Echilibrul între estetic şi etic în formarea personalităţii

de S. Kierkegaard

Considerând alegerea ca fiind o expresie a eticului (“oriunde e vorba de un ´sau-sau´ în sens strict putem fi siguri că eticul joacă un rol”), asesorul Wilhelm îi aminteşte autorului pseudonim A că singurul ´sau-sau´ absolut este alegerea între bine şi rău, alegere care e “absolut etică”.
Fără a considera esteticul ca fiind “răul” (dar acuzând esteticul de “indiferenţă” ceea ce este, totuşi, rău), autorul subliniază că cel care alege eticul alege un “bine abstract”, fiinţa acestui bine fiind doar afirmată, existând în continuare posibilitatea de a opta pentru “rău” la următoarea alegere.
O concepţie estetică de viaţă se întemeiază pe ceea ce poate şi să fie dar şi să nu fie. Trebuie să trăim pentru a ne împlini poftele. De aceea această concepţie afirmă disperarea. Doar că, disperarea în concepţia estetică asupra vieţii înseamnă să câştigi întreaga lume în aşa fel încât să-ţi pierzi sufletul: “La ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Matei 16, 26). Dar se poate şi invers: să pierzi întreaga lume dar să-ţi păstrezi sufletul. Se naşte întrebarea evidentă: Ce este acest suflet, această “esenţă a mea cea mai profundă” neafectată de pierdere dar care ar putea suferi în urma câştigului?
Vorbim, în fapt, de acel “sine” al fiecăruia dintre noi, un “sine” care ar putea fi definit ca fiind “cel mai abstract şi, în acelaşi timp, cel mai concret lucru din toate, e ´libertatea´”.
În timp ce esteticul este ceea ce-l face pe om să fie ceea ce el este nemijlocit, eticul e ceea ce-l face pe om să devină ceea ce el devine. Aşadar, omul care trăieşte doar estetic neglijând latura etică a vieţii nu devine conştient de sine. Eticul nu vrea să facă din om un altceva, ci doar să-l facă să fie el însuşi astfel încât esteticul să nu fie nimicit ci doar transfigurat.
Autorul combate şi concepţia potrivit căreia, în contrast cu cea estetică interesată de desfătare, consideră că sensul vieţii este dat de împlinirea datoriilor. Păcatul acestei concepţii este că “individul este pus într-o relaţie exterioară cu datoria”. Or, individul care trăieşte etic “simte linişte şi siguranţă pentru că n-are datoria în afara sa, ci în sine”.
Deşi categoria de la care se revendică esteticul este frumosul, punctul de vedere estetic asupra vieţii susţine ceva accidental; doar punctul de vedere etic este cel care înţelege omul în desăvârşirea sa, văzându-i adevărata frumuseţe: “Concepţia etică după care fiecare om are o vocaţie are două avantaje în comparaţie cu teoria estetică a talentului. Pe de o parte nu lămureşte ceva accidental în cadrul existenţei, ci ceea ce este universal, pe de alta arată universalul în adevărata sa frumuseţe. Talentul e frumos abia când e transfigurat, devenind vocaţie.”
Ca atare, un om e cu atât mai neobişnuit cu cât realizează în viaţă mai mult din ceea ce este universal omenesc. Dar, pentru a fi extraordinar, omul trebuie să exprime acest universal omenesc la modul superlativ iar nu într-un mod mediocru, fapt ce ar duce la “un cult al banalităţii”.
“Adevăratul om neobişnuit este adevăratul om obişnuit” fapt ce se explică prin aceea că “orice om este o excepţie şi e adevărat că orice om este deopotrivă universalul omenesc şi excepţia de la acesta”.
Şi, pentru a închide cercul, amintesc că la începutul prezentării cărţii menţionam că în timp ce pentru A viaţa apare ca o apă învolburată, pentru B ea e o apă liniştită şi profundă. Iată un citat al autorului, care mi-ar putea sluji drept încheiere:
“Despre omul etic se poate spune că e asemenea unei ape liniştite şi adânci, în schimb cel ce trăieşte estetic e mişcat doar la suprafaţă.”

