Viaţa e în altă parte

de Milan Kundera

„Căci viaţa reală e în altă parte. Studenţii smulg pietrele din pavaj, de pe şosele, răstoarnă maşini, clădesc baricade; revărsarea lor în lume e frumoasă şi zgomotoasă, luminată cu flăcări şi întâmpinată cu explozii de grenade lacrimogene. (...) Emanciparea omului va fi totală sau nu va fi deloc.
Dar la un kilometru de acolo, pe celălalt mal al Senei, vechii stăpâni ai lumii îşi trăiesc mai departe viaţa lor, iar vacarmul Cartierului latin le ajunge la ureche ca un zgomot surd, venind de departe. Visul e realitate, scriau pe ziduri studenţii, se pare însă că adevărul e, mai curând, contrariul, că tocmai această realitate (...) era, de fapt, visul.”
Aşadar, eşecul unui vis. Asemeni insurgenţilor Sorbonei din mai 1968 care folosiseră aceste cuvinte ca lozincă, personajele din „Viaţa e în altă parte” îşi trăiesc propriile eşecuri asistând, neputincioşi, la curgerea istoriei.
Tânărul Jaromil se formează ca poet în perioada în care arta modernă are tot mai mulţi adepţi, într-o Cehoslovacie aflată la începutul erei comuniste. Artiştii susţin revoluţia comunistă. Doar că, odată înfăptuită, noua societate îşi proclamă ca program adeziunea la realismul popular, militând pentru arta pe înţelesul tuturor şi respingând arta modernă ca pe o veritabilă rămăşiţă a decadenţei burgheze. Artiştii trăiesc o dilemă. Să trădeze revoluţia, cea ai căror adepţi sunt? Să trădeze arta modernă, cea cu care au crescut? Şi sunt oripilaţi de faptul că arta comunistă, cea care „confecţionează în mii şi mii de exemplare busturile unor oameni de stat, n-a trădat doar arta modernă ci, înainte de toate, s-a trădat pe ea însăşi”.
Jaromil renunţă la prietenia cu pictorul (cel care îi fusese mereu aproape şi îi sprijinise primii paşi pe tărâmul artelor), la femeia iubită şi chiar la poezie, sacrificând totul în favoarea noului regim. Extrem de vulnerabil şi temându-se mereu de ridicol, tânărul Jaromil trăieşte adeziunea sa la comunism ca pe o evadare, într-o perioadă în care îşi asemuia viaţa cu o cabină telefonică în care firul receptorului e tăiat, împiedicând comunicarea. Renunţă la versuri şi urmează cursurile Institutului de înalte studii politice. Devine un militant politic riguros ale cărui rapoarte au darul să influenţeze şi să determine vieţile celorlalţi.
Îndrăgostit de „vânzătoarea roşcată”, Jaromil se reapucă de scris poezii. Mai târziu, nu va ezita să o denunţe trimiţând-o, astfel, la închisoare. Pentru că între comunism şi orice altceva, Jaromil alege mereu comunismul.
Şi pentru că de multe ori viaţa reală îl pune în tot felul de încurcături cărora – timid şi sensibil – le face cu greu faţă, Jaromil îşi creează propria lume. Aici, trăieşte trecând dintr-un vis în altul ca şi când ar trece dintr-o viaţă în alta. Astfel, Jaromil îşi trăieşe nu doar viaţa reală ci se identifică şi cu Xavier, personajul pe care propria imaginaţie l-a creat, trăind astfel într-o lume paralelă, imaginară.
Spre final, Milan Kundera ne lasă – pentru o clipă – să credem că îşi desconsideră personajul, că Jaromil nu e decât o parodie a lui Lermontov. Şi asta într-o ţară în care „gloria împuşcăturilor se confundă atât de des cu batjocura picioarelor în fund”. Revine, însă, inversând rolurile, dovedind că fiecare individ îşi trăieşte propriile căderi, că fiecare poate fi o copie a „ceva nobil” care a existat. Sfârşeşte prin a se întreba: „Parodia nu e, oare, destinul etern al omului?”
Totuşi cartea îşi urmează cursul destul de ordonat, fără a pune cititorul în prea mare încurcătură şi fără a i se furniza acestuia prea mari surprize (cum se întâmplă în cazul „Nemuririi”).
Astfel că, deşi mi-a plăcut romanul, eu prefer „Nemurirea”.

