despre universuri despărțite de spațiu și timp, dar atât de legate între ele

 

”Numai de vreo trei sau patru ori, în tinerețea mea, am întrezărit Insulele Fericirii - apoi s-au pierdut în cețuri, crize economice, războaie reci, vânturi sălbatice și maree potrivnice… și le-am confundat cu maturitatea. Presupunând că reprezentau o coordonată fixă a călătoriei mele prin viață, am scăpat din vedere să le notez coordonatele: latitudinea, longitudinea, amplasamentul. (…) Ce n-aș fi dat acum să am o hartă imuabilă a inefabilului etern constant? Să am eu, dacă se poate spune așa, un atlas al norilor.” (David Mitchell - Atlasul norilor)

Amurgul unei lumi

Departe de a fi fost doar un timp al bucuriei de a trăi și al lipsei de griji, la Belle Époque alătură Parisului aristocratic un Paris boem, bântuit de sărăcie și îndoială, dar care își trăiește ”epoca frumoasă” cu foarte mare încredere în sine. O epocă de aur în special pentru aceia care beneficiau de averile și privilegiile claselor superioare, cu realizări spectaculoase dar bântuită de tensiuni și rupturi sociale. Și totuși, cel mai adesea, sinuciderile nu sunt din cauza sărăciei, ci din dragoste. Lipsiți de mijloace financiare, artiști dornici de afirmare veniți din toate colțurile lumii își plătesc veseli consumațiile făcute la tavernele din Montmartre cu propriile lucrări. O societate a spectacolului, veselă, elegantă, luxoasă, acest Paris al anilor dinaintea Marelui Război a cunoscut succese în toate domeniile de activitate. A fost, deopotrivă, Parisul lui Picasso, Braque, Modigliani, Monet, Matisse și Marc Chagall, al lui Proust și Zola, Dreyfus și Apollinaire, Sarah Bernhardt și Coco Chanel, al soților Curie, al lui Renault și Citröen, al lui Rodin, Brâncuși și Duchamp, Charles de Gaulle și Georges Clemenceau, Maurice Ravel și Stravinski precum și al altor personalități, fapt care întărește o dată în plus convingerea potrivit căreia, pentru a vedea clar ai nevoie de perspectivă. Perspectivă care îi lipsea pe atunci lui Georges Clemenceau care, - într-o discuție avută cu un ziarist american despre iminența războiului, - a numit Orașul Luminilor ”locul important al lucrurilor neimportante”.

A urmat Verdunul. Și chiar dacă războiul fusese câștigat, nimic nu mai avea să fie la fel. Toate se prefac în scrum, după cum afirma Marcel Proust: “Este precum o colecție de evantaie frumoase și vechi: le poți admira, însă nicio mână nu le va mai aduce de acum la viață. Însuși faptul că se află sub sticlă dovedește că balul a luat sfârșit.”

(La Belle Époque - Amurgul unei lumi, de Mary McAuliffe)

“Iar mai mare dintre acestea este iubirea.”

 

Având dimensiuni impresionante și o calitate de excepție, cartea se adresează cititorului modern, propunându-și a fi o punte peste prăpastia conceptuală, culturală, cronologică și geografică dintre acesta și lumea biblică. Redactat de o echipă internațională de savanți având o gamă teologică largă, atlasul ne poartă, pe parcursul a celor 575 de pagini, într-o călătorie fascinantă prin peisajele, culturile și istoria pământurilor din biblie. Imaginile - reprezentând hărți, vitralii, picturi și sculpturi celebre sau mai puțin cunoscute, - îl ajută pe cititor să-și fixeze repere în dorința de a înțelege cât mai mult din istoria redată de cea mai vândută carte din toate timpurile: biblia.

”Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, iubirea. Iar mai mare dintre acestea este iubirea.” (I Corinteni 13.13)

O dreaptã si simplã judecatã...