SAU – SAU

Un fragment de viaţă editat de Victor Eremita
Partea a doua cuprinzând hârtiile lui B. Scrisori către A
Autor: S. Kierkegaard

“Valabilitatea estetică a căsătoriei”
Studiul are forma unei scrisori (improprie, de altfel, prin dimensiune) adresată de Wilhelm, asesor la tribunalul curţii şi al oraşului, unei persoane cu “fire cuceritoare” pe care autorul doreşte s-o pună în gardă nu faţă de lume ci faţă de propriul sine. E o provocare la luptă întrucât B (pseudonimul autorului) îl desconsideră pe A (pseudonimul destinatarului acestei “epistole”) despre care afirmă că e asemeni pilotului unei corăbii care însă, având ochiul “priceput la oameni şi la ape”, ştie cât de departe să ducă oamenii spre a-i face să eşueze.
Viaţa este diferit percepută de cei doi: în timp ce pentru A ea apare ca o apă învolburată, pentru B ea e o apă liniştită şi profundă. Conştient de aceasta, autorul doreşte să-şi convingă interlocutorul despre importanţa estetică a căsătoriei, nemulţumit de faptul că mai toate scrierile se încheie acolo unde ar trebui să înceapă: “Nu şi-au croit oare peste secole autorii şi cititorii de romane calea de la un volum la altul, pentru a se opri la o căsătorie fericită, n-au răbdat oare cu încredere generaţii întregi câte patru acte de greutăţi şi încurcături, numai pentru că în actul al cincilea părea că se va ajunge la deznodământul unei fericite cununii?”
Studiul fiind conceput ca replică în care sunt reluate afirmaţii ale lui A, cititorul are posibilitatea să cunoască şi punctul de vedere al acestuia din urmă, alături de cel al autorului. Şi astfel, poate filtra opiniile celor doi cu privire la subiectele propuse, având propriul punct de vedere.
Convins că nimic nu distruge esteticul dintr-un om, asesorul Wilhelm nu acceptă împărţirea “strigătoare la cer” potrivit căreia doar cei puternici, bogaţi şi cultivaţi au parte de estetic, iar cei săraci au parte cel mult de religiozitate. Eticul, esteticul şi religiosul sunt prezentate ca sfere diferite în acord (armonie, deci) atât în prima iubire cât şi în căsătorie. Iubirea e unitate a contrariilor, “senzuală şi totuşi spirituală, libertate şi totuşi necesitate, e o chestiune de moment, ţinând în mare măsură de prezent, având totuşi în sine o veşnicie”. Şi insistă pe importanţa aspectului religios al căsătoriei, propunându-şi să dovedească faptul că religiozitatea şi eticul ce se adaugă primei iubiri în iubirea conjugală nu o minimalizează pe aceasta din urmă: “Nu-l consider pe Dumnezeu atât de supralumesc încât să nu-i pese de pactul dintre bărbat şi femeie, pe care chiar el l-a iniţiat; iar eu n-am devenit atât de spiritualizat încât latura pământească a vieţii să-mi pară lipsită de importanţă. Toată frumuseţea cuprinsă în erotismul păgân îşi are valabilitatea în creştinism, în măsura în care poate fi legată de căsătorie.”
De altfel, în repetate rânduri asesorul Wilhelm îl acuză pe A de faptul că – trăirile sale nefiind profunde – viaţa îi este o simplă închipuire, oprindu-se mereu şi mereu în faţa începutului: un cuceritor care nu mai vrea nimic de la victima sa după ce a supus-o. Cavalerul primei iubiri nu crede în eternitatea acesteia!
Referindu-se la modul în care individul se raportează la timp, autorul îi acuză atât pe cei care trăiesc cu precădere în amintire (cei ce-şi doresc să se întoarcă în timp), cât şi pe cei care trăiesc cu precădere în speranţă (cei preocupaţi exclusiv de viitor) şi pledează pentru “individul adevărat” care trăieşte în acelaşi timp în speranţă şi în amintire, unitatea dintre acestea două fiind “adevăratul timp prezent”. Doar în acest fel viaţa individului dobândeşte continuitate adevărată, plină de conţinut.
Această idee de continuitate în iubire, atitudine, trăiri, este obsesiv reluată de autor evidenţiind astfel prezenţa eticului în viaţa individului.
Autorul studiului concluzionează: “Iubirea conjugală îşi are adversarul în timp, victoria în timp, eternitatea în timp, astfel că va avea întotdeauna o misiune de îndeplinit, chiar dacă ne-am imagina că îi lipsesc toate aşa-zisele încercări exterioare şi interioare.”
În accepţiunea autorului, desăvârşirea există. Ea este unitatea dintre iubire şi datorie, aşa cum tot ceea ce e frumos şi bun apare ca fiind o unitate de contrarii.
Explicându-i toate acestea lui A, asesorul Wilhelm “a tras aer în piept, bucurându-se de libertate”: dixi et animam meam liberavi