Nemurirea

de Milan Kundera

Ca un puzzle. La început ai senzaţia că e greu de înţeles legătura dintre întâmplări şi personaje. Apoi, pe măsură ce găseşti „piesele”, tabloul ţi se dezvăluie.
Totuşi, cartea este „ceva ce nu se poate povesti” după cum însuşi autorul se exprimă în discuţia cu propriul personaj, profesorul Avenarius. Iritat de romanele ce respectă regula unităţii de acţiune, bazate pe o unică înlănţuire cauzală a evenimentelor, el consideră că aceste romane „se aseamănă cu o stradă îngustă, de-a lungul căreia personajele sunt gonite cu biciul. Tensiunea dramatică este un adevărat blestem al romanului, fiindcă transformă totul, chiar şi paginile cele mai frumoase şi scenele şi observaţiile cele mai surprinzătoare, într-o simplă etapă ce duce la un deznodământ în care se concentrează toată semnificaţia celor întâmplate anterior. Cuprins de flăcările propriei sale tensiuni, romanul se mistuie ca un snop de paie.”
Aşa că, în „Nemurirea”, Milan Kundera ne surprinde cu un fapt ori un personaj în momente în care ne aşteptăm cel mai puţin să o facă. „Străzile” cărţii sale sunt largi şi creează o adevărată reţea prin care personajele defilează în voie şi se întâlnesc în cele mai neaşteptate momente.
Autorul nu pare a acorda prea multă importanţă aspectului fizic al acestor pesonaje. Ele sunt prezentate ca o răsfrângere exterioară a ceea ce se află înlăuntrul lor. E ca şi cum ar tăi într-o lume fără oglinzi în care fiecare se recunoaşte ca fiind aşa cum ştie că este în interior.
Nici vârsta nu pare a avea prea mare importanţă în derularea naraţiunii. Personajul Agnes, de pildă, s-a născut în mintea autorului dintr-un gest al unei doamne sexagenare, o fluturare de mână. Atât a fost suficient ca povestea să înceapă: „Datorită acestui gest pe durata unei secunde, o anumită esenţă din farmecul ei, ce nu depindea de timp, s-a dezvăluit şi m-a uluit.” Şi asta deoarece „cu o anumită parte a fiinţei noastre trăim cu toţii în afara timpului. Poate doar în anumite momente speciale ne dăm seama de vârsta noastră, aflându-ne mai tot timpul în afara ei.”
Profesorul Avenarius este un personaj interesant. El consideră că în interiorul acestei lumi ciudate trebuie să găsim ecoul râsului nostru. Iar dacă nu o putem face, şi dacă nu-i putem acorda acestei biete lumi importanţa pe care ea consideră că o merită, ultima soluţie ce o avem este aceea de a face din lume o jucărie. Jocul este, deci, ultimul lucru important într-o lume lipsită de importanţă. Dar e un joc spre propriul amuzament. De aceea, autorul îşi mustră personajul: „Te joci cu lumea ca un copil melancolic care nu are un frăţior.”
Dar nu doar Avenarius se joacă. Goethe şi Hemingway hoinăresc pe străzile celeilalte lumi purtând dialoguri imaginate de autor, referitoare în special la povara nemuririi ce le-a fost dată. Pentru că – să nu uităm – cartea se numeşte „Nemurirea” şi în ea Kundera vorbeşte atât despre „mica nemurire”, adică amintirea omului în minţile celor care l-au cunoscut, cât şi de „marea nemurire” aceasta însemnând amintirea unui om în minţile acelora care nu l-au cunoscut personal.
Personajele cărţii sunt dintre cele mai diverse: de la tatăl Agnesei pentru care a te ruga la Dumnezeu „ar fi ca şi cum te-ai ruga la Edison când ţi se arde un bec”, la Agnes, „nebuna cu floarea de nu-mă-uita” care şi-ar dori să meargă pe străzi privind o floare pentru a nu vedea lumea în care trăieşte; de la omul politic Bertrand Bertrand cel avid de gloria pe care lumina reflectoarelor i-o oferă, la jurnalistul Bernard Bertrand, fiul acestuia, care nu-şi doreşte această glorie ci puterea celui care stă cu spatele dar pune întrebările la care cel plin de glorie este obligat să răspundă; în sfârşit, de la Goethe şi Hemingway copleşiţi de propria nemurire pe lumea cealaltă, la cea atât de pământeana Laura pentru care viaţa e un dat foarte important şi i se pare că tot ce-şi doreşte i se cuvine din plin.
Şi totuşi, toate aceste personaje atât de diferite sunt alăturate de autor în acest joc de puzzle. Rezultatul este un roman care pe mine m-a convins, aşa că am luat şi „Viaţa e în altă parte”. Chiar autorul recomandă, în paginile „Nemuririi”, această carte a sa. Aşa că, de ce nu? :)