 

„Ți-ai mânat prin veacuri turmele pe plai/Din stejarul Romei tu, mlădiță ruptă…” (G. Coșbuc - Cântec)

”Norocul stă tot în înțelepciunea noastră rurală și conservatoare, în veșnicia născută la sat, în încrederea despre care spunea Bărnuțiu că trebuie să o avem în noi înșine. O dreaptă și simplă judecată ne arată că am trăit înstrăinați cam un mileniu și că trăim împreună, în România, de mai puțin de un secol. Oare se poate compara un mileniu de singurătate cu un veac de unitate? Orice nemulțumire pălește în fața răspunsului simplu și direct. Să ne gândim că un răspuns pripit îi face să lăcrimeze pe toți moșii și strămoșii morți în bătălii pentru țară, în închisori sordide, în lagăre chinuitoare, printre străini cruzi. (…) Înainte de a huli țara, să ne gândim dacă am făcut destul ca s-o schimbăm în bine.” (Ioan-Aurel Pop - Identitatea românească)

„perhaps the garden only hid from those it didn’t wish to see...”

    La autoare îmi place felul în care așază în același spațiu, întâmplări și personaje din timpuri diferite, cu accent pe amprenta pe care locul o lasă asupra personajelor care se perindă în acel spațiu. Povești în povești, în care scotocind trecutul dai, cumva, peste viitor. Și te descoperi, în final, ca o matrioska ultimă, care nu mai are niciun secret. 

    Kate Morton adoră să scrie despre secretele pe care - consideră ea - fiecare familie le are și despre legăturile apropiate dar atât de complicate dintre membrii acesteia, convinsă fiind că apropierile duc, inevitabil, la secrete.

    În „The forgotten garden” povestea este inspirată de secretul propriei familii. La împlinirea vârstei de 21 de ani, bunica sa află că tatăl nu îi este părinte biologic. Imaginația autoarei o creează, astfel, pe Nell/Ivory, personajul hotărât să-și găsească identitatea. Cartea este un tribut adus autorilor de cărți pentru copii, care au ajutat-o să-și dezvolte imaginația și să descopere - încă din primii ani de viață -  că dincolo de literele negre așezate pe paginile albe, se ascund lumi întregi de bucurie și tristețe, speranță și deznădejde, iubire și ură. Și a creat-o pe Eliza, personajul care știe să spună povești. Cuvintele au putere iar memoria este o doamnă alături de care trebuie să învățăm să dansăm. În timp ce grădinile fermecate există, doar că sunt văzute numai de cei care își doresc cu adevărat să le vadă. 

    În ”The house at Riverton”, autoarea așază povestea între apusul erei Edwardiene și zorii anilor ”20, când - după ce și-au dezbrăcat crinolinele și corsetele care le limitau libertatea, - femeile făceau eforturi să recupereze ceea ce istoria le refuzase până atunci. Grace Bradley este personajul care a trăit acele vremuri și prin gura căruia Kate Morton ne spune povestea. O poveste ca un roller-coaster în care, dacă nu ești suficient de puternic, cineva trebuie să te țină de mână. 

    Cărțile, ca orice povești, se citesc în cel mai confortabil fotoliu, cu o cană de ciocolată caldă alături și, - dacă este posibil - cu o pisică în brațe.  

 

”The Scottish prisoner”

 

O carte de vacanță, relaxantă dar captivantă în același timp, al șaselea volum dintr-o serie de unsprezece.

Îmi place capacitatea autoarei de a crea personaje complexe pe care le așază cu dibăcie în contexte reale, narațiunea sprijinindu-se pe evenimentele istorice din perioada imediat următoare ultimei răscoale a iacobinilor scoțieni, - susținători ai familiei Stuart, - înfrânți de englezi în mlaștina de la Culloden în anul 1746. Perioadă încărcată de legende. Și pentru că orice legendă își are eroii ei, Diana Gabaldon îl crează pe Jamie Fraser, un personaj relativ tăcut dar cu un interior atât de… zgomotos, care pur și simplu m-a cucerit!

Caiete 1957 - 1972

”Istoria e mai degrabă o neîncetată prăbușire.

Nimic nu este mai plin de primejdii decât o lungă fericire. Niciun individ, nicio societate nu-i rezistă.

Bunăstarea e un factor de disoluție (dezagregare?). De ce? Fiindcă e o stare anormală și atinge tot ce-i viu în profunzime. E în contradicție cu instinctele, le slăbește vigoarea, le subminează și le primejduiește.”

(21 mai 1968 - Emil Cioran, ”Caiete 1957 - 1972” p. 543)