Funcţie de pasiunile pe care le încerci ori le inspiri, timpul este elastic, dilatându-se ori îngustându-se, după caz. Dar pentru a-l păstra şi a-l umple cu obişnuinţă trebuie să ştii să descifrezi semnele prezentului: la contactul cu un reper al prezentului, să te întorci în timpul pe care-l credeai trecut şi să-l retrăieşti cu aceeaşi intensitate.
“Eram într-una din acele epoci ale tinereţii lipsită de o anume dragoste, când pretutindeni doreşti, cauţi, vezi Frumuseţea – aşa cum doreşte, caută şi vede un îndrăgostit femeia de care e îndrăgostit. Dacă un singur amănunt real – puţinul pe care-l deosebeşti dintr-o femeie văzută de departe sau din spate – ne îngăduie să proiectăm Frumuseţea în faţa noastră, ne închipuim că am recunoscut-o, inima noastră bate, grăbim pasul, şi vom rămâne totdeauna pe jumătate convinşi că era ea, cu condiţia ca femeia să fi dispărut: numai dacă o puteam ajunge, ne-am fi dat seama de eroarea noastră.” Acestea sunt cuvintele la care aş putea rezuma cele peste cinci sute de pagini ale celui de-al doilea volum al Timpului pierdut.
Cartea continuă prezentarea personajelor întâlnite în “Swann” dar aduce în prim-plan altele noi care sunt analizate în concordanţă cu ceea ce autorul numeşte “prioritate” în fiecare etapă a existenţei sale: Saint-Loup, prietenul alături de care nu simţea nici urmă de fericire, pe care era în stare să o simtă când era singur şi abia când se despărţea de acest prieten punea, “cu ajutorul cuvintelor”, oarecare rânduială în clipele confuze pe care le petrecuse cu el; Bloch, băiatul dificil care spunea despre orice scriitor la modă că e “idiot, sinistru şi perfect imbecil”; doamna de Villeparisis, care avusese şansa de a fi fost de faţă când personalităţi ca Chateaubriand, Balzac ori Victor Hugo fuseseră primite în casa părinţilor săi, prezentată ca o persoană interesată doar de picanteriile care se ascundeau în existenţa acestora, judecându-i cu asprime şi refuzându-le adevăratele merite. Astfel, din punctul ei de vedere, Chateaubriand “poza” întotdeauna când era în mulţime şi, previzibil, îşi pregătea dinainte cuvintele; Balzac era învinuit că prezentase în scrierile sale o societate “în care nu era primit”; în timp ce versurile lui Victor Hugo erau de-a dreptul “ridicole”.
Preocupat permanent de analogia dintre viaţă şi artă şi acordând acesteia din urmă o importanţă aparte în existenţă, autorul ni-l înfăţişează pe Elstir, pictorul pentru care întâmplările vieţii sunt doar ocazii de a-şi evidenţia geniul. Dar îndată ce află că pictorul le cunoaşte pe fetele care-i stârniseră curiozitatea, acesta va deveni un simplu mijlocitor între ele şi autor, orice altă calitate a sa pălind până la a înceta să mai existe: “prestigiul pe care mai acum câteva clipe i-l dădea talentul în ochii mei nu mai valora decât în măsura în care îmi conferea mie însumi câte puţin din acest prestigiu în ochii micii bande, căreia el mă va prezenta.”
La acea vârstă, tovărăşia doamnei de Villeparisis ori a prietenului Saint-Loup îl oboseau pe autor obligându-l ca, prin cuvintele sale, să procure mai multă plăcere decât resimţea. În schimb, în orele petrecute în tovărăşia fetelor de la Balbec, tolănit pe nisip, cuvintele deveneau inutile. Plenitudinea clipelor se revărsa din nemişcare şi tăcere, o plăcere egoistă pe care o resimţea în prezenţa acestor tinere dar care avea avantajul de a nu fi întemeiată pe “minciuna care încearcă să ne facă să credem că nu suntem iremediabil singuri şi ne împiedică să ne mărturisim că atunci când vorbim nu mai suntem noi aceia care vorbim, ci ne modelăm după asemănarea străinilor.”
La vârsta la care dragostea nu mai părea a fi o entitate exterioară tangibilă şi perfect realizabilă, autorul este deseori ispitit să exagereze plăcerile cele mai simple din pricina greutăţilor întâmpinate în încercările de a le atinge.