colindul meu

Doamne, eu mai vreau să fiu copil
să-mi zâmbească îngeri de zăpadă
când privesc spre norul lor fragil
şi mă-nalţ pe vârfuri, să mă vadă.

Să întind o mână către ei
şi, în joacă, să îmi cadă-n poală
să mi-i laşi o vreme, dacă vrei,
în ghiozdan să-i port, când merg la şcoală.
(continuare)

Petru Creţia

Cartea la care mă voi referi mai jos cuprinde două studii inedite ale autorului, bazate pe cercetarea „personală şi adâncită” a textelor originale Iliada şi Odiseea, precum şi Furtuna. Studiile se numesc „Ahile sau despre forma absolută a prieteniei” şi „Ariel sau despre forma absolută a libertăţii” şi, în prefaţa volumului, Gabriel Liiceanu afirmă: „Nici un alt eseu din cultura noastră nu are rădăcini culturale mai adânci decât cele din care au ieşit paginile lui despre Ahile. Într-o cultură matură, ca să nu zic într-una normală, apariţia lor ar fi făcut dată. La noi, au trecut neobservate şi neobservate au rămas până azi.”

*

despre prietenie

Petru Creţia consideră Iliada o „Ahileiadă”, apreciind că „Iliada” este un titlu amăgitor întrucât, din cei zece ani cât a fost asediată Troia (Ilionul) de către ahei, epopeea narează doar o scurtă perioadă (nouă săptămâni) dintr-al zecelea an, respectiv acea perioadă care îl are ca protagonist pe Ahile.

Şi autorul demonstrează în studiul său ce înseamnă Ahile „în spaţiul şi în structura Iliadei, în timpul şi în sensul ei”.

Născut dintr-un tată muritor dar cu obârşie divină şi dintr-o nereidă, zeiţă care trăia în adâncurile mării, Ahile se împrieteneşte încă din copilărie cu Patrocles, alături de care va pleca mai apoi la război.

La această prietenie se referă Petru Creţia când afirmă că Iliada – acest poem al „unor pasiuni nemăsurate şi fatale” este, în fapt, „un mare poem al prieteniei între doi bărbaţi”.

Patrocles cade în luptă răpus de Hector, cel mai important războinic al troienilor. Ahile îşi va răzbuna prietenul, luîndu-i viaţa lui Hector.

Războinic desăvârşit, Ahile e capabil de lucruri excesive şi pustiitoare, fiind deseori „crud ca o fiară”.

Dar războinicul absolut contestă uneori, pe parcursul epopeii, validitatea idealului eroic afirmând valoarea unui alt ideal: viaţa. Sub semnul acestei valori stă prietenia sa cu Patrocles, relaţie în care investeşte sensibilitatea sa.