Pavilionul canceroşilor

de Alexandr Soljeniţîn

Cartea merită fiecare minut pe care i-l dăruim. Pe care ni-l dăruim, citind-o.
Alexandr Soljeniţîn nu se îndepărtează prea mult de problemele care i-au conturat viaţa şi atribuie eroilor săi experienţe proprii. Oleg Kostoglotov este cel căruia îi „împrumută” cel mai mult din propriul eu.
Ca şi în „Arhipelagul Gulag”, personajele din „Pavilionul canceroşilor” luptă cu moartea. Pentru viaţă. Atâta doar că, de data aceasta, moartea nu mai alege doar zekul flămând şi istovit ci şi individul care, asemeni lui Pavel Nikolaevici Rusanov, consideră că internarea „la comun” în pavilionul treisprezece al clinicii de oncologie este mult sub poziţia pe care o ocupă în societatea sovietică a anilor ’50. O intervenţie, un telefon, o persoană, orice... Trebuie să existe un „ceva” care să-l scoată din rândul condamnaţilor la temuta boală.
Şi totuşi, toţi trăiesc aceeaşi dramă ce le brăzdează existenţa. Rusanov, parte a spumei societăţii ori fostul zek Kostoglotov; Şulubin cel trecut prin viaţă şi Vadim, cel atât de dotat intelectual şi aflat în puterea vârstei; ori Asenka şi Diomka, amândoi atât de tineri încât abia învăţaseră să-şi descopere trupurile şi deja erau nevoiţi să renunţe la părţi din ele...
Este interesantă perspectiva din care fiecare personaj îşi acceptă (sau nu) destinul, lupta pentru încă o bucăţică de viaţă şi fărâma de speranţă cuibărită în cei condamnaţi la boală, chiar dacă asta presupune credinţa într-un miracol.
Oleg Kostoglotov, un fost condamnat politic deportat în Uş-Terek e personajul central. Măcinat de cancer, se prezintă la clinică dorindu-şi ca puţinul timp pe care îl mai are de trăit să fie „fără pază şi fără durere”. Să mai trăiască o vară în care să vadă stelele neacoperite de reflectoarele pazei şi să doarmă în stepă, întins pe nisipul râului Ciu, cu care se identifică: „Pe râul ăsta al nostru, Ciu, nu-l ţin puterile să ajungă la nici o mare, la nici un lac, la nici o apă mai întinsă. E un râu care-şi termină viaţa în nisipuri! Un râu care nu se varsă nicăieri, care-şi dăruieşte cele mai bune ape şi cele mai bune forţe aşa, pur şi simplu, pe drum şi întâmplător – prieteni, oare nu-i acesta un simbol al vieţi noastre de deţinuţi cărora nu le e dat să înfăptuiască nimic, care vor dispărea fără ştire şi tot ce avem noi nu-i decât un prundiş pe care încă nu ne-am uscat, iar amintirea noastră nu-i mai multă decât apa ce încape în căuşul palmelor, cea pe care ne-am oferit-o unii altora prin câte o întâlnire, o discuţie, o mână de ajutor.” Aşa îi scrie Oleg, din pavilionul canceroşilor, bunului său prieten şi coleg de deportare, Nikolai Ivanîci.
Oleg învinge boala şi se mai naşte o dată: „S-ar fi putut considera că sergentul Kostoglotov, deţinutul Kostogotov, după ce-şi făcuse serviciul militar şi-şi îndeplinise termenul pe care i-l pretinseseră oamenii, după ce se chinuise cât îi pretinsese boala, murise în ianuarie. Iar acum, clătinându-se pe picioare nesigure, ieşise din clinică un nou Kostoglotov „subţire, sonor şi transparent” cum se spune în lagăr, dar nu mai ieşise pentru o viaţă întreagă şi completă, ci doar pentru un supliment de viaţă – ca suplimentul de pâine înfipt în porţia de bază cu o surcică de pin: într-un fel parte din aceeaşi porţie, dar totuşi bucăţică separată.”
Aerul dimineţii, un piersic înflorit şi albastrul cerului, iată cele mai mari bucurii. De-ar fi numai atât şi viaţa merită a fi trăită. Să zâmbeşti tuturor, să dai dovadă de nesăbuinţă cheltuind ultimul bănuţ pe o îngheţată, să colinzi oraşul satisfăcându-ţi copilăreşti dorinţe, să trăieşti!
Dar unde e viaţă e şi moarte, deopotrivă.
Vine „şi ultima” zi în care Oleg trimite scrisori celor dragi parcă pentru a-şi încheia, cumva, socotelile cu lumea pe care treptat o redescoperă.
Obosit şi, cumva, resemnat personajul lui Alexandr Soljeniţîn pare a renunţa la luptă, abandonând-se acestei lumi la fel de bolnave ca şi cei ce populează temutul pavilion al canceroşilor. Aceeaşi veche lume, cu aceleaşi griji, obsesii şi răutăţi. Populată de aceiaşi oameni care nu dau doi bănuţi pe suferinţele celor din jur.
Asemeni celui care a aruncat cu tutun în ochii macacului-rhesus.
„Numai aşa, ca să se afle şi el în treabă...”

