“Iar mai mare dintre acestea este iubirea.”

 

Având dimensiuni impresionante și o calitate de excepție, cartea se adresează cititorului modern, propunându-și a fi o punte peste prăpastia conceptuală, culturală, cronologică și geografică dintre acesta și lumea biblică. Redactat de o echipă internațională de savanți având o gamă teologică largă, atlasul ne poartă, pe parcursul a celor 575 de pagini, într-o călătorie fascinantă prin peisajele, culturile și istoria pământurilor din biblie. Imaginile - reprezentând hărți, vitralii, picturi și sculpturi celebre sau mai puțin cunoscute, - îl ajută pe cititor să-și fixeze repere în dorința de a înțelege cât mai mult din istoria redată de cea mai vândută carte din toate timpurile: biblia.

”Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, iubirea. Iar mai mare dintre acestea este iubirea.” (I Corinteni 13.13)

O dreaptã si simplã judecatã...

 

„Ți-ai mânat prin veacuri turmele pe plai/Din stejarul Romei tu, mlădiță ruptă…” (G. Coșbuc - Cântec)

”Norocul stă tot în înțelepciunea noastră rurală și conservatoare, în veșnicia născută la sat, în încrederea despre care spunea Bărnuțiu că trebuie să o avem în noi înșine. O dreaptă și simplă judecată ne arată că am trăit înstrăinați cam un mileniu și că trăim împreună, în România, de mai puțin de un secol. Oare se poate compara un mileniu de singurătate cu un veac de unitate? Orice nemulțumire pălește în fața răspunsului simplu și direct. Să ne gândim că un răspuns pripit îi face să lăcrimeze pe toți moșii și strămoșii morți în bătălii pentru țară, în închisori sordide, în lagăre chinuitoare, printre străini cruzi. (…) Înainte de a huli țara, să ne gândim dacă am făcut destul ca s-o schimbăm în bine.” (Ioan-Aurel Pop - Identitatea românească)

„perhaps the garden only hid from those it didn’t wish to see...”

    La autoare îmi place felul în care așază în același spațiu, întâmplări și personaje din timpuri diferite, cu accent pe amprenta pe care locul o lasă asupra personajelor care se perindă în acel spațiu. Povești în povești, în care scotocind trecutul dai, cumva, peste viitor. Și te descoperi, în final, ca o matrioska ultimă, care nu mai are niciun secret. 

    Kate Morton adoră să scrie despre secretele pe care - consideră ea - fiecare familie le are și despre legăturile apropiate dar atât de complicate dintre membrii acesteia, convinsă fiind că apropierile duc, inevitabil, la secrete.

    În „The forgotten garden” povestea este inspirată de secretul propriei familii. La împlinirea vârstei de 21 de ani, bunica sa află că tatăl nu îi este părinte biologic. Imaginația autoarei o creează, astfel, pe Nell/Ivory, personajul hotărât să-și găsească identitatea. Cartea este un tribut adus autorilor de cărți pentru copii, care au ajutat-o să-și dezvolte imaginația și să descopere - încă din primii ani de viață -  că dincolo de literele negre așezate pe paginile albe, se ascund lumi întregi de bucurie și tristețe, speranță și deznădejde, iubire și ură. Și a creat-o pe Eliza, personajul care știe să spună povești. Cuvintele au putere iar memoria este o doamnă alături de care trebuie să învățăm să dansăm. În timp ce grădinile fermecate există, doar că sunt văzute numai de cei care își doresc cu adevărat să le vadă. 

    În ”The house at Riverton”, autoarea așază povestea între apusul erei Edwardiene și zorii anilor ”20, când - după ce și-au dezbrăcat crinolinele și corsetele care le limitau libertatea, - femeile făceau eforturi să recupereze ceea ce istoria le refuzase până atunci. Grace Bradley este personajul care a trăit acele vremuri și prin gura căruia Kate Morton ne spune povestea. O poveste ca un roller-coaster în care, dacă nu ești suficient de puternic, cineva trebuie să te țină de mână. 

    Cărțile, ca orice povești, se citesc în cel mai confortabil fotoliu, cu o cană de ciocolată caldă alături și, - dacă este posibil - cu o pisică în brațe.  

 

”The Scottish prisoner”

 

O carte de vacanță, relaxantă dar captivantă în același timp, al șaselea volum dintr-o serie de unsprezece.

Îmi place capacitatea autoarei de a crea personaje complexe pe care le așază cu dibăcie în contexte reale, narațiunea sprijinindu-se pe evenimentele istorice din perioada imediat următoare ultimei răscoale a iacobinilor scoțieni, - susținători ai familiei Stuart, - înfrânți de englezi în mlaștina de la Culloden în anul 1746. Perioadă încărcată de legende. Și pentru că orice legendă își are eroii ei, Diana Gabaldon îl crează pe Jamie Fraser, un personaj relativ tăcut dar cu un interior atât de… zgomotos, care pur și simplu m-a cucerit!

Caiete 1957 - 1972

”Istoria e mai degrabă o neîncetată prăbușire.

Nimic nu este mai plin de primejdii decât o lungă fericire. Niciun individ, nicio societate nu-i rezistă.

Bunăstarea e un factor de disoluție (dezagregare?). De ce? Fiindcă e o stare anormală și atinge tot ce-i viu în profunzime. E în contradicție cu instinctele, le slăbește vigoarea, le subminează și le primejduiește.”

(21 mai 1968 - Emil Cioran, ”Caiete 1957 - 1972” p. 543)

prietena mea genială

Mi-a plăcut maniera simplă, sinceră, în care autoarea dezvăluie cititorului reperele copilăriei și adolescenței sale. 

