L’isola dei monaci senza nome – de Marcello Simoni

             În 1544, armata corsarului ottoman Khayr Al-Din Barbarossa asediază coastele insulei Elba, în scopul declarat de a-l elibera pe Cristiano d’Hercole, fiul lui Sinan il Giudeo, care era ținut ostatic de principele di Piombino, Jacopo V Appiani.

Acesta este, în realitate, pretextul. Întrucât adevăratul interes al lui Barbarossa, ca și al celorlalte personje principale ale romanului, este acela de a afla teribilul secret al cărui depozitar era fiul lui Sinan: Rex Deus. Un mister care dăinuia încă din vremea lui Isus, și care, dezvăluit, ar zgudui din temelii creștinismul. Secretul a fost păstrat vreme de cincisprezece secole. Intarea în posesia acestui secret presupune urmarea unor indicii lăsate de un templier, iar acest drum este presărat cu intrigi, uneltiri, rivalități și bătălii pe mare. Mare care, potrivit destăinuirii autorului, este atât de îndrăgită de acesta, încât ”va curge mereu prin venele sale”.

Este o carte de ficțiune, bazată, totuși, pe fapte reale, găsite de autor în documente și scrieri istorice. Doar că aceste fapte sunt îmbrăcate în haina ficțiunii și evenimentele devin povești. Și e dedicată tatălui său, cel care, în copilărie, îl încânta cu poveștile sale.

Lectura mi-a folosit pentru a păstra legătura cu limba italiană. În acest sens, m-a ajutat foarte mult talentul lui Marcello Simoni de a relata întâmplările pline de suspans, astfel că mi-am păstrat interesul asupra cărții până la sfârșit.

Shuggie Bain - de Douglas Stuart

 

Tocmai spuneam în prezentarea anterioară (Castelul de hârtie – de Miranda Cowley Heller) că îmi doresc să găsesc, în cărțile pe care le citesc, personaje puternice, care să mă marcheze o vreme, după ce termin de citit cartea.

Citind ”Shuggie Bain”, mi-am dat seama că mai e ceva, ce caut: identificarea afectivă cu aceste personaje. Citind, să mă transpun și să trăiesc viața eroilor. Să fiu empatică.

Douglas Stuart plasează acțiunea romanului în Glasgow, anii 1980, iar Shuggie este băiatul unei mame alcoolice, Agnes Bain. Agnes își abandonează primul soț mutându-se cu părinții, îi abandonează și pe aceștia mutându-se cu noul soț, apoi, abandonată la rândul ei, intră într-o serie de relații trăind într-o promiscuitate greu de imaginat. Sfârșește prin a-și îndepărta fiica și fiul din prima căsătorie, singurul care îi rămâne aproape în toată această beție permanentă în care își transformase viața fiind Shuggie, fiul din a doua căsătorie. Cam acesta ar fi, pe foarte scurt, romanul care are, în fapt, 600 de pagini. Pagini de-a lungul cărora mă tot întrebam de ce simt că autorul își iubește acest personaj – Agens – pe care, de-a lungul lecturii, eu mă trezeam judecându-l, dezaprobându-i comportamentul, deciziile, viața. Pe scurt, nu puteam empatiza cu acest personaj.

            Am aflat abia la pagina 605, când autorul declară că datorează acest roman amintirilor legate de mama sa și de zbaterile ei. Apoi, am citit că, - asemeni lui Shuggie Bain - Douglas Stuart a crescut cu o mamă alcoolică. Am găsit și alte asemănări între experiența de viață a autorului și personajul romanului, fără ca acest lucru să îl transforme în roman autobiografic, evident. Dar am înțeles altfel cartea și interesul autorului pentru personajele sale.

            Ca prezență, personajul principal este Agnes Bain, care reușește gozav să transforme în calvar viețile celor de lângă ea. Ca trăiri, personajul principal este, evident, Shuggie, cel asupra căruia se răsfrâng acțiunile acesteia. El este cel care suferă, cel care, abia un copil, se învinovățește și se transformă în infirmierul mamei alcoolice, sperând într-un miracol.