Arhipelagul Gulag

de Alexandr Soljeniţîn
vol. III

Cartea se înscrie, evident, pe aceeaşi linie de condamnare a organelor de conducere (în fapt, organe de opresiune) ale Uniunii Sovietice, prezentând cititorului totalitarismul sovietic sub toate aspectele sale. Ea este ceea ce autorul însuşi a numit o „încercare de investigaţie literară”.
Alexandr Soljeniţîn a fost condamnat la opt ani de detenţie în lagărele de reeducare prin muncă (jumătate din aceşti ani i-a petrecut într-o şaraşca, o închisoare cu regim special pentru ingineri şi specialişti, în care regimul nu era la fel de aspru ca în lagărele comune). În 1953 a fost eliberat şi trimis în exil. Acest eveniment din viaţa sa coincide cu moartea lui Stalin („Şi totuşi, ce grozav a fost marcat începutul exilului meu!”). Ca şi la ceilalţi zeki, exilul era întotdeauna „suplimentar” şi fără judecată. Nu era trecut în sentinţa de condamnare. În perioada exilului (în Kok-Terek) este angajat ca profesor la o şcoală unde învăţau copiii exilaţilor. Îşi dă seama că în anii războiului şi în cei ce au urmat, din şcoală nu mai rămăsese decât „o carcasă umflată, sunând a gol”, că „moartea spirituală” se întinsese peste ţară. Copiii exilaţilor, cărora le preda matematica şi fizica, creşteau conştienţi de situaţia lor de oprimaţi. Li se spunea că sunt „copii sovietici” şi erau învăţaţi să crească pentru comunism, asigurându-i că „doar temporar” li s-a limitat dreptul la deplasare. „Ei însă toţi îşi simţeau zgarda, din fragedă pruncie, de când se ştiau.”
În cel de-al doilea război mondial, pe măsură ce victoriile armatei sovietic se înmulţeau, populaţia se refugia, speriată de molima roşie: „Cine îşi aminteşte marele exod al populaţiei din Caucazul de Nord din ianuarie 1943 şi cine poate să ne ofere ceva analog în istora universală? Ca populaţia, îndeosebi cea sătească, să plece în masă cu inamicul înfrânt, cu străinii, numai să nu rămână cu ai lor, care erau învingători! Convoaie, convoaie nesfârşite prin gerurile şi viscolele năpraznice din ianuarie!”
De altfel, popoare întregi au fost ulterior deportate (surghiunite):
„Unde erau deportate naţiunile? Multe şi cu plăcere erau duse în Kazahstan, unde, împreună cu exilaţii obişnuiţi au alcătuit o jumătate bună din republică, încât astăzi poate fi cu succes numită KaZEKstan. Însă nu au fost nedreptăţite nici Asia Centrală, nici Siberia (o mulţime de calmuci murind pe Enisei), n-a fost uitat nici Uralul de Nord şi nici Nordul părţii Europene.”
Greu de ales pentru prezentare o categorie. Cartea abundă în exemple din realitatea crudă începând cu ocnele ale căror ziduri erau ridicate chiar de zeki (autorul scrie în aceste împrejurări poezia „Zidarul”); apoi înlocuirea lagărelor în care munca folosea la „reeducare”, cu lagărele speciale unde erau închişi doar „politicii”; revoltele deţinuţilor. Apoi despre „ciuma aceea tăcută şi trădătoare care a devorat cincisprezece milioane de ţărani (...) dar nu luaţi la rând ci pe alese, coloana vertebrală a poporului rus”, ţărani care parte au fost deportaţi ori au fost aruncaţi în puşcării şi lagăre unde au fost supuşi regimului de exterminare, au suportat foametea (până la canibalism!) şi au fost supuşi procesului de „deschiaburizare”. În Vasiugan, de pildă, astfel de ţărani au fost abandonaţi în mlaştină fără niciun fel de mijloace de supravieţuire, fără alimente şi fără unelte de lucru. Două podeţe făceau legătura cu lumea exterioară însă la capătul fiecăruia erau santinele cu mitraliere care împiedicau trecerea. Când a venit dezgheţul s-au pornit şi molimele iar ţăranii veneau la posturile de gardă rugând santinelele să-i împuşte. Aceştia îi împuşcau pe loc. „Acest sânge a constituit liantul care a întocmit colhozuri supuse. N-are importanţă că peste un sfert de secol satul va atinge culmea mizeriei şi poporul va degenera din punct de vedere spiritual. În schimb, vor fi lansate rachete în cosmos şi Occidentul înaintat şi luminat se va ploconi înaintea puterii noastre.”
Despre marele exil al ţăranilor, Alexandr Soljeniţîn conchide: „Un exil atât de crunt, în locuri atât de sălbatice, cu un scop atât de puţin mascat – exterminarea, cum a fost exilul ţăranilor n-a mai existat nici înainte, nici după el.”
E redată în carte şi revolta populară din 2 octombrie 1962 din localitatea Novocerkassk unde au fost împuşcaţi zeci de muncitori iar alţii arestaţi şi trimişi în exil.
Revenind la propria experienţă, Alexandr Soljeniţîn relatează despre obişnuinţa sa cu viaţa de exil, viaţă care îi asigura liniştea necesară pentru a scrie cărţile la care în lagăr doar visase. Încât, în septembrie 1955 când a venit Marea Amnistie, aproape că nu s-a bucurat. Şi în fiecare an, la aniversarea arestării sale sărbătorea „ziua zekului”: „dimineaţa tai 650 grame de pâine, pun deoparte două bucăţi de zahăr, şi torn apă fiartă, fără ceai în ea. Iar la prânz rog să mi se fiarbă o zămârcă şi un căuşel de caşă lungă. Şi ce repede îmi regăsesc vechea formă: spre sfârşitul zilei adun firimiturile şi le arunc în gură, ling castronul. Senzaţiile de odinioară renasc în mine cu mare repeziciune!”
Şi-a stabilit reşedinţa în nordul Moscovei şi a fost, o vreme, protejat al lui Hruşciov care a aprobat publicarea romanului său „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. Dar considera că acest roman nu ilustra suficient de convingător viaţa zekilor şi ororile lagărului astfel că şi-a propus să prezinte viaţa „Cincizeci şi Opţilor” care, în mare parte au decedat în timpul executării asprelor pedepse (doar a opta parte din ei s-a mai putut bucura de eliberare).
Astfel începe să scrie „Arhipelagul...” şi, în paralel, încearcă să prezinte viaţa zekilor în faţa Comisiei pentru propuneri legislative a Sovietului Suprem al URSS, are o întâlnire cu Stepanovici Tikunov, ministrul apărării ordinii publice, precum şi cu directorul Institutului pentru studierea cauzelor criminalităţii, Igor Ivanovici Karpeţ. Nu reuşeşte, însă, să convingă de faptul că zekii au drepturi care trebuie respectate. Pentru autorităţi lagărul înseamnă pedeapsă. Iar cei astfel pedepsiţi sunt lipsiţi de orice drepturi. Chiar de dreptul de a fi trataţi ca oameni.
Pentru că legea nu există pentru ei. „Construcţia acestui stat uriaş, strâns în cercuri de oţel, a intrat în a doua jumătate de secol, şi cercuri de oţel există, dar lege nu există.”
Ca şi în primele două, şi în acest al treilea şi ultimul volum al „Arhipelagului” autorul se bazează atât pe propria experienţă avută în lagăr, în exil şi ulterior în societatea în care era dator să se integreze, dar şi pe scrisorile şi materialele pe care le primea în mare taină de la zeki. Pentru că folosea nume proprii în roman, era nevoit să distrugă aceste materiale iar părţile scrise ale romanului să le răzleţească prin diferite locuri pentru a nu risca să-i fie confiscate de autorităţi (aşa cum se întâmplase cu o altă carte a sa, „Cercul întâi”). Astfel, când în 1965 o parte a arhivei sale a fost ridicată de GB (ulterior KGB), toată documentaţia „Arhipelagului” a fost dusă de prietenii zeki într-un loc sigur unde autorul mergea în secret pentru a termina cartea. Aceasta va fi gata în 1967 dar forma finală o va îmbrăca abia în 1979. Totuşi, pentru prima dată ea a fost publicată în Occident (la Paris) în 1973 când Elizaveta Voronianskaia, persoana care dactilografiase cartea, este găsită spânzurată la trei zile după ce organe ale KGB o determină să mărturisească unde este ascuns unul din exemplarele acesteia.
Ultimele rânduri ale cărţii spun mult despre gândurile care l-au însoţit pe autor pe tot parcursul acestor scrieri:
„Închei această carte într-un an memorabil, de două ori jubiliar (şi jubileele au strânsă legătură între ele): cincizeci de ani de la revoluţia din octombrie, care a creat Arhipelagul, şi o sută de ani de când a fost inventată sârma ghimpată (1867). Cel de-al doile jubileu va trece, cu siguranţă, neobservat...”