Adolescenţa este lipsită de o “solidificare desăvârşită”, spectacolul neîncetatelor transformări ale formelor fiind o perpetuă recreare a elementelor primordiale ale naturii. Îndrăgostit de o Gilberte văzută pe Champs-Elysées (de altfel, nelipsită parteneră de joacă), o altă Gilberte se înfiripa în el îndată ce era singur. Această din urmă fiinţă era creată din imaginaţie şi dorinţă dar mai ales din misterul pe care tinerele fete îl exercitau asupra sa în acel Timp. Apoi – aşa cum avea să fie mai târziu cu Albertine – simţea obligaţia morală de a ţine făgăduielile de dragoste făcute fiinţei imaginare. (“Te logodeşti prin procură, apoi te crezi obligat să te însori cu persoana interpusă.”) Când visele devin reale, neliniştea dispare şi misterul se risipeşte; farmecul despre care presupusese atâta timp că învăluia viaţa Swannilor părăseşte treptat casa acestora pe măsură ce autorul are acces în ea.
Analist al dragostei, Marcel Proust tratează acest subiect din perspectiva Timpului care creează elemente pozitive pe care mai apoi le distruge. Ia hotărâri definitive din pricina unei stări de spirit “care nu e menită să dureze”: hotărăşte să nu se dedice carierei diplomatice întrucât acest lucru l-ar despărţi de Gilberte. Apoi parcurge etapele fără tihnă ale dragostei, de-a lungul cărora ceea ce ai obţinut este mereu doar un punct de plecare al unor noi dorinţe. Suferinţa permanentă care zace în dragoste este neutralizată de bucuria resimţită. Dar nu cu totul. Ea este doar amânată, virtualizată dar redevine reală, acută, îngrozitoare, când nu mai poate obţine ceea ce doreşte.
În relaţia cu Gilberte, acest parcurs se poate simplifica între gestul (dezaprobat de părinţi) de a vinde preţiosul vas pentru ca cei 10.000 franci obţinuţi să-i folosească în procurarea nenumăratelor cadouri pentru Gilberte şi un alt gest, de sfârşit: aşezarea unor cuvinte simple pe o carte poştală, cu un PPC (pour prendre congé).
Personajele care mărşăluiesc în paginile cărţii ajută la conturarea introspecţiei în propria conştiinţă. Admiraţia faţă de scriitorul Bergotte, dorinţa de a fi în preajmă-i, putuse fi puncul de plecare pentru iubirea pentru Gilberte. Dar acest lucru părea posibil doar privit din perspectiva timpului scurs, asemeni unor picturi ale căror mesaje nu sunt evidente de prea aproape: “Dar n-o iubisem oare pe Gilberte, mai cu seamă că îmi apăruse nimbată de aureola de a fi prietenă cu Bergotte, de a vizita catedralele în tovărăşia lui?”
În goana după Frumuseţe şi după Iubire, vechile dorinţe pălesc ba uneori sunt chiar înlocuite de pasiuni care – chiar trecătoare – sunt responsabile de răsturnări ale scărilor de valori. Vederea unei lăptărese pe un drum de ţară, e capabilă să-i stârnească asemenea pasiuni încât, la sosirea unui plic ce-i este adresat, este profund dezamăgit că acesta nu provenea de la această fată de la ţară (pe care o recrea în imaginaţie, potrivit propriilor dorinţe) ci îi fusese adresat de către scriitorul Bergotte (fapt care ar fi fost, până mai ieri, o bucurie la care nu spera).
Domnişoara de Stermaria, stolul de fete de pe malul mării la Balbec, Albertine. Sunt tot atâtea personaje-proiecţii în timp, pe care autorul le înfăţişează ca fiindu-i cunoscute fie din experienţă, fie din imaginaţie.
Sfârşesc această scurtă prezentare a volumului, cu un fragment extrem de grăitor despre ceea ce conta cel mai mult pentru autor în acea frumoasă parte a vieţii.
Aplecat asupra Albertinei, în camera de hotel de la Balbec, gândea: “dacă moartea ar fi trebuit să mă lovească în acea clipă, mi s-ar fi părut indiferent sau mai degrabă imposibil, căci viaţa nu era în afară de mine, ci în mine: aş fi surâs de milă dacă un filozof ar fi emis ideea că ar trebui să mor într-o zi chiar îndepărtată, că forţele eterne ale naturii îmi vor supravieţui, forţele acelei naturi sub ale căror picioare divine nu eram decât un fir de praf; că după mine, vor mai dăinui aceste faleze rotunjite şi bombate, această mare, acest clar de lună, acest cer! Cum ar fi cu putinţă una ca asta, cum ar putea dura lumea mai mult ca mine, căci nu eram pierdut în ea, căci ea era cuprinsă în mine, în mine pe care nici pe departe nu mă putea umple, în mine în care, simţind că e loc a îngrămădi atâtea alte comori, aruncam cu dispreţ într-un colţ cerul, marea, falezele.”
