Autorul dezvăluie cititorului în special perioada copilăriei şi adolescenţei sale din Ierusalimul agitat al anilor 1940 – 1955, povestindu-i acestuia „toate acele lucruri despre care n-am vorbit noi doi, tata şi cu mine. Tata mi-a lăsat multă treabă de făcut şi încă trudesc la ea.”
Acest „copil al cuvintelor” se rătăcea veşnic în tot felul de poveşti pe care şi le spunea singur.
Dar într-o lume prea ocupată să-şi trăiască istoria (la 11 noiembrie 1947 avusese loc votul Adunării Generale O.N.U., la Lake Success, cu privire la întemeierea statului Israel), nimeni nu asculta pe nimeni, „poate nici măcar nu se ascultau cu adevărat pe ei înşişi.”
Părinţii îi impuneau norme rigide şi aspre de comportament, aşezându-i pe umeri întreaga povară a dezamăgirilor proprii. Doar învăţătoarea Zelda de la „cea mai mică şcoală din Ierusalim: două clase, două învăţătoare, o duzină de elevi şi nouă pisici” îl asculta pe micul Amos „ca şi cum ar fi învăţat de la mine lucruri care o încântau sau îi trezeau curiozitatea”.
Până la vârsta de opt ani citise cam două sute de cărţi („aproape orice îmi cădea în mână, de-a valma”) nerespectând întotdeauna „regimul de lectură gustos dar şi hrănitor, bogat în vitamine culturale” pe care părinţii se întreceau să i-l ofere.
Şi pentru că istoria îşi lua tributul de sânge sub ochii săi într-o lume în care copiii nu apucau întotdeauna să crească, micul Amos îşi dorea ca atunci când va fi mare să fie o... carte. „Nici cărţile nu sunt greu de ars, e adevărat, dar dacă atunci când o să fiu mare o să fiu o carte erau multe şanse ca măcar un exemplar să reuşească să supravieţuiască.”
Trecerea anilor, moartea mamei văzută ca o trădare, revoltele adolescentului care nu mai suporta chingile unui regim la care nu mai rezona, dorinţa de a lăsa în urmă cărţile şi de a duce o existenţă sătească simplă, viaţa în kibbutz... Apoi, totuşi, cărţile... şi prima iubire... şi, peste toate acestea, pasărea Elise din rodiul din faţa casei, care l-a însoţit toată copilăria: ti-da-di-da-di...
Toate sunt descrise în această carte-poveste în care tragicul şi comicul se împletesc într-un stil inedit.
O carte care trebuie citită.
joi, 14 mai 2009
Poveste despre dragoste şi întuneric
de Amos Oz
joi, 23 aprilie 2009
Jocul de smarald
de Ioan Petru Culianu
Unde se termină redarea unei bucăţi de trecut de către istoric şi unde începe ficţiunea pe care scriitorul o ţese? Care este graniţa dintre real şi imaginar în acest roman în centrul căruia autorul aşază – învăluit în mister – celebrul tablou al lui Sandro Botticelli, „La Primavera”?
Acţiunea se petrece în Florenţa secolului al XV-lea.
Personaje din realitatea istorică (precum Girolamo Savonarola, Marsilio Ficino ori Amerigo Vespucci) precum şi evenimente concrete ale acelor timpuri (arderile pe rugul vanităţii din Piazza della Signoria, activitatea Academiei Platonice) te duc cu gândul la un roman istoric.
Fără să realizezi când ai trecut dincolo de hotarul istoriei, te trezeşti în lumea imaginarului.
Au loc şapte crime, câte una la fiecare a doua zi, în ziua fiecărei planete, potrivit ordinii planetelor în univers. Victimele fac parte dintre prietenii cei mai de seamă ai Academiei Platonice, academie ce îşi propune „redeşteptarea religiei creştine” dar şi „perpetuarea gloriei florentine”.
Botticelli a fost contactat de reprezentanţi ai Academiei şi iniţiat într-un cod secret pe care acesta l-a respectat în perioada pictării tabloului „La Primavera”, fapt ce i-a conferit acestuia puteri misterioase. Membrii Academiei erau convinşi că se pot făuri figuri universale sub semnul unor configuraţii celeste puternice, iar efectele lor se vor imprima în imagine, care în felul acesta va acţiona ca un talisman pentru înfăptuirea prezicerilor. Botticelli şi-a început opera sub semnul unei Mari Conjuncţii şi, în acest fel, pânza este înzestrată cu puteri supranaturale care asigură trecerea către o nouă epocă. Astfel că, deşi transpune pe pânză Împărăţia lui Venus, pictura reprezintă însăşi imaginea universului cu poziţia planetelor la un moment dat. Iar distrugerea lui înseamnă distrugerea epocii născută în clipa conjuncţiei, începutul lumii noi.