Arhipelagul Gulag

de Alexandr Soljeniţîn

- vol. II -

„Nu mă mai căutaţi: am căzut,

Speranţa s-a făcut niciodată.

Ce sunt eu astăzi? Nu sunt

Decât o fiară damnată.”

Aceste versuri aparţin omului de litere Davidenkov Nikolai. Înainte de a fi împuşcat în lagăr, le trimisese „afară” cu poşta clandestină. Mi-am permis să le folosesc la începutul prezentării celui de-al doilea volum al Arhipelagului pentru că reuşesc să surprindă esenţa a ceea ce s-a petrecut în Arhipelag, „acest Auschwitz polar care îşi aprinsese focul la cuptoarele deschise pentru cei ce erau debarcaţi aici.”

„Ceea ce ar trebui cuprins în această parte este de necuprins” afirmă Alexandr Soljeniţîn considerând că este mult peste puterile unui condei solitar să prezinte întreaga istorie şi întregul adevăr al Arhipelagului: „În ceea ce mă priveşte, m-am învrednicit doar de o fantă prin care se poate întrezări Arhipelagul, nicidecum de o vedere din turn. Dar pentru a afla gustul mării e de ajuns şi o singură înghiţitură.”

După victoria bolşevicilor din octombrie 1917 dar mai ales după lovitura de stat din iunie 1918, personalul penitenciar anterevoluţionar a fost reciclat. Acest personal ajută la naşterea Arhipelagului pe insulele din Marea Albă care sunt curând populate cu lagăre. E vorba, în special, de Insula Mare Solovki ale cărei clădiri de piatră se aflau la 24 km de uscat şi, datorită iernilor lungi şi extrem de aspre, fără legătură cu continentul cam jumătate de an.

Pe criteriul ostilităţii faţă de regim iar nu pe cel al condamnării, existau două categorii de lagăre: lagărele de muncă forţată şi lagărele de concentrare. Ultimele erau destinate elementelor deosebit de ostile şi ostaticilor. Acestea au fost desfiinţate după 1922 şi „prizonierii” au fost expediaţi în lagărele cu destinaţie specială din nord. Începând cu 1927, în pragul perioadei de reconstrucţie, creşte rolul lagărelor, ele devenind mijloace de luptă împotriva celor mai periculoase şi ostile elemente, împotriva sabotorilor şi a chiaburimii, împotriva propagandei contrarevoluţionare. „Aşadar, Arhipelagul nu va fi absorbit de abisurile mării. Arhipelagul va trăi!”

În pofida măsurilor aspre de siguranţă, unii zeki reuşeau să evadeze. Aşa s-a întâmplat cu cinci persoane (grupul lui Bessonov) care, odată ajunse în libertate, au relatat despre experienţa avută în lagăr. I. D. Bessonov a scris „Cele 26 de închisori ale mele şi cum am evadat de pe Solovki”, carte care a stupefiat Europa. Pentru a contrabalansa articolele despre atrocităţile din lagărele sovietice, este trimis pe Solovki celebrul scriitor Maxim Gorki. Scopul acestei „vizite” era de a prezenta, ulterior, situaţia de aici. Ca atare, lagărul a fost curăţat, mulţi au fost îndepărtaţi în alte tabere de muncă, a fost „amenajat” un „bulevard” de brazi fără rădăcini până la colonia de copii, toţi au primit haine corespunzătoare. La întrebările puse de Gorki în prezenţa autorităţilor lagărului, adulţii tac, de teama repercusiunilor. Singurul care vorbeşte este un copil de 14 ani: „Ascultă, Gorki, tot ce vezi nu-i adevărat. Vrei să afli adevărul?” „Da, încuviinţează scriitorul din cap. Vrea să afle adevărul. Şi îl află. În „Cartea de impresii” special broşată pentru această vizită, scriitorul lasă următoarele rânduri: „Nu sunt în stare să exprim în câteva cuvinte ceea ce simt. Nu vreau – şi ar fi chiar ruşinos(!) – să emit elogii stereotipe la adresa uimitoarei energii a unor oameni care, rămânând vigilenţi şi neobosiţi străjeri ai revoluţiei, ştiu, totodată, să fie extraordinar de curajoşi făuritori de civilizaţie.” Apoi pleacă. În momentul în care Gorki pune piciorul pe vapor, puştiul e împuşcat. „Astfel i se induce tinerei generaţii credinţa în libertate.”

De altfel, marele scriitor mai este implicat într-un episod trist. După ce deţinuţii au construit „Canalul Stalin” (numit şi Belomorkanal) care leagă Marea Albă de Marea Baltică, un grup de 120 de scriitori, între care Gorki şi Tolstoi, au făcut excursia de inaugurare a canalului. 36 dintre ei, coordonaţi de acelaşi Maxim Gorki, vor scrie o carte în care nu se vor mulţumi să treacă sub tăcere decesele de la Belomorkanal aplicând, astfel, reţeta laşă a jumătăţilor de adevăr. Autorii colectivi vor scrie că nimeni nu moare pe şantier. În realitate, în timpul lucrărilor la „această uriaşă cameră de gazare” au murit 300.000 de oameni. Ei şi-au folosit braţele (fără utilaje!) pentru a disloca pământul, lăsându-i lui Stalin „un grandios monument al domniei lui, ceva de genul piramidelor.”

