Altfel, despre Nichita Stănescu

„ask the circle to forgive you”

Cere-ţi cercului iertare şi apoi inventează-l pe El, aşa cum vrei.
Nu-ţi fie teamă că greşeşti! Nu se supără niciodată. Din înălţimile sale zâmbeşte, mereu, îngăduitor.
Dar pentru că „nicio pasăre nu va şti niciodată mai mult despre lume decât atunci când a spart coaja oului”, poţi începe cu începutul: alfabetul. „O-I, OI. Deodată afli că vorbeşti. Brusc, vorbirea din cântec devine cu totul şi cu totul altceva.”
Nu te opri! Chiar dacă El va fi întotdeauna mult înainte. Se va juca mereu cu sunetele pentru a le scoate din disperarea care le cuprinde atunci când nu-şi găsesc locul în cuvinte... Aşa a inventat necuvintele: „În poezie putem vorbi de necuvinte; cuvântul are funcţia unei roţi, simplu vehicul care nu transportă deasupra semantica sa proprie, ci, sintactic vorbind, provoacă o semantică identificabilă numai la modul sintactic.”
„noi nu vrem să fim geniali,
noi vrem să fim trimbulinzi.”
Nu, nu te-ai pierdut! Zâmbeşte!
Lasă-l să se joace asemeni îngerilor coborâţi din iconostase. Va căuta noi sensuri pentru cuvintele tale construind noi mitologii ale limbajului. El va deschide lumea aşa cum ai învăţat că se deschide o carte. Tu vei încerca să înţelegi, iar în timpul acesta, El se va lăsa vorbit de cuvânt. Şi va scrie cu necuvântul. Pentru că „poezia foloseşte cuvintele din disperare”, ea fiind „o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit”.
Ai înţeles? te va întreba atunci, privindu-te cu ochi de frunze?... sau de cer?...
Nu-ţi va lăsa prea mult timp de gândire. De ce să risipim Timpul când „timp nu are decât Timpul”? Aşa că se va grăbi să te lămurească: „Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul el însuşi ar trebui să fie frunză ca să elucideze frunzele... Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui să mori puţin ca om şi să învii puţin ca plantă, iar planta să moară întrucâtva şi să devină într-o parte a ei om.”
Şi îţi va aşeza în palme un autoportret. Iar până tu îl vei studia, îşi va cerceta mâinile pentru că „mi s-a părut absurd de curios, nu atât că am cinci degete, ci pentru că puteam să le spun ele iar nu eu. S-a clădit în mine un fel de obsesie, poate e pretenţios spus obsesie, dorinţa de a contempla, de a vedea ceea ce este, din afară, dorinţa de a mă vedea pe mine din oglindă, fiind eu însumi oglinda.”
Vei înţelege că mâna i se făcuse ramură cu frunze: „El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete./ Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi./ El a întins spre mine o ramură ca un braţ./ Eu am întins spre el braţul ca o ramură.”
Te-ai întristat? Nu-i nimic... Poţi plânge, dacă vrei... „A plânge nu înseamnă a avea ochi, ci a plânge nu înseamnă decât a fi. (...) Tristeţea naşte. Forma ei e destul de sărată.”
Vezi? Îngerul Nini a trecut pe aici... Şi ne-a vorbit...
Dacă – ocupat să-ţi ştergi lacrimile – nu l-ai văzut, caută „Caleaşca pentru fluturi”. Cum, nu ştii încotro? „Ia-te după dâra de sânge”... Sau după dâra aceea de suflet înaripat, poţi să te iei. Pentru că „un poet e singurul copil pe care nu şi-l doreşte să şi-l nască o mamă şi nici măcar acea mamă care din suferinţă ar vrea să-şi blesteme zilele.”
Şi, totuşi... Ce fericire că buna lui mamă ni l-a născut!
*
Toate citatele aparţin scriitorului Nichita Stănescu.

