Mircea Eliade. Prizonierul istoriei

de Florin Ţurcanu

Cartea istoricului român Florin Ţurcanu a apărut mai întâi în Franţa (Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire) şi constituie, în fapt, teza de doctorat a acestuia, susţinută la Universitatea din Bucureşti.
Am făcut cunoştinţă cu această carte şi, mai ales, cu marele gânditor român a cărui viaţă este prezentată în ea - Mircea Eliade – pe „Tăceri...”, cu ocazia sărbătoririi zilei de naştere a acestuia. Am prezentat atunci câteva aspecte inedite ale vieţii lui Mircea Eliade, din perioada în care acesta lua contact cu misterele lumii, având o serie de experienţe estetice de care îşi va aminti mai târziu şi pe care le va folosi, ca teme şi simboluri, în scrierile sale (întâlnirea cu şopârla albastră, descoperirea „camerei secrete”).
Adultul de mai târziu va fi mereu atras de timpul primordial („illud tempus”), retrăindu-şi copilăria şi adolescenţa prin scrierile sale. Pentru Mircea Eliade copiii sunt fiinţe inocente cărora le este accesibilă o lume doar a lor, dincolo de realitatea adulţilor. Copiii din piesa „Coloana Infinitului” fug în această lume a lor căţărându-se pe monumentul ridicat de Brâncuşi. Eliade era convins că misterul lumii ne este revelat în copilărie. Doar că, maturul de mai târziu uită acest mister, ucigându-l şi alungând sacrul din cosmos şi din existenţa umană.
La Facultatea de Litere şi Filozofie din cadrul Universităţii din Bucureşti îl are profesor pe Nae Ionescu, al cărui discipol va deveni şi care, prin metodele sale inedite de predare avea să-l determine să-şi pună o serie de întrebări referitoare la religie. Între aceste întrebări, una îl va obseda şi îl va determina să se apropie tot mai mult de istoria religiilor: este religia mai degrabă o problemă de experienţă individuală decât una de credinţă sau de dogmă?
Au urmat căutările. Dincolo de disputele şi de barierele ce divizau mediul intelectual românesc. Ia fiinţă o nouă „generaţie” care se constituie, în principal, în jurul său, după publicarea lucrării „Itinerariu spiritual”. „Generaţia” îşi propusese o identificare cu ceea ce membrii ei numeau „o nouă spiritualitate”. Despre această „generaţie”, Constantin Noica (deşi mai mic, făcea parte din grup) avea să afirme: „Pornim noi, cei de mâine! N-avem loc pe drum? Îl depăşim!”
Căutările „generaţiei” – care trăia sub semnul eclectismului intelectual – avea să apropie membrii acesteia tot mai mult de maestrul lor, profesorul de logică Nae Ionescu. Acesta, prin unele afirmaţii făcute la adresa bisericii, avea să intre în dizgraţia patriarhului Miron Cristea care va pune să fie pictat portretul său sub trăsăturile lui Lucifer într-una din frescele Catedralei Patriarhale din Bucureşti.
Pentru Mircea Eliade tăria se măsura prin raporturile dintre om şi el însuşi iar nu în cele dintre om şi lume. În schimb, lumea era o încărcătură existenţială de simboluri şi imagini care trebuiau descifrate şi folosite în procesul de înţelegere a ei.
Parcursul marelui filozof şi istoric al religiilor e imposibil de redat în dimensiunea unui articol.
Voi aminti, totuşi, fragmente din acest parcurs:
- experienţa Indiei, unde va dobândi convingerea că „orice revoluţie este spirituală” şi unde reuşeşte să se apropie „de faptul religios altfel decât prin cărţi”;
- revenirea în Bucureşti şi constituirea grupului „Criterion”, care s-a dorit a fi o asociaţie de filozofie, arte şi litere: „Nu suntem nici comunişti, nici fascişti, ci intelectuali care prin confruntare de idei, prin expunere în contradictoriu, căutăm să ne lămurim” (P. Comarnescu – „Jurnal”, 1931 – 1937);
- prietenia cu Mihail Sebastian;
- recunoaşterea ca scriitor de literatură („Maitreyi” – un roman al amintirii), premii, doctoratul în litere (magna cum laude);
- articolul din „Credinţa” scris „contra dreptei şi contra stângii”, întrebându-se (sub pseudonimul Ion Plăeşu), ce căutăm noi, românii, la stânga sau la dreapta politicii întrucât „este aceeaşi barbarie în amândouă părţile”; dar şi continuarea conflictului cu vechea generaţie reprezentată, mai ales, de Nicolae Iorga pe care continuă să-l atace în unele articole;
- şi, totuşi, virajul către naţionalismul politic şi experienţa „Gărzii de Fier”. Nae Ionescu avea să fie acuzat mai târziu, de Eugen Ionescu (într-o scrisoare adresată lui Tudor Vianu în 3 februarie 1939) de a fi făcut din „generaţie”, o generaţie de fascişti: „dacă nu era Nae Ionescu am fi avut astăzi o generaţie de conducători valoroasă, între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui, toţi sunt fascişti.”;
- îşi începe, apoi, experienţa internaţională şi, la scurt timp, vine şi recunoaşterea sa drept deschizător de drumuri în domeniul istoriei religiilor, abordând-o dintr-o nouă viziune, depăşind domeniul filozofiei religiilor care se studia în facultăţi. În 1963, printr-o decizie a Curţii Supreme a S.U.A., se distinge pentru prima oară între învăţământul despre religie şi învăţământul religios confesional, permiţându-se în mod oficial practicarea celui dintâi în înstituţii de educaţie publică. Mircea Eliade, profesor la Divinity School din Chicago, (actual, catedra îi poartă numele) deschisese o nouă lume care nu se limita la Occident sau la umanitatea modernă. Ca disciplină, „Istoria Religiilor” se confundă, în S.U.A., cu numele său.
A scris 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice care au fost traduse în 18 limbi, 1200 de articole şi recenzii precum şi jurnalele intime şi manuscrisele inedite.
Contestat de unii (mai ales în ultimul timp) şi apreciat de covârşitoarea majoritate, Mircea Eliade rămâne un reper internaţional. Iar noi avem datoria să-l cunoaştem. Şi să ne mândrim cu apartenenţa sa la acest popor acceptându-i, alături de orbitoarea lumină, şi umbrele inerente oricărei existenţe.
De altfel, cel mai îndreptăţit să vorbească despre Mircea Eliade este Mircea Eliade însuşi: „Rareori polaritatea se verifică mai senzaţional ca în viaţa mea: asceză şi orgie, persoană şi setea de colectiv, creaţie şi degradare în erudiţie. Multilateralitatea este când un efort către universal, când o cădere în fragment.” (Mircea Eliade – „Jurnal”)