M-a înspăimântat, cumva, dependența Elenei de puternica personalitate a Lilei. Această neputință de a-și gestiona trăirile, faptele, fără să se raporteze la cea pe care o așezase pe un piedestal imaginar și pe care o privea cu atâta admirație. Și am avut mai mereu impresia că e o prietenie oarecum… hm… unilaterală. Că doar Elena investește în relație și doar ea e capabilă de sacrificii. Dar această ”investiție” a ajutat-o să ”crească”. Competiția cu geniala Lila a făcut-o să-și valorifice potențialul pentru a scoate la suprafață propria sclipire. Până la conștientizarea propriei valori a fost, apoi, doar un pas. Important.

Trebuie să spun că am avut un sentiment de… mică vinovăție citind această carte. Cam așa cum aveam când eram la școală și, în loc să-mi fac temele pentru a doua zi, ”pierdeam timpul” cu muschetarii, Contele de Monte Cristo ori regine care își doreau colierele înapoi. 

Vremuri second-hand

”A fost odată un soldat,/Frumos și ne-nfricat,/Dar el era o jucărie:/Soldatul de hârtie…” (B.S. Okudzhava)

De ce ”vremuri second-hand”? Iată ce afirmă autoarea: ”Înainte de revoluția din 1917, Aleksandr Grin scria: «Iar viitorul a încetat cumva să stea la locul său.» Au trecut o sută de ani și viitorul iar nu e la locul lui. Acum trăim vremuri second-hand.”

Prima parte a acestei cărți, cuprinzând ”zece istorii într-un interior roșu”, m-a cucerit cu adevărat! 

Am fost fascinată de conversațiile care aveau loc, în perioada anilor 1991 - 2001, în bucătăriile celor care fuseseră sovietici și s-au trezit, - peste noapte, - ruși, gruzini, abhazi… Conversații despre o realitate trăită din unghiuri diferite și, ca atare, percepută atât de diferit. Despre istoria care se rostogolește peste idealurile pierdute și peste neputințele celor care o trăiesc, schimbând valori și principii. 

Personajele din această primă parte a cărții Svetlanei Aleksievici ne sunt și nouă cunoscute. Am trăit și noi perioada în care credeam că libertatea e un lucru simplu, dar ne-am ”cocârjat” sub greutatea ei. Am avut și noi ”dizidenți de bucătărie”, cu pumnii strânși doar în buzunar. Și sunt și la noi persoane asemeni lui Vasili Petrovici N. de 87 de ani, căruia carnetul de partid (comunist) îi este biblie. Dar și asemeni nepotului său: ”Bunicule, tu chiar ai crezut în comunism? De ce nu în extratereștri?”

Personaje. De la bunicii care povestesc toată viața cum i-au bătut pe nemți la Stalingrad, la nepoții care întreabă: ”- De ce au murit soldați care să apere drapelul regimentului? Puteau să facă unul nou.”

Și anecdotele mi-au amintit de bancurile de la noi, care circulau înainte de revoluție. Și cei care le spuneau erau pedepsiți la fel. Bunăoară, un student luase zece ani de lagăr, fără drept de corespondență, pentru următoarea anecdotă: ”Pe perete e atârnat portretul lui Stalin. Un cor cântă un cântec despre Stalin. Un artist declamă o poezie despre Stalin. Ce-i asta? O seară închinată comemorării a o sută de ani de la moartea lui Pușkin.” 

În această carte ne regăsim - măcar puțin - toți cei care am trăit dincoace de Cortină. Sunt personaje pentru fiecare. ”E ca la teatru. Din sală vezi o poveste frumoasă - scena e curată, actorii sunt străluciți, e o lumină magică, dar când treci în culise… Deodată, în spatele cortinei, sunt resturi de scânduri, decoruri pe jumătate vopsite aruncate pe jos… sticle de votcă goale… resturi de mâncare… S-a dus povestea. E întuneric… murdar… Pe mine m-au dus în culise…”  spune Gleb, un fost ”zek” care consideră că ”lui Dumnezeu i-au ieșit mai bine florile și copacii decât oamenii”.

În cea de-a doua parte a cărții, tot ”zece istorii”, doar că de data aceasta ”fără interior”.

Tot despre zgomotul străzii și despre conversațiile din bucătării, perioada fiind cea a anilor 2002-2012. Când ”născut în URSS” e deja un diagnostic, iar ”Putin-democrat” e cel mai scurt banc. Istoria schimbase, deja, valorile. Acum, ”cei care citeau și visau să zboare, ca pescărușul lui Cehov, fuseseră înlocuiți cu cei care nu citeau, dar puteau să zboare”.

În această a doua parte a cărții, parcă puțin obositor acest leitmotiv al suferinței rusoaicelor care se mărită din dragoste când înflorește liliacul, apoi fac copii și apoi Ivan (Kolea, Volodea, Vadik) începe să bea și totul se lasă cu vărsare de sânge. Iar dacă nu se mărită din dragoste, rusoaica nu poate rămâne lângă cel ce-i este soț și căruia i-a făcut o grămadă de copii; lasă tot și pleacă în lume, să-și găsească dragostea. După ce o găsește, tot la votcă și vărsare de sânge se ajunge. Această nevoie de suferință din dragoste am întâlnit-o frecvent la marii clasici ruși, am empatizat cu personajele acestora. Dar aici, cumva, mi s-a părut supărător de repetitiv. O fi vârsta… :)