Lecţia de istorie

două cărţi - un singur autor
motto: „nu-i oare istoria lumii cel mai pasionant dintre romane?” (Neagu Djuvara)

Cele două cărţi a căror scurtă prezentare voi încerca să o fac mai jos se deosebesc de cele pe care le-am aşezat pe aceste pagini, până acum. Totuşi, pentru că autorul lor, cunoscutul om politic şi istoric, profesorul Neagu Djuvara aşază Istoria – în cadrul „evantaiului cunoştinţelor” – mult mai aproape de artă, decât de ştiinţele exacte, precum şi pentru că istoria a fost una dintre materiile îndrăgite de mine în şcoală, am hotărât să citesc cele două cărţi, care îmi atrăseseră atenţia pe raftul librăriei „Diverta”.
Prima, „Există istorie adevărată?”, avea să-mi reamintească noţiuni pe care, mărturisesc, începusem să le cam uit. Am hotărât să o citesc mai întâi, pentru a-mi facilita înţelegerea celei de-a doua, prin fixarea unor noţiuni.
În cea de-a doua, „Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane”, am făcut cunoştinţă cu epoca noastră, din perspectiva extrem de avizată a autorului.

Există oare istorie adevărată?
de Neagu Djuvara

Pornind de la teza filozofului, sociologului şi politologului Raymond Aron, anume „Eseu despre limitele obiectivităţii istorice”, autorul aprofundează şi dezvoltă conceptul de „relativism” în munca istoricului, demonstrând că „relativitatea fundamentală a sintezei rezultate din munca sa nu ţine atât de observator şi de mediul său, cât de însuşi obiectul studiului său.”
Eruditul autor ne reaminteşte mai întâi termeni pe care curgerea timpului ne-a făcut să-i îngrămădim în vreun colţ de uitare, din vremea în care răspundeam „prezent” la strigarea catalogului în cadrul orelor de istorie.
Abordând istoria ca fiind „încercarea de a relata şi de a înţelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezentă”, profesorul Neagu Djuvara ne vorbeşte despre faptul istoric (acele trăiri care ne sunt necesare pentru înţelegerea cât mai exactă a unei părţi din trecutul uman, acea „verigă necesară pentru ca un lanţ de întâmplări să formeze o povestire inteligibilă”) şi despre cunoaşterea istorică (natura acestei cunoaşteri plasându-se între comprehensiune şi explicaţie). Este prezentat apoi termenul de „cauză în istorie” şi este evidenţiat modul cum poate fi circumscrisă noţiunea de „adevăr în istorie”. În acest capitol, o importanţă aparte este dată temenului de „obiectiv”, autorul menţionând că istoricul nu poate fi obiectiv (aceasta implicând o existenţă în afara conştiinţei omeneşti şi independent de ea) ci, deşi subiectiv, acesta trebuie să fie însă imparţial, nepărtinitor. Este prezentată şi legătura dintre naraţiune şi narator şi, din această perspectivă, limitele obiectivităţii istorice.
Autorul se întreabă în ce măsură scrisul istoricului este atins de „relativitatea generală a istoriei”, în ce măsură scrierea istoricului are şanse de a rămâne valabilă o perioadă mai mare de timp. Şi conchide că, în istoria contemporană, istoricul nu are perspectiva necesară pentru a cunoaşte urmările faptelor istorice, ca atare acesta nu va putea scrie o lucrare definitivă, de durată. Acelaşi lucru (imposibilitatea unei scrieri exhaustive, definitive) se întâmplă şi în cazul în care istoricul se referă la perioada antică şi a civilizaţiilor îndepărtate. Dar în acest din urmă caz, timpul îndelungat scurs de la faptele istorice şi până în prezent face ca lucrarea istoricului să rişte a fi invalidată (prin descoperiri arheologice, descifrări de noi alfabete). Însă, cu privire la istoria lumii noastre moderne şi medievale, istoricul are şanse de a scrie o lucrare de amplă respiraţie, trăirile relatate în sinteza autorului nefiind nici prea îndepărtate în timp dar nici prea prezente, astfel că faptele istorice nu s-au estompat dar au avut suficient timp la dispoziţie pentru ca să-şi desfăşoare aproape toate urmările.
Profesorul Neagu Djuvara demonstrează astfel că materia Istoriei e în continuă mişcare, prezentul creează mereu trecut şi tocmai de aceea vorbim de un „relativism” istoric.
Din această perspectivă, cu atât mai importantă şi mai interesantă mi s-a părut prezentarea, de către acelaşi autor, a unei „bucăţi” de istorie contemporană pe care a intitulat-o „războiul de şaptezeci şi şapte de ani”. Vorbesc, deci, de cea de-a doua carte pe care v-o propun azi.

Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane 1914-1991
de Neagu Djuvara

Considerând „războiul de şaptezeci şi şapte de ani” o sintagmă ce are şanse reale de a se impune istoricilor din veacurile viitoare, autorul plasează desfăşurarea acestui război între 1914 (anul izbucnirii Primului Război Mondial) şi 1991, anul prăbuşirii Uniunii Sovietice.
Face mai întâi o incursiune în istoria universală, menţionând fazele dezvoltării şi decăderii fiecărei civilizaţii şi argumentează afirmaţia potrivit căreia Civilizaţia Occidentală a intrat, de cinci sute de ani, în faza luptei pentru hegemonie. Apoi prezintă desfăşurarea „războiului de şatezeci şi şapte de ani” începând cu campaniile militare din Primul Război mondial, continuând cu Revoluţia Rusă şi tratatele de pace.
Autorul se opreşte apoi la perioada interbelică evidenţiind aspectele crizei din America anilor 1929 cu importante repercusiuni în Europa unde se resimte şi mai acut facilitând venirea la putere a partidelor şi organizaţiilor politice de extremă dreaptă. Această expansiune a extremismului s-a datorat atât situaţiei economice generată de criză şi imposibilităţii regimurilor parlamentare de a stăpâni situaţia economică şi de a înlătura corupţia, cât şi temerii de bolşevismul din Rusia.
Profesorul Neagu Djuvara ne prezintă apoi evenimentele care se constituie în Al Doilea Război Mondial făcând o schiţă sumară a campaniilor de pe toate fronturile (pe uscat, pe mare, în aer) până la capitularea Japoniei în urma lansării, de către americani, a celor două bombe atomice la Hiroshima şi Nagasaki în 6 şi în 9 august 1945.
Autorul se opreşte apoi asupra Noii Ordini Mondiale ce începe să se nască odată cu semnarea, la 14 august 1941, de către Churchill şi Roosevelt a ceea ce s-a numit „Carta Atlanticului” şi parcurge, succint, evenimentele care au contribuit la hegemonia americană astfel încât în prezent nici un conflict iscat undeva pe această planetă nu-şi mai găseşte rezolvarea (bună sau rea) înainte de intervenţia americană (Iugoslavia, Kuweit, Afganistan, Irak).
Doar că vremea „împărăţiei” Statelor Unite este văzută de autor ca fiind de scurtă durată. Ea va lăsa locul unei perioade de dezordine generală şi de tulburări haotice.
Şi Neagu Djuvara sfârşeşte prin a aduce o serie de argumente în favoarea acestei teze, întrebându-se dacă nu ar trebui să-i dăm dreptate filozofului religios rus Nikolai Berdiaev cu privire la zorii unui nou ev mediu.
Istoria se repetă...