”The Clockmaker’s Daughter”

Fiecare ceas este unic, așa cum sunt și oamenii. Și, tot asemenea oamenilor, ”fețele” ceasurilor sunt doar măști pentru mecanismele care se ascund dincolo de acestea. Dar care ceas arată timpul exact, corect? Putem spune că toate arată un timp corect, din moment ce Timpul nu există; el este doar o idee, un concept, un termen generic, un ”ceva” care nu are început și nici sfârșit. Fiecare ceas arată timpul său, așa cum adevărul depinde, întotdeauna, de cel care spune povestea.

”The Clockmaker’s Daughter” este o carte despre timp, artă, frumusețe și iubire. Despre faptul că, uneori, singurul drum către înainte este spre trecut, pentru că tot ce a rămas nerostit și neiertat acolo face ca viitorul să fie de nesuportat. Și chiar dacă nu poți fi în două locuri diferite în același timp, e foarte posibil să fii în același loc, în timpuri diferite. 

Kate Morton. Surprinzătoare și enigmatică, așa cum o știam din „The forgotten garden” ori ”The house at Riverton”.

Darul lui Humboldt

 

Distins cu premiul Pulitzer, romanul lui Saul Bellow vorbește despre viața autentică. Despre prietenie și trădare, despre împlinire și dezamăgire. 

Personajele sale, chiar și cele atinse de geniu, sunt departe de a fi perfecte: ”Poet, gânditor, băutor cu probleme, înghițitor de pilule, om de geniu, nevropat depresiv, făuritor de planuri încâlcite, povestea unui succes, Humboldt scrisese cândva niște poeme de spirit și de mare frumusețe, dar de atunci ce mai făcuse? Dăduse el grai marilor cuvinte și melodii care colcăiau în el? Nu. Poemele nescrise îl sufocau.”    

Von Humboldt și Charlie Citrine sunt prieteni și amândoi sunt de acord că imaginația nu are voie să lâncezească, iar această lume e o lume a imaginației și a viziunii. Din punct de vedere uman erau ”parțial OK”, după cum se exprimă Humboldt. De altfel, cartea este, pe alocuri, de-a dreptul savuroasă, iar notele de ironie și - în special - de autoironie mi-au stârnit deseori zâmbete. 

În 1976, lui Saul Bellow i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură.

Voi menționa și faptul că, una dintre soțiile autorului a fost Alexandra Ionescu Tulcea (născută Bagdasar), profesor la Northwestern University, iar în 1978 au călătorit împreună în România.

De câte ori termin de citit o carte, îmi amintesc că Emil Cioran relata undeva faptul că un tânăr i-a adus niște încercări de-ale sale în ale scrisului, cerându-i marelui gânditor și om de litere părerea despre scrierile sale. Iar Cioran s-a uitat la dimensiunile manuscrisului, apoi l-a întrebat pe tânărul autor dacă e convins că ceea ce a așternut el pe hârtie merită câteva zile din viața pe care o mai avea el de trăit. De atunci, cam așa privesc cărțile pe care le citesc: mă întreb dacă a meritat să investesc timpul pe care l-am alocat cititului. 

Saul Bellow merită.   

despre universuri despărțite de spațiu și timp, dar atât de legate între ele

 

”Numai de vreo trei sau patru ori, în tinerețea mea, am întrezărit Insulele Fericirii - apoi s-au pierdut în cețuri, crize economice, războaie reci, vânturi sălbatice și maree potrivnice… și le-am confundat cu maturitatea. Presupunând că reprezentau o coordonată fixă a călătoriei mele prin viață, am scăpat din vedere să le notez coordonatele: latitudinea, longitudinea, amplasamentul. (…) Ce n-aș fi dat acum să am o hartă imuabilă a inefabilului etern constant? Să am eu, dacă se poate spune așa, un atlas al norilor.” (David Mitchell - Atlasul norilor)

Amurgul unei lumi

Departe de a fi fost doar un timp al bucuriei de a trăi și al lipsei de griji, la Belle Époque alătură Parisului aristocratic un Paris boem, bântuit de sărăcie și îndoială, dar care își trăiește ”epoca frumoasă” cu foarte mare încredere în sine. O epocă de aur în special pentru aceia care beneficiau de averile și privilegiile claselor superioare, cu realizări spectaculoase dar bântuită de tensiuni și rupturi sociale. Și totuși, cel mai adesea, sinuciderile nu sunt din cauza sărăciei, ci din dragoste. Lipsiți de mijloace financiare, artiști dornici de afirmare veniți din toate colțurile lumii își plătesc veseli consumațiile făcute la tavernele din Montmartre cu propriile lucrări. O societate a spectacolului, veselă, elegantă, luxoasă, acest Paris al anilor dinaintea Marelui Război a cunoscut succese în toate domeniile de activitate. A fost, deopotrivă, Parisul lui Picasso, Braque, Modigliani, Monet, Matisse și Marc Chagall, al lui Proust și Zola, Dreyfus și Apollinaire, Sarah Bernhardt și Coco Chanel, al soților Curie, al lui Renault și Citröen, al lui Rodin, Brâncuși și Duchamp, Charles de Gaulle și Georges Clemenceau, Maurice Ravel și Stravinski precum și al altor personalități, fapt care întărește o dată în plus convingerea potrivit căreia, pentru a vedea clar ai nevoie de perspectivă. Perspectivă care îi lipsea pe atunci lui Georges Clemenceau care, - într-o discuție avută cu un ziarist american despre iminența războiului, - a numit Orașul Luminilor ”locul important al lucrurilor neimportante”.