            O carte foarte tristă, din care putem învăța foarte multe de ”așa, nu!”. Dar și un mare ”așa, da!”: iubirea adevărată trece dincolo de orice. De absolut orice.

Eu așa am văzut iubirea micuțului Shuggie față de mama sa, căreia îi putea ierta totul.       

Castelul de hârtie - de Miranda Cowley Heller

Așa cum cele mai frumoase zile de vară vin după o ploaie torențială, care spală negrul norilor lăsând cerul albastru intens și aerul curat, întâmplări și evenimente petrecute într-o zi pot dezveli zeci de ani trecuți, limpezindu-le amintirile.

Cartea este romanul de debut al Mirandei Cowley Heller, fostă vicepreședintă și directoare pentru seriale dramatice la HBO, iar acțiunea se petrece în Cape Cod, locul unde aceasta și-a petrecut vacanțele copilăriei.

Personajul central este Elle Bishop, care, de-a lungul a celor 24 de ore ale unei zile de vară, este nevoită să aleagă între cele două mari iubiri ale vieții sale. O alegere între dragostea răbdătoare și dragostea dragoste. Și în timp ce orele acelei zile fierbiți trec, amintirile vin de niciunde și te poartă în trecut, asemeni păsărilor colibri care pot zbura înapoi.

Cartea ne introduce în intimitatea unei familii, cu secretele ei, cu dragostea și pasiunile ei, cu tensiunile și traumele ei. ”Fetelor, nu suntem o familie de lași. Ne confruntăm cu temerile noastre!” obișnuia să spună mama Ellei. Și povestea este o continuă confruntare: cu dureri, cu rușini și umilințe, cu traume fizice și psihice, cu neputințe, cu înfrângeri și rătăciri.

Până la urmă, cartea este despre iertare și despre puterea de a merge mai departe, acceptându-ți toate imperfecțiunile și slăbiciunile cărora, poate, nu ai știut mereu să le faci față. Despre greșeli și despre împăcarea cu tine și cu cei pe care îi iubești.

Sigur, m-a prins povestea depănată de autoare și am așteptat și eu finalul narațiunii pentru a afla alegerea personajului principal, Elle Bishop. Mi-a plăcut construcția cărții, fiecărei ore dintr-o singură zi revenindu-i ani din trecut, amintirile deșirându-se asemeni aței de pe un ghem.

Dar simt nevoia unei mărturisiri: mi-e tot mai greu să aleg o carte care să mă fascineze cu adevărat. Și pierd tot mai mult timp în librării, răsfoind și iar răsfoind, în încercarea de a găsi ceva care să îmi placă așa cum aș dori eu să îmi placă. Ultima carte care m-a copleșit este ”Confiteor” a lui Jaume Cabre. Cred că ceea ce aș putea reproșa autorilor pe care i-am citit este faptul că – din punctul meu de vedere – nu reușesc să construiască personaje puternice, ”nemuritoare”, așa cum eram obișnuită cu autorii clasici. Rareori cărțile îmi rămân în memorie, rareori mă marchează personaje și întâmplări. Ardia Ardevol al lui Jaume Cabre; Humboldt al lui Saul Below; Kya Clark a Deliei Owens. Cam acesta este genul personajelor pe care îmi doresc să le descopăr în paginile cărților pe care le citesc. Personaje care să mă bântuie mult după ce cartea se odihnește, deja, în raftul bibliotecii.

    

Minciuni pe canapea - de Irvin Yaloma

 

El însuși eminent psihoterapeut, autorul explorează relațiile dintre psihoterapeuți și pacienți, sub aspecte mai puțin obișnuite, surprinzând cititorul cu situații paradoxale în care medicul ajunge să fie dominat de pacient.

            Acest lucru i se întâmplă tânărului psihanalist Ernest Lash, care, folosind tehnici experimentale în timpul ședințelor de terapie, cedează tentației confesiunii, devenind vulnerabil. Carolyne Leftman este persoana desemnată de acesta drept pacient care urmează să experimenteze această terapie a sincerității, dar  Ernest Lash își încalcă adesea principiul potrivit căruia nu trebuie să se destăinuie pacientului, decât în măsura în care această destăinuire îl ajută pe acesta. Iar când terapeuții consideră necesar, pacienții sunt rechemați pentru reparații gratuite, urmând exemplul marilor producători de mașini, oferindu-li-se o ”revizie psihanalitică” gratuită.