Autoportret într-o oglindă spartă

de Octavian Paler

Mi s-a făcut dor de Octavian Paler.
Aşa că am deschis „autoportretul...” celui care s-a mutat într-o stea, după cum ar spune Van Gogh. Neapărat în una care străluceşte pe cerul adânc şi fascinant al Lisei...
În roman, autorul îşi pune problema trecutului, încercând să înţeleagă ce lasă în urmă: o biografie sau un destin.
Am colindat şi eu cu Cioanta şi cu Mali pe Calea Secii ( „calea regală a copilăriei mele”), printre arinii de pe marginea pârâului care însoţeşte drumul forestier şi mai sus, printre fagii care lasă rareori lumina să pătrundă şi să usuce pământul.
Apoi am lăsat Christul de tablă ruginită din capătul satului şi am luat drumul Bucureştiului, în aceeaşi maşină care îl ducea pe „unchiul George” spre capitală.
„Pentru mine, seara aceea a fost cea care a pus capăt copilăriei mele şi prima trăită în secolul XX. Dimineaţa, fusesem, încă, în secolul al XVII-lea. Străbătusem într-o jumătate de zi, fără să ştiu, trei secole.” Octavian Paler trecuse, aşadar, Rubiconul...
Am retrăit, alături de autor, anii de la „Spiru Haret” şi de la „Negru Vodă”, cei petrecuţi dincolo de Bariera Bachus şi în strada Tufelor... Au urmat primul salariu, prima carte publicată, toate redate dintr-o evidentă nevoie de confesiune a autorului. De altfel şi aici, ca şi în „Mitologii subiective” ori în „Apărarea lui Galilei”, Octavian Paler se confesează. Vorbeşte despre el însuşi. Grecii antici sunt simple pseudonime, la fel şi Galilei: „Fiind un introvertit, nu am cum să scap de eu. Nu pot să scriu dacă nu mă descriu.”
În „Autoportret într-o oglindă spartă”, Paler rememorează lucrurile care îl definesc. Şi, după propria-i reţetă, introduce în scrierile sale acea picătură de sânge care salvează opera de la moarte.
Privindu-se în oglinda spartă a amintirilor, se întreabă: „Cum să explic ce a rămas din mine după atâţia ani de la plecarea din Lisa? Am devenit, oare, altul? Un petic de iarbă, un nor sau o trâmbă de praf mă fac uneori să mă îndoiesc. Atunci, mi se pare că există în mine două straturi de timp. Şi nu mai ştiu dacă melancolia care le învăluie e un rest din ceea ce am fost. Sau, dimpotrivă, o parte din ceea ce n-am reuşit să devin.”
După ce am citit şi ultima filă din această carte am deschis „Poeme” de acelaşi autor:
„Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decât moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborât să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vântul care nu ne cruţă,
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...”
(fragment din „Cei care-am fost la Troia” – de Octavian Paler)
*
Blogul „Aproape tăceri” l-am rezervat cărţilor: aici vorbesc prietenele mele, cărţile, iar eu intervin foarte puţin... aproape tac.
Totuşi, voi face o excepţie, acum.
Mă simt datoare să motivez reîntoarcerea mea, periodică, la Octavian Paler.
Consider că există un blestem al cuvintelor.
Legenda Turnului Babel din Tora spune că pedeapsa nu a constat doar în distrugerea Turnului. De atunci, omul nu mai este în acord ontologic cu lumea. Gândul şi cuvântul, simţirea şi comunicarea nu se mai întrepătrund. Rămâne, mereu, un „ceva” inexprimabil...
În plus, în fiecare primăvară mă răscolesc energiile care scurmă, din interior, acest pământ. Trăiesc un fel de anamneză. Ca şi cum, bunicul se trezeşte în mine grăbit să-şi ia sapa în spinare. Să nu rămână pământul nelucrat. Şi pământul clocoteşte ca un cazan. Îi crapă coaja de sub care iese viaţa. Atunci, eu simt că toată lumea aceasta mă apasă... ca un „ceva” nedesluşit...
Cărţile lui Octavian Paler mă ajută, deseori, să-mi desluşesc „ceva”-urile...