Autorul, prin personajul său Thomas Anglicus, afirmă că „tabloul, care simbolizează ceea ce s-a petrecut sus în ceruri, a fost o unealtă a intervenţiei omului. Ca imagine divină era un punct de contact, un simbol puternic şi un obiect cu ajutorul căruia omul putea să influenţeze cosmosul. Dacă tabloul este un microcosmos la scară umană al evenimentelor celeste, o intervenţie asupra microcosmosului înseamnă o intervenţie asupra universului.”
Membrii Academiei ştiau încă de la Platon că fiinţele omeneşti sunt plante cu rădăcinile înfipte în ceruri care au înscrise în capete (sediul sufletelor raţionale) revoluţiile planetelor. Oamenii sunt mici universuri făcuţi întocmai cum este făcut Universul Mare.
Mai mult, canavaua pe care a fost pictat tabloul ar fi servit la înfăşurarea Tablei de Smarald a lui Hermes Trismegistul, iar mesajul autentic ar fi rămas imprimat în ţesătură: „Toate cele de sus sunt asemeni cu toate cele de jos, pentru ca să se săvârşească miracolul Unităţii.”
Punctul culminant al seriei de crime astrologice îl va constitui distrugerea rituală a tabloului, fapta constituind apogeul unui rit satanic având ca scop final accelerarea sau chiar înfăptuirea sfârşitului lumii. Sau sfârşitul Republicii Florenţa, considerată pe atunci de personajele cărţii ca fiind însăşi lumea.
Tabloul este salvat şi istoria Florenţei îşi urmează cursul.
Autorul ne întoarce în istorie şi ne reaminteşte că în 1494 regele Franţei Carol al VIII-lea de Anjou a intrat în Florenţa, armata franceză a fost întâmpinată cu bunăvoinţă de Savonarola iar Piero de Medici a fost exilat; apoi rugul înălţat în Piazza della Signoria pentru Savonarola însuşi precum şi redarea Florenţei către Casa de Medici.
Mărturie acelor vremuri stau cele două biserici rămase neterminate până în zilele noastre, Santo Spirito şi San Lorenzo, precum şi „La Primavera” lui Botticelli admirată de milioane de oameni care vizitează Galeriile Uffizi din Florenţa.
*
Galeriile Uffizi au fost înfiinţate de familia Medici şi deţin, în prezent, una dintre cele mai celebre colecţii de sculpturi şi picturi din perioada Renaşterii: Raphael, Michelangelo, da Vinci, Rembrandt, Botticelli, Caravaggio. De altfel, dacă mai bine de jumătate din cele mai populare opere de artă din lume se află în Italia, peste jumătate dintre acestea se găsesc în Florenţa.
Unde se termină redarea unei bucăţi de trecut de către istoric şi unde începe ficţiunea pe care scriitorul o ţese? Care este graniţa dintre real şi imaginar în acest roman în centrul căruia autorul aşază – învăluit în mister – celebrul tablou al lui Sandro Botticelli, „La Primavera”?Acţiunea se petrece în Florenţa secolului al XV-lea.
Personaje din realitatea istorică (precum Girolamo Savonarola, Marsilio Ficino ori Amerigo Vespucci) precum şi evenimente concrete ale acelor timpuri (arderile pe rugul vanităţii din Piazza della Signoria, activitatea Academiei Platonice) te duc cu gândul la un roman istoric.
Fără să realizezi când ai trecut dincolo de hotarul istoriei, te trezeşti în lumea imaginarului.
Au loc şapte crime, câte una la fiecare a doua zi, în ziua fiecărei planete, potrivit ordinii planetelor în univers. Victimele fac parte dintre prietenii cei mai de seamă ai Academiei Platonice, academie ce îşi propune „redeşteptarea religiei creştine” dar şi „perpetuarea gloriei florentine”.