            Oamenii simt frustrări, neîmpliniri, nevoia de a fi acceptați și iubiți. Experimentează spaime și sunt copleșiți de anxietate. Ori sunt preocupați de propriul succes și câștig, intoleranți și aroganți, convinși că au întotdeauna dreptate. Până la urmă, chiar și terapeutul are nevoie de terapie. Iar aceasta se poate găsi în poezie, în muzică, în dans, în meditație. Important este ca aceste refugii să permită exprimarea creativității, a sensibilității estetice. Un ”ceva” care te definește și care dă sens vieții tale. Un fel de emblemă cu care intri în eternitate, care-ți rezumă întreaga viață.

            Pentru că, până la urmă, viața este asemeni jocului de șah: la sfârșitul jocului, pionii, regii și reginele, toți se duc înapoi, în aceeași cutie.

            O carte despre tainele sufletului și ale minții omenești.   

Abandon

 

În principal, cartea vorbește despre universala Poveste de Dragoste, acea trăire care a existat și va exista între bărbat și femeie (!) indiferent cărei lumi aparțin protagoniștii.

Se întâmplă ca Martin Pearce, un londonez pasionat de orientalistică, să o întâlnească într-una din călătoriile sale, pe Rehana, personaj aparținând unei alte lumi. Culturi diferite, continente diferite, generații așijderea. Dar Iubirea face punte între orice lumi.

Era în 1899, într-un orășel din apropierea localității Mombasa, pe coasta Oceanului Indian. Autorul relatează nu doar o poveste de dragoste, ci mai multe povești, în care iubirea este trăită, în special, ca suferință, în absența celui iubit: Pearce și Rehana, Amin și Jamila, Rashid și Grace. Iubiri care reverberează peste generații, dincolo de orice depărtări, fie ele fizice ori spirituale.

Am ales cartea de pe raftul Cărtureștiului și datorită faptului că autorului i s-a decernat Nobelul în 2021. Doar că mi-am făcut, se pare, un obicei din a cârcoti, puțin, împotriva acestor decernări. Nu spun că nu mi-a plăcut felul în care autorul prezintă cititorului bucăți din ceea ce a trăit. Pentru că, mi-e foarte clar, cartea asta face. Chiar și premiul i s-a acordat pentru abordarea ‟destinului refugiaților suspendați între culturi și continente‟. Dar, - nu știu de ce - de fiecare dată când citesc o carte a unui încununat cu Nobelul, am așteptari mai mari. Mult mai mari. 

De ce Abandon? Pentru că, așa cum se întâmplă și în viața reală, personajele lui Gurnah Abdulrazak abandonează și ele locuri, prieteni, părinți, credințe, obiceiuri, iubiri. Mai ales iubiri.

Așa grăit-a Zarathustra

Arta nu poate reprezenta spiritul, fără a-i aduce un prejudiciu, spunea Hegel, considerând filozofia formă a gândirii pure, în măsura în care este eliberată de metafore. 

         Spre deosebire de acesta și departe de atitudinea lui Platon, - despre care se spune că, în tinerețe, și-ar fi ars poemele, pentru a deveni discipol al lui Socrate, - Friedrich Nietzsche are o manieră naturală de a filozofa, îmbinând poezia și filozofia. Un discurs mixt, în care demersul filozofic se îmbină cu cel poetic.

         Iar rezultatul îl satisface pe deplin pe autor, din moment ce afirmă despre propria-i operă: ‟Dacă voi spune că un Goethe sau un Schiller n-ar fi putut niciodată să respire la aceeași înălțime ca mine în această atmosferă de pasiune; că Dante, pe lângă Zarathustra, face o jalnică figură, simplu credincios cum e pe lângă un om care și-a creat mai întâi adevărul său, pe lângă un spirit care guvernează lumile, pe lângă un destin; (...) Niciodată nu s-a scris un astfel de poem, niciodată un om n-a simțit și n-a suferit în felul acesta!‟ 

         Nici poem, nici operă filozofică, - dacă gândim poezia și filozofia în mod tradițional, - cartea a fost frecvent criticată, considerată adesea ca fiind departe de valoarea poetică pe care autorul i-o atribuie. Dar recunoscându-i-se meritul de a conține și pasaje fără cusur.