Petru Creţia: „Ahile e făcut din uri şi iubiri. Câtorva dintre ele li se dăruieşte pe deplin. Dintre cei pe care i-a iubit, doar lui Patrocles: el dă măsura şi nemăsura puterii sale de iubire. Celorlalţi – atâta cât dăruie în chip firesc orice om.”

*

despre libertate

Ariel e duhul salvat de Prospero din prizonieratul lui vegetal şi care îi este aservit, ca spirit, în vederea împlinirii unor ţeluri magice. Dar, aparţinând unei alte ordini, acesta se va întoarce în neîngrădirea şi în veşnicia sa imediat ce Prospero va birui asupra răului şi dezordinii.

Fusese atras pe Insulă de magia acestui tărâm şi devine, astfel, spiritul rătăcit o clipă „printre treburile omeneşti, dar nu contaminat de ele”.

Născoceşte cântece şi poezii. E liber şi fericit iar libertatea şi bucuria fără margini iau forma copilăriei cosmice. Ariel e „copilul lumii”.

Shakespeare a creat un personaj inedit pe care nimeni – în afara propriei voinţe – nu-l poate supune, un personaj pentru care trăirile sunt alegerile şi născocirile lui.

Dar Petru Creţia rezumă într-o frază superbă ceea ce este acest personaj: „Ariel este un prisos şi de prisosuri n-au nevoie decât cei ce sunt chemaţi să sporească universul cu acele zădărnicii fără de care universul ar fi zadarnic.”

Un autor de excepţie. O carte de citit.