Botticelli a fost contactat de reprezentanţi ai Academiei şi iniţiat într-un cod secret pe care acesta l-a respectat în perioada pictării tabloului „La Primavera”, fapt ce i-a conferit acestuia puteri misterioase. Membrii Academiei erau convinşi că se pot făuri figuri universale sub semnul unor configuraţii celeste puternice, iar efectele lor se vor imprima în imagine, care în felul acesta va acţiona ca un talisman pentru înfăptuirea prezicerilor. Botticelli şi-a început opera sub semnul unei Mari Conjuncţii şi, în acest fel, pânza este înzestrată cu puteri supranaturale care asigură trecerea către o nouă epocă. Astfel că, deşi transpune pe pânză Împărăţia lui Venus, pictura reprezintă însăşi imaginea universului cu poziţia planetelor la un moment dat. Iar distrugerea lui înseamnă distrugerea epocii născută în clipa conjuncţiei, începutul lumii noi.
Autorul, prin personajul său Thomas Anglicus, afirmă că „tabloul, care simbolizează ceea ce s-a petrecut sus în ceruri, a fost o unealtă a intervenţiei omului. Ca imagine divină era un punct de contact, un simbol puternic şi un obiect cu ajutorul căruia omul putea să influenţeze cosmosul. Dacă tabloul este un microcosmos la scară umană al evenimentelor celeste, o intervenţie asupra microcosmosului înseamnă o intervenţie asupra universului.”
Membrii Academiei ştiau încă de la Platon că fiinţele omeneşti sunt plante cu rădăcinile înfipte în ceruri care au înscrise în capete (sediul sufletelor raţionale) revoluţiile planetelor. Oamenii sunt mici universuri făcuţi întocmai cum este făcut Universul Mare.
Mai mult, canavaua pe care a fost pictat tabloul ar fi servit la înfăşurarea Tablei de Smarald a lui Hermes Trismegistul, iar mesajul autentic ar fi rămas imprimat în ţesătură: „Toate cele de sus sunt asemeni cu toate cele de jos, pentru ca să se săvârşească miracolul Unităţii.”
Punctul culminant al seriei de crime astrologice îl va constitui distrugerea rituală a tabloului, fapta constituind apogeul unui rit satanic având ca scop final accelerarea sau chiar înfăptuirea sfârşitului lumii. Sau sfârşitul Republicii Florenţa, considerată pe atunci de personajele cărţii ca fiind însăşi lumea.
Tabloul este salvat şi istoria Florenţei îşi urmează cursul.
Autorul ne întoarce în istorie şi ne reaminteşte că în 1494 regele Franţei Carol al VIII-lea de Anjou a intrat în Florenţa, armata franceză a fost întâmpinată cu bunăvoinţă de Savonarola iar Piero de Medici a fost exilat; apoi rugul înălţat în Piazza della Signoria pentru Savonarola însuşi precum şi redarea Florenţei către Casa de Medici.
Mărturie acelor vremuri stau cele două biserici rămase neterminate până în zilele noastre, Santo Spirito şi San Lorenzo, precum şi „La Primavera” lui Botticelli admirată de milioane de oameni care vizitează Galeriile Uffizi din Florenţa.
*
Galeriile Uffizi au fost înfiinţate de familia Medici şi deţin, în prezent, una dintre cele mai celebre colecţii de sculpturi şi picturi din perioada Renaşterii: Raphael, Michelangelo, da Vinci, Rembrandt, Botticelli, Caravaggio. De altfel, dacă mai bine de jumătate din cele mai populare opere de artă din lume se află în Italia, peste jumătate dintre acestea se găsesc în Florenţa.
duminică, 12 aprilie 2009
Arborele Gnozei
de Ioan Petru Culianu
În ce mă priveşte, o carte „grea”. (Am citit-o cu wikipedia „lângă mine”). Dar cu atât mai interesantă.
Mitul, asemeni vieţii, este un mecanism bazat pe alegeri multiple. O alegere greşită poate fi fatală aşa cum s-a dovedit a fi pentru adepţii unor sisteme de idei care au fost prigoniţi şi, în final, exterminaţi.
Toate miturile au încercat să dea răspuns întrebării: cine a creat această lume? Alternativa pare simplă: un singur principiu (Binele sau Răul) sau două principii (Binele şi Răul). Dar urmările acestei alegeri sunt complexe: „Ori Răul derivă din Bine şi atunci Binele nu e chiar aşa de bun şi Răul nu e chiar aşa de rău, ori Răul şi Binele sunt despărţite, Răul fiind într-adevăr rău, iar Binele într-adevăr bun.” Una din opţiunile posibile reprezintă Adevărul şi pentru el s-au dat nenumărate bătălii.
