Interlocuţiuni

de Alexandru Paleologu

În ce mă priveşte, pe Alexandru Paleologu l-am mai întâlnit în „Bunul-simţ ca paradox” şi în „Alchimia existenţei”. Ba chiar şi unele texte din „Interlocuţiuni” ar trebui să-mi fie cunoscute de pe vremea în care devoram ziarele şi revistele din „presa liberă” de după Revoluţie. Pentru că această carte este, în principal, o reaşezare în pagină a unor interviuri şi texte din anii ’90.

Dar nu doar atât.

Cartea reprezintă confesiunea unei personalităţi dar şi o prezentare a problemelor sociale, politice şi mai ales culturale care preocupă societea românească şi, de ce nu, întreaga Europă.

Alexandru Paleologu urmăreşte aceste probleme din perpectiva artistului.

Referitor la dorinţa de putere care preocupă individul, el afirmă: „E o fantastică iluzie, cea a puterii. Un artist nu priveşte în această direcţie decât, în cel mai bun caz, ca la o sferă de competenţă cu totul străină de a sa, sferă la care nu are de ce să râvnească, a sa oferindu-i satisfacţii de cu totul altă esenţă şi calitate. Ce putere poate avea (şi dori) un artist în afară de arta lui?”

Sigur, autorul a gustat din această cupă a puterii fie ca ambasador al României postdecembriste, fie ca membru al unui Parlament pestriţ, unde i-a avut colegi şi pe cei pe care-i admira, precum şi pe cei pe care-i detesta, deopotrivă. Dar „o politică în care nu te amuzi este o politică infernală” spune Alexandru Paleologu (într-o convorbire consemnată de Bogdan Ghiu publicată în „Dilema” din 2-8 aprilie 1993 şi redată în „Interlocuţiuni”), făcând apel la umor şi la iertare.

Cu atât mai mult cu cât Alexandru Paleologu este unul din cei mulţi care au trăit experienţa închisorilor comuniste pentru vina de a fi fost un intelectual.

„Eu mă consider norocos pentru anii de puşcărie, pentru că mi s-a dat, astfel, ocazia unei totale revizuiri interioare şi a acceptării unor realităţi providenţiale. Providenţa e misterioasă: când te bate ea, de fapt, te mângâie.”

Această atitudine de supunere şi răbdare în faţa destinului (nedrept destin, nu-i aşa?) am întâlnit-o şi la alţi oameni de cultură. Mă gândesc, acum, la Nicu Steinhardt care afirma în „Jurnalul fericirii: „Am intrat în închisoare orb (...) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat , râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să guat felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba chiar cu mine însumi.”

De altfel, cei doi au fost colegi de şcoală şi au avut aceeaşi dragoste faţă de „fenomenul românesc”. Pentru Alexandru Paleologu poporul român are atribute în care, din păcate, puţini politicieni actuali mai cred: curaj, decenţă, perseverenţă, luciditate, onoare. Şi aminteşte, cu admiraţie, că „la noi s-a făcut închisoare pentru Platon, pentru Dante, pentru limba franceză”. Şi că suntem singurii din răsăritul Europei care am avut o rezistenţă armată anticomunistă, care a luptat mai bine de un deceniu în munţi, până la exterminare. Aşa că „aroganţa şi privirea suficientă, superioară, ale Occidentului noi ar trebui să le privim cu oarecare indulgenţă, cu politicos dispreţ şi cu o toleranţă de profesor care îi învaţă cu duhul blândeţii pe ignoranţii ce trebuie să afle."

Sigur, nu contestă că o democraţie imperfectă a făcut posibil ca cei aflaţi la conducerea structurilor societăţii să nu fie chiar cei mai îndreptăţiţi să reprezinte acest popor. Şi consideră votul universal ca fiind cel mai inechitabil sistem de vot pentru că face posibil ca „votul a o sută de oameni luminaţi şi oneşti să fie anulat de votul câtorva mii de oameni, cel puţin ignoranţi, dacă nu mai rău.”

O bună parte din paginile cărţii este dedicată culturii, subiect pe care Alexandru Paleologu îl vede ca factor de umanizare. Arătând că elitele sunt determinante în menţinerea civilizaţiei, Alexandru Paleologu consideră potenţialul intelectual ca fiind potenţialul funciar al unei naţiuni. Iar pe cel al României îl apreciază ca fiind remarcabil. Autorul subliniază faptul că se impune să inventariem cu atenţie cazurile de curaj şi de sacrificiu de care au dat dovată mulţi români, de-a lungul istoriei noastre.

