Sindromul de panică în Oraşul Luminilor

de Matei Vişniec

Cafeneaua Saint-Medard era singurul loc din Paris unde totul devenea posibil. Aşezată la baza străzii Mouffetard, într-un loc malefic impregnat de energia isteriilor colective, în Evul Mediu fusese aici o curte a miracolelor unde oamenii veneau în procesiuni, se autoflagelau şi asistau la minuni care se desfăşurau sub ochii lor.
Tot aici şi tot minuni aşteptau şi cei care formau „grupul numărul cinci fără limbă maternă”, scriitori veniţi din estul Europei la Paris, locul în care visau cu toţii să devină celebri: autorul, devenit faimos prin publicarea poemului „Corabia”, poemul care îi adusese „o celebritate mondială şi apoi o uitare mondială”; bătrânul cu lavalieră, pe numele său Pantelis Vassilikioti cunoscător a şapte limbi; Jaroslava, doamna cu pălărie galbenă, imensă; Francois Compte care lucra la o agenţie bancară şi un domn orb pe nume Lajournade.
„Ca nişte muşte, aşa veniţi toţi la Paris. Fără să vă daţi seama că Parisul nu mai este ce a fost, că Parisul este acum un muzeu, o iluzie...” Aşa îi „încuraja” pe aspiranţii la celebritate domnul Cambreleng, un „prieten al Europei de Est” şi, în plus, „unul dintre puţinii intelectuali minori francezi capabili să nu confunde Budapesta cu Bucureştiul.”
De altfel, tot misteriosul domn Cambreleng (un pretins editor care nu tipărise încă nicio carte)
aduna în cafenea siluete pe cale să devină fie autori, fie personaje, deseori frontiera dintre cele două categorii devenind insesizabilă. „Sunteţi autor sau personaj?” era întrebarea de pe buzele tuturor. Poate pentru că autorii erau, în fapt, la fel de imaginari ca şi personajele pe care le creaseră. Sau, autorii îşi trăiau ei înşişi poveştile şi deveneau, în acestea, personaje. Unii reuşeau să-şi treacă personajele „în realitate” devenind şi ei, implicit, „autori reali”.
Domnul Cambreleng considera cărţile nişte mici muzee portabile şi era autorul teoriei potrivit căreia alte semne iau astăzi locul cuvintelor. Acestea din urmă ar trebui să intre la muzeu iar locul lor să fie luat de imagini şi sunete: „a venit momentul impulsurilor şi al pulsiunilor, al comunicării telurice prin semne urbane.”
Cel mai cumplit loc pentru o carte este librăria, afirma domnul Cambreleng: „Cărţile mor, în ziua de astăzi, cu o viteza uluitoare. Iar unele se nasc gata moarte. Cărţile agonizează, ca nişte fiinţe vii, pe standurile librăriilor, aşteaptă ce aşteaptă şi apoi încep să se ofilească, încep să obosească, se îmbolnăvesc de aşteptare, se sufocă, simt că nu vor mai fi deschise de nimeni, că nu vor mai fi cumpărate de nimemi... şi e normal, într-o lume în care, de fapt, nimeni nu mai citeşte, toată lumea scrie...”
Finalul e ca o revelaţie: cuvintele scrise sfârşesc prin a se materializa; aşadar, dacă toate cuvintele s-ar materializa, lumea ar deveni monstruasă. Decât „scriitor de unică folosinţă”, e de preferat să fii un semn în textul unei poveşti unice pe care viaţa o scrie.
Şi, oricum, „ce nebuinie, să încerci să te afirmi la Paris când la Paris trebuie de fapt să contempli, să rămâi anonim, să-i trăieşti poezia...”

Corabia

Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strângeam mâinile
ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după zece zile noi cei care
ne-am dat mâinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar până la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mâinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul câte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
asta e o...
asta e o...