Autoportret într-o oglindă spartă

de Octavian Paler

Mi s-a făcut dor de Octavian Paler.
Aşa că am deschis „autoportretul...” celui care s-a mutat într-o stea, după cum ar spune Van Gogh. Neapărat în una care străluceşte pe cerul adânc şi fascinant al Lisei...
În roman, autorul îşi pune problema trecutului, încercând să înţeleagă ce lasă în urmă: o biografie sau un destin.
Am colindat şi eu cu Cioanta şi cu Mali pe Calea Secii ( „calea regală a copilăriei mele”), printre arinii de pe marginea pârâului care însoţeşte drumul forestier şi mai sus, printre fagii care lasă rareori lumina să pătrundă şi să usuce pământul.
Apoi am lăsat Christul de tablă ruginită din capătul satului şi am luat drumul Bucureştiului, în aceeaşi maşină care îl ducea pe „unchiul George” spre capitală.
„Pentru mine, seara aceea a fost cea care a pus capăt copilăriei mele şi prima trăită în secolul XX. Dimineaţa, fusesem, încă, în secolul al XVII-lea. Străbătusem într-o jumătate de zi, fără să ştiu, trei secole.” Octavian Paler trecuse, aşadar, Rubiconul...
Am retrăit, alături de autor, anii de la „Spiru Haret” şi de la „Negru Vodă”, cei petrecuţi dincolo de Bariera Bachus şi în strada Tufelor... Au urmat primul salariu, prima carte publicată, toate redate dintr-o evidentă nevoie de confesiune a autorului. De altfel şi aici, ca şi în „Mitologii subiective” ori în „Apărarea lui Galilei”, Octavian Paler se confesează. Vorbeşte despre el însuşi. Grecii antici sunt simple pseudonime, la fel şi Galilei: „Fiind un introvertit, nu am cum să scap de eu. Nu pot să scriu dacă nu mă descriu.”
În „Autoportret într-o oglindă spartă”, Paler rememorează lucrurile care îl definesc. Şi, după propria-i reţetă, introduce în scrierile sale acea picătură de sânge care salvează opera de la moarte.
Privindu-se în oglinda spartă a amintirilor, se întreabă: „Cum să explic ce a rămas din mine după atâţia ani de la plecarea din Lisa? Am devenit, oare, altul? Un petic de iarbă, un nor sau o trâmbă de praf mă fac uneori să mă îndoiesc. Atunci, mi se pare că există în mine două straturi de timp. Şi nu mai ştiu dacă melancolia care le învăluie e un rest din ceea ce am fost. Sau, dimpotrivă, o parte din ceea ce n-am reuşit să devin.”
După ce am citit şi ultima filă din această carte am deschis „Poeme” de acelaşi autor:
„Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decât moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborât să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vântul care nu ne cruţă,
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...”
(fragment din „Cei care-am fost la Troia” – de Octavian Paler)
*
Blogul „Aproape tăceri” l-am rezervat cărţilor: aici vorbesc prietenele mele, cărţile, iar eu intervin foarte puţin... aproape tac.
Totuşi, voi face o excepţie, acum.
Mă simt datoare să motivez reîntoarcerea mea, periodică, la Octavian Paler.
Consider că există un blestem al cuvintelor.
Legenda Turnului Babel din Tora spune că pedeapsa nu a constat doar în distrugerea Turnului. De atunci, omul nu mai este în acord ontologic cu lumea. Gândul şi cuvântul, simţirea şi comunicarea nu se mai întrepătrund. Rămâne, mereu, un „ceva” inexprimabil...
În plus, în fiecare primăvară mă răscolesc energiile care scurmă, din interior, acest pământ. Trăiesc un fel de anamneză. Ca şi cum, bunicul se trezeşte în mine grăbit să-şi ia sapa în spinare. Să nu rămână pământul nelucrat. Şi pământul clocoteşte ca un cazan. Îi crapă coaja de sub care iese viaţa. Atunci, eu simt că toată lumea aceasta mă apasă... ca un „ceva” nedesluşit...
Cărţile lui Octavian Paler mă ajută, deseori, să-mi desluşesc „ceva”-urile...