Cei care au rămas în viaţă au fost duşi spre exterminare către un alt canal: Moscova – Volga. Sau în nord-estul îndepărtat al Siberiei, în minele de la Kolîma unde au pierit trei milioane de deţinuţi (mortalitate de 1/3).

Bolşevicii, în propaganda lor, condamnau atât disciplina bâtei pe care se baza iobăgia, cât şi disciplina foamei, pe care se sprijină capitalismul. „Ei bine, Arhipelagul a izbutit să le îngemăneze de minune.”

Câteva exemple de elemente deosebit de periculoase care ajunseseră în lagăre:

Oracevski, fost profesor la o şcoală militară de geniu, încasase cinci ani pentru o „crimă facială”. Adică, pentru un zâmbet. Arătându-i unui coleg de cancelarie un articol din Pravda, zâmbise. Zâmbetul acela fusese văzut, şi simplul fapt de a zâmbi cu organul central al partidului în mână reprezenta o crimă.

Un croitor, înfige acul cu care lucra, pentru a nu-l rătăci, într-un ziar de pe perete. Nimereşte ochiul lui Kaganovici. Un client îl vede şi îl denunţă. Primeşte 10 ani pentru terorism.

O vânzătoare, neavând altă hârtie la îndemână în momentul când primeşte marfa, o înregistrează pe un ziar. O cifră ajunge pe fruntea pozei lui Stalin. Tot zece ani.

Un văcar e condamnat pentru că îşi blestemă vaca făcând-o „curvă de vită colhoznică”.

Într-un sovhoz, la contabilitate, pe citatul „Viaţa a devenit mai bună, viaţa a devenit mai veselă. (Stalin)”, care atârna pe perete, cineva adăugase „pentru”. Adică pentru Stalin. Nu s-a căutat vinovatul. Toată contabilitatea a fost condamnată.

„Absurditate? Tembelism? Nonsens? Niciun fel de nonsens: asta şi înseamnă teroarea ca mijloc de convingere.”

„Europa sigur nu va crede. Până nu va fi zekuit ea însâşi, nu va crede. A crezut în revistele noastre cu hârtie lucioasă, altceva nu-i poţi băga în tărtăcuţă.” (Alexandru Soljeniţîn)

Alexandr Soljeniţîn vorbeşte în carte despre lagărele ce au fost concepute pentru depravare şi orientate în această direcţie, despre vânzări de suflete pentru salvarea trupurilor, despre promovarea minciunii şi despre moartea adusă de rostirea adevărului.

Dar nu s-a reuşit degradarea morală a oricui.

Alexandr Soljeniţîn: „Toţi scriitorii care au vorbit despre puşcărie fără a o fi trăit pe pielea lor s-au simţit datori să-şi exprime compasiunea pentru deţinuţi şi să blesteme închisorile. Eu am petrecut destui ani acolo, înălţându-mă sufleteşte, şi spun fără urmă de tremur în glas:

- Binecuvântată fii, puşcărie, pentru prinosul adus în viaţa mea!

(Iar mormintele îmi răspund: E uşor să vorbeşti, când ai rămas în viaţă!)”

*

Urmează volumul III.