Dumnezeu s-a născut în exil

de Vintilă Horia

Scrisă în limba franceză şi distinsă cu premiul “Goncourt” în anul 1960, “Dumnezeu s-a născut în exil” este cartea care te ajută să înţelegi că atunci când te refuză exteriorul îţi poţi găsi loc în interior. În propriul interior. Ca o regăsire izbăvitoare după ani de rătăciri în care ai crezut că trupul este tot ceea ce contează.
“Cartea mea e, în esenţă, un imn al libertăţii.”
Astfel îşi caracterizează autorul acest roman când se adresează cititorilor catalani cu ocazia publicării acestuia în Spania. Scrie, atunci, “Despre degradare şi risc”, text născut “ nu ca o justificare, ci numai ca o clarificare” a ceea ce a trăit şi a simţit, pentru ca cei care vor citi să înţeleagă cel mai important punct de vedere, acela al celui implicat în mod direct şi care, asumându-şi pe deplin faptele, afirmă: “Nu regret, deci, ceea ce s-a întâmplat, pentru că totul are un sens în viaţă, o valoare de simbol.” Despre el însuşi, va afirma: “Aparţin unui popor de ţărani şi poeţi, al cărui contact cu istoria a fost totdeauna dureros şi tragic. Un popor care adesea s-a retras în istorie (filozofii noştri, Lucian Blaga şi Mircea Eliade au explicat bine acest fenomen), s-a ghemuit dincolo de vizibil, în pădurea miturilor lui. Este vorba de o promisiune sau de un mesaj pe care Ovidiu şi Radu Negru, personaje ale celor două romane ale mele, l-au pus în lumină.”
Aflat el însuşi în exil, Vintilă Horia vorbeşte despre Ovidiu Naso, poetul exilat la malul Mării Negre, în Tomis, unde a şi murit în anul 17.
Poate pentru că “Arta iubirii” era recitată de tinerii Romei iar poetul era aclamat având astfel dovada popularităţii sale fără a fi nevoit, asemeni lui Augustus, să dea oamenilor mâncare şi să îi ducă la circ şi la teatru pentru a-şi auzi aclamat numele. Sau poate pentru că Augustus era doar un om puternic, adică “un om înspăimântat de propria-i putere” în timp ce Ovidiu nu era singurul care vedea corect lucrurile, dar era singurul care le scria: “Eu sunt poetul, el nu este decât împăratul”. Poate şi pentru alte vini reale sau doar închipuite, Augustus îl trimite în exil.
Cititorul parcurge etapele acestui exil de la deznădejdea începutului accentuată de neputinţa revenirii la viaţa pierdută, până la abandonarea finală în mâna destinului odată cu revelaţia libertăţii interioare imposibil de înlănţuit.
Obişnuit cu o mulţime de zei care acopereau cerul Romei şi care se luptau pentru întâietate în faţa muritorilor de rând, Ovidiu este surprins de religia monoteistă a geţilor în mijlocul cărora îi este hărăzit să trăiască. Nedumerit, se întreabă: “cum poate un zeu să umple cu persoana lui un cer întreg?”
Obiceiurile ciudate ale acestora (geţii plângeau intrarea în viaţă a unui nou-născut care era, astfel, sortit suferinţei până când Zamolxis se va îndura de el), dorinţa de a-i cunoaşte mai bine îi poartă paşii prin ţara lor, spre muntele sacru Kogaionon pe vârful căruia trăieşte marele preot înconjurat de călugării săi. Dar sfârşeşte prin a descoperi Muntele sfânt în el însuşi când, întins sub merii înfloriţi ai lui Scoris, întâlneşte clipa de pace necunoscută până atunci. Şi găseşte înlăuntrul său făgăduiala veşniciei, aceeaşi pentru fiecare om, bogat sau sărac, rege sau sclav, poet sau soldat: “Credeam că zeii aveau puterea de a ne transforma în animale, în plante sau în stânci. Toate acestea nu mai sunt cu putinţă. Căci adevăratul Dumnezeu a luat forma noastră, El s-a transformat în om…”
În lume se născuse Fiul Omului iar în exilat se născuse credinţa. Iisus apare el însuşi ca exilat, născut într-o ţară care nu crede în el şi nu-l doreşte: “Ştiu acum că Roma, acea Romă care era, la începutul suferinţei mele, ţinta tuturor gândurilor mele, nu se află la răspântia tuturor drumurilor terestre, ci în altă parte, la capătul unui alt drum. Şi mai ştiu că Dumnezeu s-a născut, şi El, în exil.”
“Iată, cine vrea să mă cunoască mai bine nu are decât să recitească Dumnezeu s-a născut în exil şi Cavalerul Resemnării. Eu sunt acolo, cu toate scînteierile şi cu toate umbrele mele. Numai prin mijlocirea cărţilor se poate judeca un scriitor, şi nu pe baza câtorva articole.”
Şi cum eu nu citisem decât câteva articole despre Vintilă Horia, l-am lăsat să se prezinte, citindu-i cartea.
Părerea mea: o carte interesant concepută dar care nu impresionează prin conţinut.

Zece personaje preferate

leapşă

Am primit-o de la insemnaridinsubterana fapt pentru care mulţumesc şi mă grăbesc să răspund.

Aşadar:

Mai întâi, Ileana Cosânzeana. Pentru că întruchipa, pe atunci, tot ce-mi doream eu de la viaţă: cosiţe ca aurul, obraji ca laptele, buze ca petalele de trandafiri şi norocul de a fi iubită de Făt-Frumos (cel mai vrednic dintre bărbaţi :) ) care se lupta cu zmeul pentru a o salva. O iubea. Iar iubirea îmi părea pe atunci scopul vieţii.

Apoi, Monica din „La Medeleni”. Voi mărturisi că o admiram pe Olguţa dar o iubeam pe Monica. Oarecum, mă identificam cu aceasta din urmă: o viaţă interioară mult mai bogată decât cea exterioară; un fel de a trăi într-o lume a ta departe de partea dură a vieţii din afară. Cel puţin pentru o vreme.

Treptat, arborele eroilor mei din cărţi s-a ramificat. Pe o astfel de ramificaţie erau aşezate personajele din cărţile de şcoală, cele aşa-zise pe atunci „lecturi obligatorii”. Cunoaştem cu toţii aceşti eroi. Îl voi menţiona doar pe Ilie Moromete pentru că în copilărie mi-l amintea pe bunicul iar mai târziu pe tatăl meu care, spre sfârşitul vieţii sale, începuse să-i semene tot mai mult: inteligenţă şi îndărătnicie, încredere şi disperare, cuminţenie şi revoltă, dragoste şi deriziune.