Religia a exercitat dintotdeauna o anumită fascinaţie asupra minţii omului iar „unde malum?” (unde este răul, deci) a fost una din întrebările ce-şi căutau răspunsuri. Pentru a le găsi, oamenii nu au exclus aprioric niciuna din ipotezele posibile (dualiştii, de exemplu, au păstrat relaţii şi cu Binele şi cu Răul, considerând că acestea fie derivă unul din altul, fie există independent unul de altul) ori au canonizat paradoxuri nerezolvate (aşa cum au făcut creştinii care au îngăduit trupului fizic al lui Cristos să meargă la cer).
„Dintr-un sâmbure, Gnoza se preface într-un arbore care începe să se ramifice; unele ramuri rămân virtuale, altele cresc efectiv. Modelul generativ al sistemelor gnostice este de fapt un arbore, Arborele Gnozei.” Autorul susţine că, odată gustând din acest Arbore al Cunoaşterii, omul e nevoit să recunoască legătura care există între credinţele şi teoriile umane şi jocurile oamenilor (în special jocul de şah). Aceeaşi capacitate de a pune la încercare posibilităţile de calcul ale minţii, acelaşi proces computaţional.
Fabula Tărâmului Plat – Platlanda – născocită de un exeget al lui Shakespeare (folosită şi de Einstein pentru a ilustra faptul că nu putem înţelege lumea dinăuntru în afară) este amintită şi de Ioan Petru Culianu pentru a evidenţia că ideile sunt sisteme care pot fi examinate drept „obiecte ideale”.
Presupunem, aşadar, existenţa unei lumi bidimensionale. Fiind bidimensionali, locuitorii acestei lumi ignoră existenţa celei de-a treia dimensiuni astfel că, fenomene banale într-o existenţă tridimensională nu sunt înţelese de locuitorii din Platlanda. Dacă Platlanda este suprafaţa unei farfurii cu supă iar locuitorii săi sunt steluţele de grăsime formate pe această suprafaţă, aceştia – în lumea bidimendională – se vor percepe unii pe alţii doar ca pe nişte simple linii. La fel va fi percepută şi lingura care traversează această suprafaţă şi care produce o tulburare de neînţeles pentru aceşti locuitori cărora le lipseşte dimensiunea „sus-jos” reprezentând adâncimea, având doar dimensiunile „dreapta-stânga” şi „înainte-înapoi” corespunzătoare înălţimii şi lăţimii. Ei s-ar îngrozi de apariţia unui fenomen ciudat pe care nu şi-l vor putea explica. Îşi vor închipui cea de-a treia dimensiune ca fiind o simplă ficţiune.
Aceleaşi probleme le întâmpinăm şi noi, locuitorii acestei lumi, nereuşind să înţelegem ce probleme există într-un „continuum spaţio-temporal”. Şi aceasta cu atât mai mult în situaţia în care obiectele căutărilor noastre nu sunt tangibile.
Autorul susţine că „ideile alcătuiesc sisteme care pot fi examinate drept obiecte ideale. Aceste obiecte ideale străbat suprafaţa numită timp a istoriei, aşa cum lingura străbate Suplanda, adică într-o succesiune aparent imprevizibilă de evenimente temporale.”
Privită din această perspectivă, religia (văzută ca o combinaţie de obiecte ideale) este asemănătoare filozofiei şi chiar ştiinţei care îşi construiesc şi ele „obiecte ideale”.
Ioan Petru Culianu îl poartă pe cititor prin lumea idelor dualismului, prin miturile gnostice (al Înţelepciunii căzute şi cel al Demiurgului ignorant), apoi îi dezvăluie noţiuni ale maniheismului, paulicianismului, marcionismului şi bogomilismului precum şi miturile catharilor. Fiecare dintre acestea (cu înţelepciunile şi neajunsurile evidenţiate) vor dezvălui cititorului Tărâmul Începuturilor cu poveştile paralele care îşi împrumută personaje pe care le transformă din eroi pozitivi în îngeri căzuţi. Un joc despre Iubire şi despre Ură într-un război ce are ca miză cucerirea Împărăţiei acestei Lumi.
Autorul demonstrează că sistemele de gândire pornesc de la un număr redus apoi se înmulţesc continuu prin „întovărăşire binară”, evidenţiind astfel că activitatea minţii noastre este repetitivă, iar filozofiile noastre pleacă de la nişte reguli simple şi produc rezultate previzibile. Ceea ce gândeşte cineva gândesc în mod necesar şi alţii, dacă nu chiar majoritatea celorlalţi.