Mircea Eliade. Prizonierul istoriei

de Florin Ţurcanu

Cartea istoricului român Florin Ţurcanu a apărut mai întâi în Franţa (Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire) şi constituie, în fapt, teza de doctorat a acestuia, susţinută la Universitatea din Bucureşti.
Am făcut cunoştinţă cu această carte şi, mai ales, cu marele gânditor român a cărui viaţă este prezentată în ea - Mircea Eliade – pe „Tăceri...”, cu ocazia sărbătoririi zilei de naştere a acestuia. Am prezentat atunci câteva aspecte inedite ale vieţii lui Mircea Eliade, din perioada în care acesta lua contact cu misterele lumii, având o serie de experienţe estetice de care îşi va aminti mai târziu şi pe care le va folosi, ca teme şi simboluri, în scrierile sale (întâlnirea cu şopârla albastră, descoperirea „camerei secrete”).
Adultul de mai târziu va fi mereu atras de timpul primordial („illud tempus”), retrăindu-şi copilăria şi adolescenţa prin scrierile sale. Pentru Mircea Eliade copiii sunt fiinţe inocente cărora le este accesibilă o lume doar a lor, dincolo de realitatea adulţilor. Copiii din piesa „Coloana Infinitului” fug în această lume a lor căţărându-se pe monumentul ridicat de Brâncuşi. Eliade era convins că misterul lumii ne este revelat în copilărie. Doar că, maturul de mai târziu uită acest mister, ucigându-l şi alungând sacrul din cosmos şi din existenţa umană.
La Facultatea de Litere şi Filozofie din cadrul Universităţii din Bucureşti îl are profesor pe Nae Ionescu, al cărui discipol va deveni şi care, prin metodele sale inedite de predare avea să-l determine să-şi pună o serie de întrebări referitoare la religie. Între aceste întrebări, una îl va obseda şi îl va determina să se apropie tot mai mult de istoria religiilor: este religia mai degrabă o problemă de experienţă individuală decât una de credinţă sau de dogmă?
Au urmat căutările. Dincolo de disputele şi de barierele ce divizau mediul intelectual românesc. Ia fiinţă o nouă „generaţie” care se constituie, în principal, în jurul său, după publicarea lucrării „Itinerariu spiritual”. „Generaţia” îşi propusese o identificare cu ceea ce membrii ei numeau „o nouă spiritualitate”. Despre această „generaţie”, Constantin Noica (deşi mai mic, făcea parte din grup) avea să afirme: „Pornim noi, cei de mâine! N-avem loc pe drum? Îl depăşim!”
Căutările „generaţiei” – care trăia sub semnul eclectismului intelectual – avea să apropie membrii acesteia tot mai mult de maestrul lor, profesorul de logică Nae Ionescu. Acesta, prin unele afirmaţii făcute la adresa bisericii, avea să intre în dizgraţia patriarhului Miron Cristea care va pune să fie pictat portretul său sub trăsăturile lui Lucifer într-una din frescele Catedralei Patriarhale din Bucureşti.
Pentru Mircea Eliade tăria se măsura prin raporturile dintre om şi el însuşi iar nu în cele dintre om şi lume. În schimb, lumea era o încărcătură existenţială de simboluri şi imagini care trebuiau descifrate şi folosite în procesul de înţelegere a ei.
Parcursul marelui filozof şi istoric al religiilor e imposibil de redat în dimensiunea unui articol.
Voi aminti, totuşi, fragmente din acest parcurs:
- experienţa Indiei, unde va dobândi convingerea că „orice revoluţie este spirituală” şi unde reuşeşte să se apropie „de faptul religios altfel decât prin cărţi”;
- revenirea în Bucureşti şi constituirea grupului „Criterion”, care s-a dorit a fi o asociaţie de filozofie, arte şi litere: „Nu suntem nici comunişti, nici fascişti, ci intelectuali care prin confruntare de idei, prin expunere în contradictoriu, căutăm să ne lămurim” (P. Comarnescu – „Jurnal”, 1931 – 1937);
- prietenia cu Mihail Sebastian;
- recunoaşterea ca scriitor de literatură („Maitreyi” – un roman al amintirii), premii, doctoratul în litere (magna cum laude);
- articolul din „Credinţa” scris „contra dreptei şi contra stângii”, întrebându-se (sub pseudonimul Ion Plăeşu), ce căutăm noi, românii, la stânga sau la dreapta politicii întrucât „este aceeaşi barbarie în amândouă părţile”; dar şi continuarea conflictului cu vechea generaţie reprezentată, mai ales, de Nicolae Iorga pe care continuă să-l atace în unele articole;
- şi, totuşi, virajul către naţionalismul politic şi experienţa „Gărzii de Fier”. Nae Ionescu avea să fie acuzat mai târziu, de Eugen Ionescu (într-o scrisoare adresată lui Tudor Vianu în 3 februarie 1939) de a fi făcut din „generaţie”, o generaţie de fascişti: „dacă nu era Nae Ionescu am fi avut astăzi o generaţie de conducători valoroasă, între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui, toţi sunt fascişti.”;
- îşi începe, apoi, experienţa internaţională şi, la scurt timp, vine şi recunoaşterea sa drept deschizător de drumuri în domeniul istoriei religiilor, abordând-o dintr-o nouă viziune, depăşind domeniul filozofiei religiilor care se studia în facultăţi. În 1963, printr-o decizie a Curţii Supreme a S.U.A., se distinge pentru prima oară între învăţământul despre religie şi învăţământul religios confesional, permiţându-se în mod oficial practicarea celui dintâi în înstituţii de educaţie publică. Mircea Eliade, profesor la Divinity School din Chicago, (actual, catedra îi poartă numele) deschisese o nouă lume care nu se limita la Occident sau la umanitatea modernă. Ca disciplină, „Istoria Religiilor” se confundă, în S.U.A., cu numele său.
A scris 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice care au fost traduse în 18 limbi, 1200 de articole şi recenzii precum şi jurnalele intime şi manuscrisele inedite.
Contestat de unii (mai ales în ultimul timp) şi apreciat de covârşitoarea majoritate, Mircea Eliade rămâne un reper internaţional. Iar noi avem datoria să-l cunoaştem. Şi să ne mândrim cu apartenenţa sa la acest popor acceptându-i, alături de orbitoarea lumină, şi umbrele inerente oricărei existenţe.
De altfel, cel mai îndreptăţit să vorbească despre Mircea Eliade este Mircea Eliade însuşi: „Rareori polaritatea se verifică mai senzaţional ca în viaţa mea: asceză şi orgie, persoană şi setea de colectiv, creaţie şi degradare în erudiţie. Multilateralitatea este când un efort către universal, când o cădere în fragment.” (Mircea Eliade – „Jurnal”)