O altă ramificaţie a copacului îşi aplecase până-n pământ crengile de greutatea Celor trei muschetari şi a tuturor cavalerilor şi domniţelor care bântuiau paginile cărţilor în care onoarea cuvântului dat era cea mai de preţ avuţie. Şi mergea (această ramificaţie) până sus, sus de tot , unde Andre Castelot m-a ajutat să-l cunosc pe Napoleon Bonaparte. Un erou pe cât de real pe atât de disputat, greu de aşezat într-o parte sau alta a liniei (fragile, de altfel) care separă binele de rău. (Sper să recitesc, cândva, această capodoperă.)

Era şi ramificaţia aceea care începuse cu băieţii din „Steaguri pe turnuri”, cartea lui Makarenko descoperită într-o vacanţă de vară în casa bunicilor. Din păcate, nu-mi amintesc numele băieţilor ca, de altfel, numele multor personaje din cărţile marilor autori ruşi către care această carte mi-a deschis drumul. Dar pot aminti de Anna Karenina şi de Rodion Romanovici Raskolnikov fără teama de a greşi. Personaje puternice, Karenina şi Raskolnikov au, deopotrivă, mari slăbiciuni. O viaţă interioară bogată, personalităţi complexe uşor de judecat dar în egală măsură uşor de iertat. Iată personajele care m-au atras în cărţile citite.

Dar nu voi ascude faptul că am fost mereu o visătoare. Aşadar, Ştefan Viziru pentru că ştia cum să privească cerurile. Astfel că acestea i se deschideau în Noaptea de Sânziene. Şi pentru că îşi construise „camera verde”, o lume a lui unde se întâlnea cu Dumnezeu. Şi unde acesta îl lua în braţe. Ştia să se sustragă timpului istoric şi celui fiziologic, integrându-se timpului cosmic. Citind. Îşi „lua cu el” un scriitor (un poet, de pildă) şi se smulgea clipei de faţă. Iar clipa nu-l mai confisca, nu-l mai teroriza (vezi bombardamentele asupra Londrei). Îşi oferea prietenia animalelor (şopârla, ariciul) fără să aştepte nimic în schimb. Un „iniţiat” căruia îi erau accesibile părţile ascunse ale Lumii.

Voi încheia cu Sfântul Augustin. Ştiu că e autor iar nu personaj doar că eu îi simt prezenţa în paginile scrierilor sale. Ca şi cum şi-ar deschide sufletul. Şi, în plus, el mă ajută, cumva, să închid cercul. Pentru că începusem cu „iar iubirea îmi părea pe atunci scopul vieţii”. Acum simt din nou că e aşa. Mai ales că, citind „Despre geneză în sens literal” descopăr că un sfânt îmi spune acelaşi lucru: iubirea e totul şi prin iubire, omul devine icoană.

*

M-aş bucura să ştiu că cei care trec pe aici continuă această leapşă. Sincer, mie mi-a folosit. Am constatat că, în general, mă atrage un anumit „gen” de personaj greu de catalogat la „buni” sau „răi”, personaj situat parcă într-o echilibristică permanentă între alb şi negru.