Ioan Petru Culianu este conştient că descrierea religiei ca un joc al minţii îi poate şoca pe unii. Atrage însă atenţia asupra faptului că „din perspectivă sistemică, nu există contradicţie între religie şi ştiinţă (care sunt, în egală măsură, jocuri ale minţii) şi, mai mult chiar, n-ar trebui să existe nici între religii vreo contradicţie, deoarece, acolo unde dispunem de date suficient de complexe, se poate demonstra că religiile corespund înre ele nu numai ca mod de operare (care este modul de operare al minţii omeneşti), ci şi în privinţa teritoriilor pe care le explorează. Şi chiar atunci când religiile nu se suprapun, ele pot fi totuşi considerate ca dezvoltarea morfodinamică a unor anumite reguli fundamentale, perfect inteligibile şi uneori chiar raţionale.”
În ce mă priveşte, o carte „grea”. (Am citit-o cu wikipedia „lângă mine”). Dar cu atât mai interesantă.
Mitul, asemeni vieţii, este un mecanism bazat pe alegeri multiple. O alegere greşită poate fi fatală aşa cum s-a dovedit a fi pentru adepţii unor sisteme de idei care au fost prigoniţi şi, în final, exterminaţi.
Toate miturile au încercat să dea răspuns întrebării: cine a creat această lume? Alternativa pare simplă: un singur principiu (Binele sau Răul) sau două principii (Binele şi Răul). Dar urmările acestei alegeri sunt complexe: „Ori Răul derivă din Bine şi atunci Binele nu e chiar aşa de bun şi Răul nu e chiar aşa de rău, ori Răul şi Binele sunt despărţite, Răul fiind într-adevăr rău, iar Binele într-adevăr bun.” Una din opţiunile posibile reprezintă Adevărul şi pentru el s-au dat nenumărate bătălii.
Religia a exercitat dintotdeauna o anumită fascinaţie asupra minţii omului iar „unde malum?” (unde este răul, deci) a fost una din întrebările ce-şi căutau răspunsuri. Pentru a le găsi, oamenii nu au exclus aprioric niciuna din ipotezele posibile (dualiştii, de exemplu, au păstrat relaţii şi cu Binele şi cu Răul, considerând că acestea fie derivă unul din altul, fie există independent unul de altul) ori au canonizat paradoxuri nerezolvate (aşa cum au făcut creştinii care au îngăduit trupului fizic al lui Cristos să meargă la cer).
„Dintr-un sâmbure, Gnoza se preface într-un arbore care începe să se ramifice; unele ramuri rămân virtuale, altele cresc efectiv. Modelul generativ al sistemelor gnostice este de fapt un arbore, Arborele Gnozei.” Autorul susţine că, odată gustând din acest Arbore al Cunoaşterii, omul e nevoit să recunoască legătura care există între credinţele şi teoriile umane şi jocurile oamenilor (în special jocul de şah). Aceeaşi capacitate de a pune la încercare posibilităţile de calcul ale minţii, acelaşi proces computaţional.
Fabula Tărâmului Plat – Platlanda – născocită de un exeget al lui Shakespeare (folosită şi de Einstein pentru a ilustra faptul că nu putem înţelege lumea dinăuntru în afară) este amintită şi de Ioan Petru Culianu pentru a evidenţia că ideile sunt sisteme care pot fi examinate drept „obiecte ideale”.
Presupunem, aşadar, existenţa unei lumi bidimensionale. Fiind bidimensionali, locuitorii acestei lumi ignoră existenţa celei de-a treia dimensiuni astfel că, fenomene banale într-o existenţă tridimensională nu sunt înţelese de locuitorii din Platlanda. Dacă Platlanda este suprafaţa unei farfurii cu supă iar locuitorii săi sunt steluţele de grăsime formate pe această suprafaţă, aceştia – în lumea bidimendională – se vor percepe unii pe alţii doar ca pe nişte simple linii. La fel va fi percepută şi lingura care traversează această suprafaţă şi care produce o tulburare de neînţeles pentru aceşti locuitori cărora le lipseşte dimensiunea „sus-jos” reprezentând adâncimea, având doar dimensiunile „dreapta-stânga” şi „înainte-înapoi” corespunzătoare înălţimii şi lăţimii. Ei s-ar îngrozi de apariţia unui fenomen ciudat pe care nu şi-l vor putea explica. Îşi vor închipui cea de-a treia dimensiune ca fiind o simplă ficţiune.