Lecţia de istorie

două cărţi - un singur autor
motto: „nu-i oare istoria lumii cel mai pasionant dintre romane?” (Neagu Djuvara)

Cele două cărţi a căror scurtă prezentare voi încerca să o fac mai jos se deosebesc de cele pe care le-am aşezat pe aceste pagini, până acum. Totuşi, pentru că autorul lor, cunoscutul om politic şi istoric, profesorul Neagu Djuvara aşază Istoria – în cadrul „evantaiului cunoştinţelor” – mult mai aproape de artă, decât de ştiinţele exacte, precum şi pentru că istoria a fost una dintre materiile îndrăgite de mine în şcoală, am hotărât să citesc cele două cărţi, care îmi atrăseseră atenţia pe raftul librăriei „Diverta”.
Prima, „Există istorie adevărată?”, avea să-mi reamintească noţiuni pe care, mărturisesc, începusem să le cam uit. Am hotărât să o citesc mai întâi, pentru a-mi facilita înţelegerea celei de-a doua, prin fixarea unor noţiuni.
În cea de-a doua, „Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane”, am făcut cunoştinţă cu epoca noastră, din perspectiva extrem de avizată a autorului.

Există oare istorie adevărată?
de Neagu Djuvara

Pornind de la teza filozofului, sociologului şi politologului Raymond Aron, anume „Eseu despre limitele obiectivităţii istorice”, autorul aprofundează şi dezvoltă conceptul de „relativism” în munca istoricului, demonstrând că „relativitatea fundamentală a sintezei rezultate din munca sa nu ţine atât de observator şi de mediul său, cât de însuşi obiectul studiului său.”
Eruditul autor ne reaminteşte mai întâi termeni pe care curgerea timpului ne-a făcut să-i îngrămădim în vreun colţ de uitare, din vremea în care răspundeam „prezent” la strigarea catalogului în cadrul orelor de istorie.
Abordând istoria ca fiind „încercarea de a relata şi de a înţelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezentă”, profesorul Neagu Djuvara ne vorbeşte despre faptul istoric (acele trăiri care ne sunt necesare pentru înţelegerea cât mai exactă a unei părţi din trecutul uman, acea „verigă necesară pentru ca un lanţ de întâmplări să formeze o povestire inteligibilă”) şi despre cunoaşterea istorică (natura acestei cunoaşteri plasându-se între comprehensiune şi explicaţie). Este prezentat apoi termenul de „cauză în istorie” şi este evidenţiat modul cum poate fi circumscrisă noţiunea de „adevăr în istorie”. În acest capitol, o importanţă aparte este dată temenului de „obiectiv”, autorul menţionând că istoricul nu poate fi obiectiv (aceasta implicând o existenţă în afara conştiinţei omeneşti şi independent de ea) ci, deşi subiectiv, acesta trebuie să fie însă imparţial, nepărtinitor. Este prezentată şi legătura dintre naraţiune şi narator şi, din această perspectivă, limitele obiectivităţii istorice.
Autorul se întreabă în ce măsură scrisul istoricului este atins de „relativitatea generală a istoriei”, în ce măsură scrierea istoricului are şanse de a rămâne valabilă o perioadă mai mare de timp. Şi conchide că, în istoria contemporană, istoricul nu are perspectiva necesară pentru a cunoaşte urmările faptelor istorice, ca atare acesta nu va putea scrie o lucrare definitivă, de durată. Acelaşi lucru (imposibilitatea unei scrieri exhaustive, definitive) se întâmplă şi în cazul în care istoricul se referă la perioada antică şi a civilizaţiilor îndepărtate. Dar în acest din urmă caz, timpul îndelungat scurs de la faptele istorice şi până în prezent face ca lucrarea istoricului să rişte a fi invalidată (prin descoperiri arheologice, descifrări de noi alfabete). Însă, cu privire la istoria lumii noastre moderne şi medievale, istoricul are şanse de a scrie o lucrare de amplă respiraţie, trăirile relatate în sinteza autorului nefiind nici prea îndepărtate în timp dar nici prea prezente, astfel că faptele istorice nu s-au estompat dar au avut suficient timp la dispoziţie pentru ca să-şi desfăşoare aproape toate urmările.
Profesorul Neagu Djuvara demonstrează astfel că materia Istoriei e în continuă mişcare, prezentul creează mereu trecut şi tocmai de aceea vorbim de un „relativism” istoric.
Din această perspectivă, cu atât mai importantă şi mai interesantă mi s-a părut prezentarea, de către acelaşi autor, a unei „bucăţi” de istorie contemporană pe care a intitulat-o „războiul de şaptezeci şi şapte de ani”. Vorbesc, deci, de cea de-a doua carte pe care v-o propun azi.

Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane 1914-1991
de Neagu Djuvara

Considerând „războiul de şaptezeci şi şapte de ani” o sintagmă ce are şanse reale de a se impune istoricilor din veacurile viitoare, autorul plasează desfăşurarea acestui război între 1914 (anul izbucnirii Primului Război Mondial) şi 1991, anul prăbuşirii Uniunii Sovietice.
Face mai întâi o incursiune în istoria universală, menţionând fazele dezvoltării şi decăderii fiecărei civilizaţii şi argumentează afirmaţia potrivit căreia Civilizaţia Occidentală a intrat, de cinci sute de ani, în faza luptei pentru hegemonie. Apoi prezintă desfăşurarea „războiului de şatezeci şi şapte de ani” începând cu campaniile militare din Primul Război mondial, continuând cu Revoluţia Rusă şi tratatele de pace.
Autorul se opreşte apoi la perioada interbelică evidenţiind aspectele crizei din America anilor 1929 cu importante repercusiuni în Europa unde se resimte şi mai acut facilitând venirea la putere a partidelor şi organizaţiilor politice de extremă dreaptă. Această expansiune a extremismului s-a datorat atât situaţiei economice generată de criză şi imposibilităţii regimurilor parlamentare de a stăpâni situaţia economică şi de a înlătura corupţia, cât şi temerii de bolşevismul din Rusia.
Profesorul Neagu Djuvara ne prezintă apoi evenimentele care se constituie în Al Doilea Război Mondial făcând o schiţă sumară a campaniilor de pe toate fronturile (pe uscat, pe mare, în aer) până la capitularea Japoniei în urma lansării, de către americani, a celor două bombe atomice la Hiroshima şi Nagasaki în 6 şi în 9 august 1945.
Autorul se opreşte apoi asupra Noii Ordini Mondiale ce începe să se nască odată cu semnarea, la 14 august 1941, de către Churchill şi Roosevelt a ceea ce s-a numit „Carta Atlanticului” şi parcurge, succint, evenimentele care au contribuit la hegemonia americană astfel încât în prezent nici un conflict iscat undeva pe această planetă nu-şi mai găseşte rezolvarea (bună sau rea) înainte de intervenţia americană (Iugoslavia, Kuweit, Afganistan, Irak).
Doar că vremea „împărăţiei” Statelor Unite este văzută de autor ca fiind de scurtă durată. Ea va lăsa locul unei perioade de dezordine generală şi de tulburări haotice.
Şi Neagu Djuvara sfârşeşte prin a aduce o serie de argumente în favoarea acestei teze, întrebându-se dacă nu ar trebui să-i dăm dreptate filozofului religios rus Nikolai Berdiaev cu privire la zorii unui nou ev mediu.
Istoria se repetă...