Arhipelagul Gulag

de Alexandr Soljeniţîn
- vol. I –

„Şi, dacă tancurile patriei sale au scăldat în sânge asfalturile unei capitale străine, atunci petele brune au rămas pentru totdeauna pe chipul scriitorului (...) Oare vom avea impertinenţa să afirmăm că nu suntem răspunzători de ulceraţiile lumii de azi?”
Aceste cuvinte ale lui Alexandr Soljeniţîn, parte a discursului său la decernarea Premiului Nobel, le-am întâlnit în „Interlocuţiuni”-le lui Alexandru Paleologu. Ele s-au constituit în impulsul de care am avut nevoie pentru a lua „Arhipelagul Gulag” de pe colţul biroului unde îl exilasem datorită dimensiunilor sale deloc reduse. Şi m-am aşternut la lectură.
O carte despre cnutul care nu poate să biciuiască decât trupul, în timp ce spiritul rămâne neatins. O carte despre suflete şi despre gratii.
„Închin această carte celor care nu au avut destulă viaţă ca să istorisească ei cele prezentate aici. Şi să mă ierte că nu am văzut, nu mi-am adus aminte, nu am desluşit totul.” Sunt primele cuvinte adresate de autor cititorului. De altfel, pe tot parcursul cărţii, Alexandr Soljeniţîn se va referi la dificultatea alegerii celor mai elocvente exemple din multitudinea de materiale de care a dispus pentru unele capitole ori, dimpotrivă, la lipsa de astfel de documente pentru prezentarea altor capitole care formează cartea. Astfel că deşi mi-am propus ca în acest articol să mă refer doar la primul volum al „Arhipelagului...” (volumele II şi III urmând să le prezint ulterior) voi menţiona, totuşi, rugămintea autorului din finalul cărţii, în forma în care ea a apărut în 1967: „Aşadar, rog s-o primiţi cu îngăduinţă şi totodată vreau să lansez un strigăt: când va veni timpul şi veţi avea posibilitatea, adunaţi-vă, prieteni, care aţi scăpat teferi şi cunoaşteţi bine viaţa de lagăr, adunaţi-vă, şi scrieţi lângă această carte un comentariu: corectaţi ce trebuie şi adăugaţi unde trebuie. Doar atunci cartea va avea o formă desăvârşită.”
GULAG este termenul consacrat deja pentru a denumi lagărul de concentrare. El provine din „Glavnoe upravlenie lagherei” care se traduce prin „Administraţia generală a lagărelor”. Cartea descrie viaţa din aceste lagăre, experienţă de care însuşi autorul a avut parte.
Alexandr Soljeniţîn şi prietenul său Nikolai Vitkevici, tineri ofiţeri de front au ajuns în închisoare pentru că, în pofida cenzurii militare, în scrisorile ce şi le trimiteau în timpul războiului (se aflau la distanţă de două sectoare ale frontului) îşi exprimau indignarea şi nemulţumirea faţă de politica promovată de Stalin pe care, în loc de Părinte, îl numeau Vătaful. Au fost arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi în baza faimosului articol 58 din legea penală, articol formulat de însuşi Stalin în aşa fel încât să poată „înghiţi” în formularea sa orice persoană care „incomoda” noua orânduire: „...propagandă ori agitaţie, ori participarea la o organizaţie, ori sprijinirea (sprijinire reală sau doar posibilă) a unor organizaţii sau persoane...” Soljeniţîn va declara: „Păi, aduceţi-l aici pe Fericitul Augustin şi o să-l încadrez numaidecât în acest articol!”. Această lege penală a fost adoptată în 1 iunie 1922 şi a reintrodus pedeapsa cu moartea. În baza ei au început arestările şi condamnările.
Aşa că, Arhipelagul Gulag este o carte despre istorie, scrisă de unul din cei mulţi care au trăit această istorie: „Trebuie să intri în puşcărie fără să tremuri pentru viaţa călduţă pe care ai părăsit-o. Trecându-i pragul, trebuie să spui: viaţa mea s-a sfârşit, puţin cam devreme, dar nu poţi face nimic. Nu mă voi mai întoarce niciodată în libertate. Sunt hărăzit pieirii, acum ori ceva mai târziu. (...) De astăzi, corpul meu îmi este un corp străin, inutil. Numai spiritul meu şi conştiinţa mea îmi rămân scumpe şi importante.”
Autorul prezintă traseul pe care fiecare zek (deţinut) îl parcurge începând cu arestarea şi inumana anchetă care îi urmează, la sfârşitul căreia cei anchetaţi sunt obligaţi să semneze un angajament conform căruia, sub sancţiune penală, se obligă să nu divulge nimic despre felul în care a decurs această anchetă. De altfel, la fel se proceda şi la sfârşitul executării pedepsei, obligându-i pe cei eliberaţi să nu vorbească despre felul cum aceasta a fost executată: „Noi am pierdut măsura libertăţii. Nu mai ştim cum să stabilim unde începe şi unde se sfârşeşte. (...) Nici nu mai suntem siguri dacă avem dreptul să povestim evenimentele propriei noastre vieţi...”
Având în vedere că anchetele de care aveau parte erau extrem de epuizante, deseori desfăşurându-se noaptea, în celulă cel mai important era somnul de care zekii erau frecvent privaţi: „o noapte de somn netulburat era mai importantă decât toate destinele planetei.”
După ce prezintă desfăşurarea anchetei, Soljeniţîn vorbeşte despre procesele care încercau să dea o aparenţă de legalitate pedepselor ce se aplicau fără excepţie, în cuantum dinainte stabilit. La aceste procese erau aduşi doar arestaţii care consimţeau să se calomnieze pe ei sau să-i denigreze pe alţii în speranţa unor circumstanţe atenuante. Cei care aveau curajul să respingă inepţiile anchetatorilor erau judecaţi „fără zgomot”: „Încercând să pătrunzi natura practicii noastre judiciare, îţi dai seama că procesele accesibile privirii tuturor nu sunt decât muşuroaie de cârtiţe ce se văd la suprafaţă, pe când săpăturile de bază se efectuează adânc, sub pământ.”
Aşa că locurile din celule s-au dovedit total insuficiente. Cei care supravieţuiau anchetelor, torturilor, foametei, bolilor, frigului, ajungeau în faţa completelor de judecată unde aveau parte de simulacre de procese.
După pronunţarea sentinţei de condamnare, deţinuţii sunt transportaţi către lagăre cu şlepuri, trenuri roşii ori vagon-zak, toate aceste mijloace de transport fiind adevărate „morţi în rate”: „Miile de insule ale Arhipelagului sunt risipite de la strâmtoarea Bering până aproape de Bosfor. Sunt invizibile, dar ele există, şi de pe o insulă pe alta, tot aşa de invizibil, însă permanent, trebuie transportaţi captivii invizibili, care au însă trup, volum şi greutate.”
„Oare nu aici, în celulele închisorii, ajungi la înţelegerea marelui adevăr? E strâmtă celula, dar nu-i mai strâmtă oare lumea liberă? Oare nu poporul nostru, chinuit şi amăgit, se află întins lângă noi sub paturi şi în culoarul dintre ele?”
Din păcate, puţini erau cei ce aveau curajul să se împotrivească. Pentru că „omul care nu este pregătit lăuntric pentru opresiune este întotdeauna mai slab decât opresorul”. Întrebându-se ce s-ar fi întâmplat dacă poporul s-ar fi opus (de pildă în anii 1934-1935, după asasinarea lui Kirov, când un sfert din Leningrad a fost întemniţat), autorul îşi răspunde: „Dacă... dacă... Pur şi simplu am meritat tot ceea ce a urmat.”
Iar ceea ce a urmat e greu de povestit. Închisorile s-au umplut de oameni care deseori aveau doar „vina” de a-şi iubi ţara.
Soljeniţîn acuză Occidentul că în cel de-al doilea război mondial şi-a apărat doar propria libertate iar Rusia şi toată Europa de Răsărit au ieşit din calculele acestuia, fiind băgate în robie şi mai adânc: „Toată miopia Occidentului s-a condensat în stilourile de la Ialta.” Astfel, oamenii din ROA (armata rusă de eliberare de sub comunism condusă de Andrei Andreevici Vlasov) au devenit prizonieri în mâna americanilor, dar aceştia „au refuzat să-i ia prizonieri”. Americanii nu puteau înţelege că există „nişte ruşi, dar nu sovietici”, astfel că lor li s-a părut normal să-i predea sovieticilor. La Ialta, Churchill şi Roosvelt au semnat documentul privind repatrierea lor. Toţi aceşti vlasovişti au umplut lagărele iar mulţi şi-au găsit sfârşitul în ele.
O experienţă asemănătoare au trăit şi cei ce se constituiseră în „Tabăra cazacilor”. Convoiul sosise din Italia şi s-a oprit pe Valea Lienz dar englezii au vrut să-i încarce în camioane pentru a-i preda sovieticilor. Pentru a împiedica această predare, ei s-au aruncat în râul Drava.
Alexandr Soljeniţîn: „Este adevărat, aceşti oameni erau tineri între douăzeci şi treizeci de ani care ridicaseră arma împotriva propriei patrii în alianţă cu cel mai înverşunat duşman al ei. Dar „cine este mai vinovat? Acest tineret sau patria căruntă?”
În acest prim volum facem aşadar cunoştinţă cu „Industria Penitenciară” şi asistăm încrâncenaţi la „Corăbiile Arhipelagului” care transportă „Caravanele robilor” „Din insulă în insulă” prin „Porturile Arhipelagului”, ca un „Perpetuum mobile”.
Dar încă două volume aşteaptă să-şi prezinte înspăimântătoarele poveşti adevărate.
Aşadar, va urma...