A urmat Verdunul. Și chiar dacă războiul fusese câștigat, nimic nu mai avea să fie la fel. Toate se prefac în scrum, după cum afirma Marcel Proust: “Este precum o colecție de evantaie frumoase și vechi: le poți admira, însă nicio mână nu le va mai aduce de acum la viață. Însuși faptul că se află sub sticlă dovedește că balul a luat sfârșit.”

(La Belle Époque - Amurgul unei lumi, de Mary McAuliffe)

“Iar mai mare dintre acestea este iubirea.”

 

Având dimensiuni impresionante și o calitate de excepție, cartea se adresează cititorului modern, propunându-și a fi o punte peste prăpastia conceptuală, culturală, cronologică și geografică dintre acesta și lumea biblică. Redactat de o echipă internațională de savanți având o gamă teologică largă, atlasul ne poartă, pe parcursul a celor 575 de pagini, într-o călătorie fascinantă prin peisajele, culturile și istoria pământurilor din biblie. Imaginile - reprezentând hărți, vitralii, picturi și sculpturi celebre sau mai puțin cunoscute, - îl ajută pe cititor să-și fixeze repere în dorința de a înțelege cât mai mult din istoria redată de cea mai vândută carte din toate timpurile: biblia.

”Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, iubirea. Iar mai mare dintre acestea este iubirea.” (I Corinteni 13.13)

O dreaptã si simplã judecatã...

 

„Ți-ai mânat prin veacuri turmele pe plai/Din stejarul Romei tu, mlădiță ruptă…” (G. Coșbuc - Cântec)

”Norocul stă tot în înțelepciunea noastră rurală și conservatoare, în veșnicia născută la sat, în încrederea despre care spunea Bărnuțiu că trebuie să o avem în noi înșine. O dreaptă și simplă judecată ne arată că am trăit înstrăinați cam un mileniu și că trăim împreună, în România, de mai puțin de un secol. Oare se poate compara un mileniu de singurătate cu un veac de unitate? Orice nemulțumire pălește în fața răspunsului simplu și direct. Să ne gândim că un răspuns pripit îi face să lăcrimeze pe toți moșii și strămoșii morți în bătălii pentru țară, în închisori sordide, în lagăre chinuitoare, printre străini cruzi. (…) Înainte de a huli țara, să ne gândim dacă am făcut destul ca s-o schimbăm în bine.” (Ioan-Aurel Pop - Identitatea românească)

„perhaps the garden only hid from those it didn’t wish to see...”

    La autoare îmi place felul în care așază în același spațiu, întâmplări și personaje din timpuri diferite, cu accent pe amprenta pe care locul o lasă asupra personajelor care se perindă în acel spațiu. Povești în povești, în care scotocind trecutul dai, cumva, peste viitor. Și te descoperi, în final, ca o matrioska ultimă, care nu mai are niciun secret. 

    Kate Morton adoră să scrie despre secretele pe care - consideră ea - fiecare familie le are și despre legăturile apropiate dar atât de complicate dintre membrii acesteia, convinsă fiind că apropierile duc, inevitabil, la secrete.

    În „The forgotten garden” povestea este inspirată de secretul propriei familii. La împlinirea vârstei de 21 de ani, bunica sa află că tatăl nu îi este părinte biologic. Imaginația autoarei o creează, astfel, pe Nell/Ivory, personajul hotărât să-și găsească identitatea. Cartea este un tribut adus autorilor de cărți pentru copii, care au ajutat-o să-și dezvolte imaginația și să descopere - încă din primii ani de viață -  că dincolo de literele negre așezate pe paginile albe, se ascund lumi întregi de bucurie și tristețe, speranță și deznădejde, iubire și ură. Și a creat-o pe Eliza, personajul care știe să spună povești. Cuvintele au putere iar memoria este o doamnă alături de care trebuie să învățăm să dansăm. În timp ce grădinile fermecate există, doar că sunt văzute numai de cei care își doresc cu adevărat să le vadă. 

    În ”The house at Riverton”, autoarea așază povestea între apusul erei Edwardiene și zorii anilor ”20, când - după ce și-au dezbrăcat crinolinele și corsetele care le limitau libertatea, - femeile făceau eforturi să recupereze ceea ce istoria le refuzase până atunci. Grace Bradley este personajul care a trăit acele vremuri și prin gura căruia Kate Morton ne spune povestea. O poveste ca un roller-coaster în care, dacă nu ești suficient de puternic, cineva trebuie să te țină de mână. 

    Cărțile, ca orice povești, se citesc în cel mai confortabil fotoliu, cu o cană de ciocolată caldă alături și, - dacă este posibil - cu o pisică în brațe.