O carte complextă, cu teme variate şi greu de rezumat în câteva rânduri. Totuşi, dacă ar trebui să-mi limitez prezentarea la doar câteva cuvinte, m-aş opri la cele ale autorului, pe care eu le consider reprezentative: „Din experienţa mea de viaţă, am înţeles că valoarea cea mai importantă şi inteligenţa adevărată sunt date de puterea de a iubi şi de ştiinţa de a pierde.”

Există cărţi care trebuie citite pentru a ne înţelege mai bine istoria. Iar „Interlocuţiuni” reprezintă o fărâmă din istoria acestui neam. Şi sunt români pe care trebuie să-i cunoaştem, pentru a şti mai multe despre noi. Alexandru Paleologu e unul dintre ei.

Cititul unei cărţi te ajută să înţelegi mai bine omul care te aşteaptă, răbdător, printre paginile ei. Aşa cum deschiderea unui evantai te ajută să înţelegi desenul aşternut pe el şi pe care, înainte, abia îl ghiceai.

*

Pentru că am fost, poate, prea rigidă în prezentarea cărţii şi pentru că Alexandru Paleologu considera umorul un „ceva” necesar care dă savoare acestei lumi pe care el chiar a iubit-o, am să prezint aici o relatare a autorului despre Al. O. Teodoreanu, care pe mine m-a făcut să zâmbesc. Ceea ce vă doresc şi vouă. :)

„Cariera de magistrat a lui Al. O. Teodoreanu s-a curmat brusc, ca judecător la Turnu Severin, printr-un act de frondă în cel mai pur stil „Păstorel”. La o acţiune intentată de un cetăţean a cărui soţie părăsise domiciliul conjugal cu un alt bărbat, a dat o sentinţă astfel motivată: Având în vedere, pe de o parte, principiul de drept civil en fait de meubles possession vaut titre, iar pe de altă parte că, precum se ştie, la, donna e mobile, se respinge acţiunea.”

*

Aşa că, dacă v-aţi hotărât să citiţi cartea, vă doresc lectură plăcută!

Misterioasa flacără a reginei Loana

de Umberto Eco

Un roman postmodern în care se împletesc realul şi imaginarul într-un mod inedit şi în care trecutul este susţinut şi de imaginile care ilustrează paginile cărţii.
Giambattista Bodoni (Yambo), o persoană de şaizeci de ani, trăise toată viaţa în preajma cărţilor fiind anticar, asemeni bunicului său.
În urma unui accident cerebral, Yambo suferise o uşoară formă de amnezie retrogradă şi îşi pierduse memoria episodică. Aducerile aminte pe care le mai păstra erau legate de întâmplări şi personaje din cărţile citite: „Capul meu nu era gol, ci se învârteau prin el amintiri care nu erau ale mele.”
Nu-şi amintea nici imagini, nici mirosuri, nici gusturi. Doar cuvinte.
Fiecărei întâmplări în faţa căreia era pus de noua sa viaţă îi asocia un citat dintr-o carte pe care, cândva, o parcursese: „Citatele sunt singurele mele felinare în ceaţă” se justifica Yambo disperat că ştia totul despre Alexandru cel Mare şi nimic despre micuţul său nepot, Alessandru.
Se simţea, într-un fel, asemeni lui Pipino cel născut bătrân şi mort copil. În orice caz, asemeni personajului lui Giulio Granelli, Yambo îşi începe călătoria spre trecut, spre a se redefini. Şi tot asemeni acestui personaj, avea să se dizolve în neant (sau în Tot) la sfârşitul călătoriei sale.
Ceaţa ce îi întuneca amintirile este un laitmotiv care însoţeşte povestea lui Yambo pe tot parcursul cărţii.
Pentru a-şi recâştiga trecutul hotărăşte să plece la Solara, locul unde şi-a petrecut copilăria. O zonă bântuită de ceţuri aproape tot timpul anului. Şi de iele.
Aici, Yambo se redescoperă treptat, pe măsura regăsirii eroilor din cărţile care îl marcaseră cândva.
Regăseşte şi revista ilustrată, cu copertă multicoloră, intitulată „Misterioasa flacără a reginei Loana”: „Acolo era explicaţia misterioaselor flăcări care mă agitaseră după trezirea din accident, iar călătoria la Solara capătă în sfârşit, un sens.”
Flăcările misterioase îl mistuie pe Yambo pe tot parcursul recompunerii trecutului său, inclusiv pe cel al rememorării anilor din perioada fascismului mussolinian. Descoperă că în timp ce şcoala îl educa în spiritul miturilor fasciste, el se refugia deseori în lumea cărţilor şi a revistelor care îi prilejuiau întâlniri cu eroi diferiţi de cei propuşi de cultura oficială. O altă lume, care îl iniţia într-o viziune diferită a Binelui şi a Răului.
Însoţit de Broasca de tablă, de Angelo Ursul, de ceaţa şi ielele din Vallone (înspăimântătoarea vale de lângă Solara), dar mai ales de cărţile sale, Yambo se regăseşte. E ca şi cum renaşte din paginile cărţilor ce-l marcaseră cândva.
Memoria de hârtie a lui Yambo este înlocuită, treptat, de o memorie adevărată în care el ocupă locul central. Şi, astfel, reapare chipul Lilei pe care Yambo îl recompune, trasând triunghiul just între reperele de care dispune (aşa cum descoperea comoara Clarabellei, în copilărie).
Lila se născuse dintr-o carte, în perioada liceului.
Şi, din nou, misterioasa flacără îi provoacă tahicardia.
Apoi totul se întunecă.