Jurnal în piatră

de Carol Shields

Cartea a apărut la editura „Humanitas” colecţia „Raftul Denisei” iar în 1995 a fost recompensată cu premiul Pulitzer. Am luat-o din raft şi am examinat-o cu atenţie. Pe ultima copertă, New York Times Book Review ne somează: „Citiţi Jurnal în piatră. Vă veţi aduce aminte de ce iubiţi literatura.”

Aşa că nu am mai lăsat-o din mână.

Cartea e, de fapt, o poveste.

Pătrunzi în podul unde bunica îşi păstrează amintirile, desprinzi pânzele de păianjeni şi sufli pulberea care străluceşte în lumina ce intră prin crăpătura din acoperiş... Apoi deschizi cufărul şi tot trecutul te năpădeşte. Rezonezi cu un personaj care se naşte, trăieşte şi moare sub ochii tăi. Cu tot ce presupune viaţa: dragoste şi ură, bucurie şi tristeţe, împliniri şi dezamăgiri...

Povestea lui Daisy Goodwill nu diferă prea mult de povestea oricăruia dintre noi.

Dar trăirile sale interioare sunt marcate de situaţia ei de orfană (mama îi moare la naştere) care îşi pune amprenta pe felul său de a relaţiona cu lumea. Astfel că trece extrem de uşor peste unele greutăţi (de exemplu, rămâne văduvă în călătoria de nuntă), însă nimic nu o face să sufere cu adevărat ca atunci când se simte abandonată (de exemplu renunţarea de către Jay Dudley la serviciile sale de „Doamnă Degete Verzi”, ba chiar la relaţia ce se născuse între ei).

Deşi înconjurată de oameni din momentul naşterii şi până în momentul morţii (peste nouăzeci de ani), Daisy a resimţit singurătatea ca pe o cruce pe care îi era dat să o poarte.

Scriitoarea ne face părtaşi la povestea unei vieţi, pentru că Daisy are nevoie de cineva – oricine – care s-o asculte. Şi târziu, în timpul somnului acela liniştitor care precede sfârşitul, ea se poate da un pas înapoi să cuprindă cu privirea evenimentele care s-au petrecut şi să le înţeleagă mai bine. Şi, cu toate că ştie că a fost iubită în viaţă, realizează că nu a auzit niciodată cuvintele „te iubesc, Daisy” rostite cu voce tare.

Ca şi cum, pentru Daisy-cea-părăsită-din-momentul-naşterii acele cuvinte ar fi putut cicatriza rana pe care a purtat-o întreaga sa existenţă: abandonul.

Dacă ar fi să reproşez ceva acestei scrieri, ar fi structura puţin prea sâcâitoare (plictisitoare, chiar) a prezentării evenimentelor din perspectiva fiecărui personaj în parte. Prefer cărţile în care am posibilitatea să-mi formez propriul punct de vedere cu privire la un personaj, analizând felul acestuia de a reacţiona în împrejurările în care autorul îl aşază.

Or, Carol Shields vrea să se asigure că cititorul înţelege fiecare personaj exact aşa cum a fost el conceput, ceea ce mie îmi pare o încorsetare a imaginaţiei cititorului. E motivul pentru care, în vreo două rânduri, am avut tendinţa de a abandona cartea.

Nu regret că nu am făcut-o, pentru că majoritatea paginilor sunt atât de bine scrise încât merită întregul efort.

În plus, cred că „Jurnal în piatră” e una din cărţile care, odată citite, te fac mai bun.

Dacă aş fi folosit „tag”-uri la prezentarea de cărţi, această carte aş aşeza-o la „cartea de vacanţă”. Aşa că, dacă aveţi posibilitatea, puneţi-o în rucsac, printre tricourile colorate.

Daisy va fi fericită să vă însoţească în concediu şi să vă spună povestea ei.