăria într-o lume a şoaptelor rostite în jurul său cu băgare de seamă. A avut ca prim învăţător un înger bătrân: nucul în care se căţăra adesea ori la poalele căruia se aşeza, ascultând şoaptele celor din jur. Apoi a crescut, străzile s-au îngustat şi casele din jur s-au pipericit: „Ar trebui ca la temelia caselor şi în stâlpii prispei să nu se pună grinzi de lemn uscat ci trunchiuri vii. Astfel, casele ar creşte odată cu oamenii, lumea nu s-ar micşora şi timpul nu s-ar scurta.”

Dar timpul se scurtează, morţii se mută în fotografii, şi poveştile curg mai departe:

Povestea orbului Minas. „La început a fost lumina. Odată lumina adormi. Visă, şi aşa se născu din visul ei umbra. Când eram de vârsta ta, spunea Minas, am visat că sunt orb. Era frumos în vis. Acum visez că văd...” Orbul Minas vede în şoaptă, după cum spune bătrânul Garabet.

Povestea repatrierii lui Simon. „Fiecare plăteşte în felul lui pentru dorurile sale. Locul unde te aşezi nu e destul de încăpător pentru tot ce doreşti să păstrezi. Ceea ce e al tău e, oarecum, şi al locului. Schimbi locul, renunţi aşadar la unele şi capeţi altele. Umpli un dor dar deschizi uşa către un altul. Fiecare rană deschisă e un început de drum sau un drum părăsit. Pe măsură ce te lecuieşti, te vatămi.” Întors din Valea Plângerii, Simon va avea aceeaşi soartă cu personajul din poveste.

Poveştile continuă: povestea zilei în care s-au ars cărţile, povestea anului 1958, „anul stării de confuzie şi al stării de luciditate”, povestea întâlnirilor din cavoul lui Seferian, povestea celor şapte cercuri, povestea calului alb din visul lui Misak Torlakian şi atâtea alte poveşti.

Ele trebuie citite. Pentru că „aşa cum păsările au nevoie, când zboară peste mări, de câte un petec de pământ să se aşeze, tot astfel cărţile, pentru a supravieţui, au nevoie de oameni să le deschidă coperţile şi să le citească, pentru a putea respira.”

*

Totuşi, într-o astfel de poveste am găsit o greşeală.

E vorba de „Povestea testamentului lui Hartin Fringhian”, în care se spune: „Îndeobşte testamentele îşi încep povestea după moartea celui care le redactează, fiind ascunse chiar de legatar, ca o glumă la adresa urmaşilor...”. Greşeala constă în faptul că „legatar” este cel în favoarea căruia se testează, adică beneficiarul legatului. Cel ce face legatul (testamentul) se numeşte „testator”.

Asta nu face, însă, mai puţin interesantă povestea testamentului.

Iar cartea, cu atât mai puţin.