Insula din ziua de ieri

de Umberto Eco

Să continui să trăieşti în universul tău, acolo unde întâmplarea te-a aşezat, dar să-ţi construieşti încă un univers, după propria-ţi dorinţă. Un fel de refugiu în care eşti scenarist, regizor şi actor, deopotrivă. Uneori, cele două universuri să se reverse unul în altul şi să le confunzi legile. Şi atunci totul să devină posibil: viaţa să nu fie decât un joc în care poţi şterge Timpul aruncând toate ceasurile în mare; joc în care, de asemenea, poţi câştiga orice luptă aplicând Lovitura Pescăruşului iar oamenii pot trăi numai dacă sunt „povestiţi” de ceilalţi... altfel, abandonaţi nepoveştilor, mor.

Aşadar, pentru a supravieţui, trebuie să ne spunem poveşti...

În urma unui naufragiu, Roberto de la Griva pluteşte pe apele Pacificului până descoperă o corabie care-i devine univers. Aceasta, un fel de Arcă a lui Noe, îi oferă aproape tot: spaţiu, hrană, ba chiar şi companie în persoana ineditului părinte Caspar.

Povestea lui Roberto nu e foarte diferită de povestea oricăruia dintre noi. Pentru că e om, caută şi el fericirea. Doar că el o crede întrupată în Columba de Culoarea Naramzei aşa cum cavalerul maltez credea că fericirea e ascunsă pe insula Escondida iar părintele Caspar o lega de atingerea meridianului de o sută optzeci de grade.

Insula zilei de ieri trăieşte nu departe de corabia pe care Roberto e prizonier, dar acesta nu ştie să înoate. Aşa că îşi trăieşte prezentul rememorându-şi trecutul şi construindu-şi o poveste care populează Ţara Romanelor.

Poate viaţa e o căutare a zilei de ieri în încercarea de a mai îndrepta câte ceva din trecut. Şi soluţia ar fi găsirea meridianului antipod dincolo de care se mai află, încă, ziua ce a trecut.

Iar târziu, când lumea reală şi lumea imaginară se întrepătrund, când începi să mori transformându-te în piatră, să te împaci cu Timpul: să pluteşti într-o amiază veşnică pe geana aceea care separă ziua de azi de ziua dinainte. De o parte şi de alta a ta să-şi urmeze cursul anotimpurile, eclipsele şi mareele; să se nască şi să se prăbuşească imperii iar monarhi şi pontifi să se transforme în nimic; marea să se dezlănţuie sălbatică şi apoi să se cuminţească asemeni unei bălţi; să fie zi şi să fie noapte... Doar tu să continui să pluteşti pe dâra aceea de Netimp... pentru tine să nu se schimbe nimic...

Melancoliile lui Roberto şi perfidiile lui Ferrante, savuroasele comicării ale părintelui Caspar şi subtila prezenţă a Doamnei căreia Roberto îi spune povestea sa...

