Altfel, despre Nichita Stănescu

„ask the circle to forgive you”

Cere-ţi cercului iertare şi apoi inventează-l pe El, aşa cum vrei.
Nu-ţi fie teamă că greşeşti! Nu se supără niciodată. Din înălţimile sale zâmbeşte, mereu, îngăduitor.
Dar pentru că „nicio pasăre nu va şti niciodată mai mult despre lume decât atunci când a spart coaja oului”, poţi începe cu începutul: alfabetul. „O-I, OI. Deodată afli că vorbeşti. Brusc, vorbirea din cântec devine cu totul şi cu totul altceva.”
Nu te opri! Chiar dacă El va fi întotdeauna mult înainte. Se va juca mereu cu sunetele pentru a le scoate din disperarea care le cuprinde atunci când nu-şi găsesc locul în cuvinte... Aşa a inventat necuvintele: „În poezie putem vorbi de necuvinte; cuvântul are funcţia unei roţi, simplu vehicul care nu transportă deasupra semantica sa proprie, ci, sintactic vorbind, provoacă o semantică identificabilă numai la modul sintactic.”
„noi nu vrem să fim geniali,
noi vrem să fim trimbulinzi.”
Nu, nu te-ai pierdut! Zâmbeşte!
Lasă-l să se joace asemeni îngerilor coborâţi din iconostase. Va căuta noi sensuri pentru cuvintele tale construind noi mitologii ale limbajului. El va deschide lumea aşa cum ai învăţat că se deschide o carte. Tu vei încerca să înţelegi, iar în timpul acesta, El se va lăsa vorbit de cuvânt. Şi va scrie cu necuvântul. Pentru că „poezia foloseşte cuvintele din disperare”, ea fiind „o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit”.
Ai înţeles? te va întreba atunci, privindu-te cu ochi de frunze?... sau de cer?...
Nu-ţi va lăsa prea mult timp de gândire. De ce să risipim Timpul când „timp nu are decât Timpul”? Aşa că se va grăbi să te lămurească: „Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul el însuşi ar trebui să fie frunză ca să elucideze frunzele... Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui să mori puţin ca om şi să învii puţin ca plantă, iar planta să moară întrucâtva şi să devină într-o parte a ei om.”
Şi îţi va aşeza în palme un autoportret. Iar până tu îl vei studia, îşi va cerceta mâinile pentru că „mi s-a părut absurd de curios, nu atât că am cinci degete, ci pentru că puteam să le spun ele iar nu eu. S-a clădit în mine un fel de obsesie, poate e pretenţios spus obsesie, dorinţa de a contempla, de a vedea ceea ce este, din afară, dorinţa de a mă vedea pe mine din oglindă, fiind eu însumi oglinda.”
Vei înţelege că mâna i se făcuse ramură cu frunze: „El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete./ Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi./ El a întins spre mine o ramură ca un braţ./ Eu am întins spre el braţul ca o ramură.”
Te-ai întristat? Nu-i nimic... Poţi plânge, dacă vrei... „A plânge nu înseamnă a avea ochi, ci a plânge nu înseamnă decât a fi. (...) Tristeţea naşte. Forma ei e destul de sărată.”
Vezi? Îngerul Nini a trecut pe aici... Şi ne-a vorbit...
Dacă – ocupat să-ţi ştergi lacrimile – nu l-ai văzut, caută „Caleaşca pentru fluturi”. Cum, nu ştii încotro? „Ia-te după dâra de sânge”... Sau după dâra aceea de suflet înaripat, poţi să te iei. Pentru că „un poet e singurul copil pe care nu şi-l doreşte să şi-l nască o mamă şi nici măcar acea mamă care din suferinţă ar vrea să-şi blesteme zilele.”
Şi, totuşi... Ce fericire că buna lui mamă ni l-a născut!
*
Toate citatele aparţin scriitorului Nichita Stănescu.