Memorii

de Valeriu Anania

Am cumpărat cartea în primăvară, în vremea când am citit „Jurnalul fericirii” scris de Nicolae Steinhardt.
Personalitate controversată, autorul “memoriilor” m-a făcut să-mi doresc să-l înţeleg (să-l desluşesc, mai exact) când, pe ultima copertă, am citit următoarele: “Vine o vreme când viaţa ta se cere rostită şi altfel decât în graiul convenţiilor sociale, mai adevărat adică şi mai de-a dreptul, şi atunci, în lipsă de altceva, ţi-o iei de la capăt pe amintiri, de-a rostogolul, ca apa muntelui poticnită-n pietre, şi o duci până unde poţi. (…) Memoriile mele sunt departe de a fi complete, mai cu seamă în ultimele capitole, pe care le-am scris biciuit de timp. Dar, aşa cum sunt, ele se vor şi se propun o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi a unui suflet. E vorba de sufletul meu.”
Aşa că, am lăsat acest suflet să vorbească iar eu am ascultat.
A început cu adolescenţa “verzulie” care avea să genereze mai târziu “tragediile unor oameni pe cât de curaţi la inimă, pe atât de puţin liberi în cuget”; o perioadă în care a desfăşurat activitate legionară şi al cărei stigmat îl va purta toată viaţa “ca un luceafăr trist în spicul cununii”.
În septembrie 1941 intră la Mânăstirea Antim ca novice deşi bătrânul mitropolit Gurie Grosu, fost al Basarabiei, îl îndeamnă să renunţe: “De ce nu rămâi în lume? Că dacă e vorba de oameni răi, îi găseşti şi la mânăstire; şi dacă e vorba de sfinţi, te întâlneşti cu ei pe stradă.”
Nu voi insista asupra etapelor pe care le-a parcurs Valeriu Anania de la călugărul Vartolomeu la inspectorul patriarhal pentru învăţământul religios şi directorul bibliotecii Patriarhiei. Nici asupra numeroaselor arestări şi tot atâtea eliberări de care a avut parte (eliberări făcute, adesea, la intervenţia patriarhului Justinian).
Poate doar ultima arestare ar trebui menţionată, cea din 1958, pentru că aceasta sfârşeşte cu o condamnare: “25 de ani pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Execută pedeapsa doar până în august 1964 când este eliberat printre ultimii “politici”.
După un an pleacă în America, la cererea Episcopiei de aici, cerere semnată de vicarul Ioan Bugariu şi de secretarul Glicherie Moraru.
Mărturisesc că am fost tentată în vreo două rânduri să renunţ la carte. Un “ceva” mă face să nu pot aşeza această carte alături de “Jurnalul fericirii”, deşi subiectele acestora sunt asemănătoare.
Poate pentru că nu am fost de partea autorului când a devenit (deseori) martor al acuzării în procesele prietenilor(!) săi: îl denunţă pe Radu Gyr, vechiul său prieten care va fi conamnat la moarte (nu va muri, totuşi, în închisoare); apoi, îi denunţă şi pe alţii, “prins de un fel de furie împotriva tuturor celor care erau atunci liberi în timp ce eu zăceam în puşcărie. Scriam ca un apucat, ca un posedat, devenisem rău.”
Departe de mine gândul de a încerca să-l judec pe autor. Consider că pentru a avea căderea să judeci, trebuie să fi trecut prin ceea ce a trecut cel judecat: chinuri, suferinţe, torturi.
Nu mă pot împiedica, totuşi, să nu gândesc că Nicolae Steinhardt a trecut cel puţin prin aceleaşi suferinţe. Iar “Jurnalul” său emană infinită căldură şi bunătate. El ştie să ierte şi te ajută şi pe tine, ca cititor, să-i urmezi exemplul. De aceea Virgil Ierunca spune că “Închisoarea a constituit pentru N. Steinhardt academie şi altar”.
Or, în “Memorii” am simţit în spatele cuvântului un om puternic, inteligent, abil, dar prea puţin dispus să ierte.
Dar “cine mai poate judeca pe un om care trece prin asemenea situaţii-limită? Nici măcar propria lui conştiinţă, stâlcită de incertitudini. Doar Dumnezeu, la Judecata de Apoi.” Cel puţin, aşa se exprimă autorul însuşi.
*
Mărturisesc că la partea a doua a cărţii am renunţat.
Scrierea îmi părea tot mai personală, Valeriu Anania însuşi mărturiseşte: „nu urmăresc efecte stilistice; îmi propun doar să fiu veridic”.
Or, eu doream să ascult o poveste din care să am ceva de învăţat. Simplele relatări şi/sau justificări nu-mi folosesc la nimic.