Toate, şi încă multe altele fac din „Insula din ziua de ieri” o carte care trebuie citită. Ea ne ajută să ne găsim longitudinea spre a şti câte ceva despre noi.

*

Capitolul intitulat „Grădina Desfătărilor” s-ar putea traduce în imagini, cam aşa:

Viaţa ca o coridă

de Octavian Paler

Aşadar, din nou Octavian Paler...
Din nou despre acele lucruri spre care Octavian Paler îşi îndreaptă atenţia: Grecia antică, Evul Mediu pe care doreşte cu orice preţ să-l reabiliteze, Spania cavalerească din care nu lipsesc Don Juan şi Don Quijote... şi coridele.
Corida este o realitate. Aşa cum e broşura care cuprinde regulamentul după care se desfăşoară o luptă cu taurii, găsită într-un anticariat din Bucureşti. Tauromahia îşi are propriile reguli.
„Un joc serios” (evident, corida), „Şi eu am fost în Arcadia” (sau despre deziluzia împlinirii unui vis), „Butoiul lui Diogene” (izolarea în pieţe publice sau însingurarea în mijlocul mulţimii), „Om de răspântie” (scriitorul la răspântia dintre carte şi viaţă), „Per aspera ad astra” (despre zborul care începe, inevitabil, cu deschiderea aripilor) şi „Dincolo de Rubicon” (drumul fără întoarcere al vieţii) sunt părţile care compun cartea. Sau acte ale piesei în care autorul încearcă să „ia cu asalt cerul”. Tratând toate aceste subiecte, „Viaţa ca o coridă” nu face excepţie de la regula cu care Octavian Paler ne-a obişnuit: acesta scriind, se descrie. Pentru că în el trăieşte încă cel care „a copilărit într-un mit” în „satul cu nume feminin” de la poalele munţilor Făgăraş. Şi tot acolo, înlăuntrul său, „viitorul există deja, într-o măsură, sub forma amintirii”.
Poate greşesc, dar eu îl văd pe Octavian Paler în fiecare personaj al său. În confesor şi în cel care primeşte împărtaşania, deopotrivă. „Sufăr de un exces de memorie cum suferă alţii de un exces de acid gastric” spune cel care a ajuns să pună memoria „pe acelaşi plan cu zeii şi cu destinul”.
Viaţa e o coridă. Doar că în viaţă sunt mai multe variante ale jocului. „Într-o coridă, totul se ţese cu trei fire de cânepă, Răul, Iubirea şi Moartea. (...) Pe când într-o viaţă firele sunt mai multe şi uneori se încâlcesc până la confuzie. Începi să te gândeşti nu numai la ceea ce a fost ci şi la ceea ce ar fi putut să fie.”
Cel care nu poate vorbi despre fericire fără să întindă mâna spre ea îşi încalcă jurământul de a nu mai scrie vreodată (oricum, avea oroare de stricteţea proiectelor!). Aşa că o lasă pe Sibila din Cumae să scrie doar pe frunze de stejar spre a le risipi apoi în zări. Iar el sare în arenă aşa cum făcuse, demult, El Cordobes: „Sunt un om de răspântie, tentat să parieze şi pe cărţi şi pe viaţă, având, cum s-ar spune, două altare şi aducând două rânduri de ofrande pentru a dobândi sentimentul plinătăţii.”
Şi scrie despre viaţă. Pentru că „e prea târziu să dau înapoi. Din moment ce am cedat vanităţii de a mă închipui cu o muletă în mână, nu-mi rămâne decât să încerc să nu renunţ la iluzia că aş putea deveni într-o zi cum mi-ar plăcea să fiu acum”.
*
„Mai bine să umplem cu flori
toate craterele vulcanilor,
să uităm morţii neîngropaţi
şi vântul să cânte singur
ce mai e de găsit prin cenuşă,
mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,
să nu regretăm nimic şi să cultivăm trandafiri,
mai bine să fixăm sărbătorile
în zile fără memorie,
mai bine să ducem ucigaşilor crini
şi să-i declarăm inocenţi,
mai bine să convingem fantomele
să ne lase în pace,
să ne ducem departe de rănile lor
şi cât mai discret,
să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni,
înainte de a spune că toate acestea-s fireşti.”
(Octavian Paler – „Elegie”)