Cum ar fi cele din cea de-a treia parte a cărții, în care Nietzsche mi se pare a fi un poet desăvârșit:

‟Acum toate încă dorm, își zise el; chiar marea doarme. Cu ochi străin și beat de somn privește către mine.

Dar răsuflarea ei e caldă, simt aceasta. Și simt, de-asemenea, că ea visează. Se răsucește-n visul ei pe aspre perne.‟

Nihilism, voința de putere, eterna reîntoarcere, Supraomul. Poezie, filozofie, parodii după scene biblice, o seamă de simboluri pentru înțelegerea cărora s-a întocmit un adevărat dicționar.

De la dărâmarea lui Dumnezeu și înlocuirea lui cu Supraomul (Antichrist, cum singur își spune), la cel care deschide drumul spre o formă de credință, pe măsura timpului său (teologul Thomas J.J. Altizer), despre Nietzsche s-au făcut afirmații dintre cele mai contradictorii: s-a spus despre el că ar fi ultimul filozof german având pasiunea căutării lui Dumnezeu (Heidegger); că ar avea instinct religios doar că acesta i se trezește ‟când nu trebuie‟ (Karl Lovith); că îi respinge atât pe Iehova, cât și pe Isus și că singurul zeu pe care-l acceptă este Dionysos, - simbol al transfigurării totale a vieții, în numele căruia, de altfel, vorbește Zarathustra; că urmărește divinizarea omului prin identificarea acestuia cu Dumnezeu iar nu prin dărâmarea și înlocuirea Lui cu Supraomul (Vladimir Soloviov). Totuși, ‟Omul l-a creat pe Dumnezeu‟ afirmă Nietzsche și ‟eu n-am fost creștin nicio clipă din viața mea‟, ca și insistența asupra rolului nefast al Sfântului Pavel în creștinism conturează, mai degrabă, un Nietzsche pentru care tot ceea ce se numește creștinism este perceput ca ‟un mizerabil echivoc de cuvinte, o veritabilă lașitate în fața a tot ce este forță‟.

O carte greu de citit și nu ușor de înțeles. Pentru mine a fost o provocare; am lăsat-o și reluat-o de câteva ori.  

Prevestirea de Ioana Pârvulescu

 

     Cartea este o încercare de redare a vieții lui Iona, profetul care a trăit în secolul 8 î.Hr. și care își luase libertatea de a-i vorbi lui Dumnezeu fără teamă și fără supunere, încercând să pună - dacă nu o egalitate, - cel puțin o oarecare echivalență între Creator și Creație. Despre povestea lui Iona, autoarea ne spune că ‟este atât de frumoasă și de omenească, pentru că e despre monștrii cu dublu rol, până la urmă salvatori, despre nevoia de umbră, de teamă și de fugă, despre pasiune, despre a te implica și a sta deoparte, a fi om sau în afara omenirii (...) despre cum poți deveni crud, bun fiind, și despre cum poți deveni bun, rău fiind. E o poveste completă. Îți pune imaginația în funcțiune. Te mișcă din loc. Te pune la încercare.”

     Așa că am acceptat provocarea și am citit-o. 

    Mi-a plăcut sensibilitatea autoarei, m-au răsfățat notele de tandrețe și de ironie; am apreciat că dincolo de timpul îndepărtat în care Iona a trăit, cartea este de interes prin problemele mereu de actualitate între oameni: o poveste despre viață, cu bine și rău, despre frică și încredere, despre dragoste.

     Dar nu mi-a procurat acea curiozitate, acea frenezie care să mă facă să întorc pagina cu nerăbdare pentru a vedea/simți/imagina ceea ce urmează.

     Sau, poate că eu sunt puțin defectă în ultimul timp, întrucât am început să mă suspectez tot mai mult de o oarecare lipsă de răbdare...