Aceleaşi probleme le întâmpinăm şi noi, locuitorii acestei lumi, nereuşind să înţelegem ce probleme există într-un „continuum spaţio-temporal”. Şi aceasta cu atât mai mult în situaţia în care obiectele căutărilor noastre nu sunt tangibile.
Autorul susţine că „ideile alcătuiesc sisteme care pot fi examinate drept obiecte ideale. Aceste obiecte ideale străbat suprafaţa numită timp a istoriei, aşa cum lingura străbate Suplanda, adică într-o succesiune aparent imprevizibilă de evenimente temporale.”
Privită din această perspectivă, religia (văzută ca o combinaţie de obiecte ideale) este asemănătoare filozofiei şi chiar ştiinţei care îşi construiesc şi ele „obiecte ideale”.
Ioan Petru Culianu îl poartă pe cititor prin lumea idelor dualismului, prin miturile gnostice (al Înţelepciunii căzute şi cel al Demiurgului ignorant), apoi îi dezvăluie noţiuni ale maniheismului, paulicianismului, marcionismului şi bogomilismului precum şi miturile catharilor. Fiecare dintre acestea (cu înţelepciunile şi neajunsurile evidenţiate) vor dezvălui cititorului Tărâmul Începuturilor cu poveştile paralele care îşi împrumută personaje pe care le transformă din eroi pozitivi în îngeri căzuţi. Un joc despre Iubire şi despre Ură într-un război ce are ca miză cucerirea Împărăţiei acestei Lumi.
Autorul demonstrează că sistemele de gândire pornesc de la un număr redus apoi se înmulţesc continuu prin „întovărăşire binară”, evidenţiind astfel că activitatea minţii noastre este repetitivă, iar filozofiile noastre pleacă de la nişte reguli simple şi produc rezultate previzibile. Ceea ce gândeşte cineva gândesc în mod necesar şi alţii, dacă nu chiar majoritatea celorlalţi.
Ioan Petru Culianu este conştient că descrierea religiei ca un joc al minţii îi poate şoca pe unii. Atrage însă atenţia asupra faptului că „din perspectivă sistemică, nu există contradicţie între religie şi ştiinţă (care sunt, în egală măsură, jocuri ale minţii) şi, mai mult chiar, n-ar trebui să existe nici între religii vreo contradicţie, deoarece, acolo unde dispunem de date suficient de complexe, se poate demonstra că religiile corespund înre ele nu numai ca mod de operare (care este modul de operare al minţii omeneşti), ci şi în privinţa teritoriilor pe care le explorează. Şi chiar atunci când religiile nu se suprapun, ele pot fi totuşi considerate ca dezvoltarea morfodinamică a unor anumite reguli fundamentale, perfect inteligibile şi uneori chiar raţionale.”
luni, 30 martie 2009
Altfel, despre Nichita Stănescu
„ask the circle to forgive you”
Cere-ţi cercului iertare şi apoi inventează-l pe El, aşa cum vrei.
Nu-ţi fie teamă că greşeşti! Nu se supără niciodată. Din înălţimile sale zâmbeşte, mereu, îngăduitor.
Dar pentru că „nicio pasăre nu va şti niciodată mai mult despre lume decât atunci când a spart coaja oului”, poţi începe cu începutul: alfabetul. „O-I, OI. Deodată afli că vorbeşti. Brusc, vorbirea din cântec devine cu totul şi cu totul altceva.”
Nu te opri! Chiar dacă El va fi întotdeauna mult înainte. Se va juca mereu cu sunetele pentru a le scoate din disperarea care le cuprinde atunci când nu-şi găsesc locul în cuvinte... Aşa a inventat necuvintele: „În poezie putem vorbi de necuvinte; cuvântul are funcţia unei roţi, simplu vehicul care nu transportă deasupra semantica sa proprie, ci, sintactic vorbind, provoacă o semantică identificabilă numai la modul sintactic.”
„noi nu vrem să fim geniali,
noi vrem să fim trimbulinzi.”
Nu, nu te-ai pierdut! Zâmbeşte!
Lasă-l să se joace asemeni îngerilor coborâţi din iconostase. Va căuta noi sensuri pentru cuvintele tale construind noi mitologii ale limbajului. El va deschide lumea aşa cum ai învăţat că se deschide o carte. Tu vei încerca să înţelegi, iar în timpul acesta, El se va lăsa vorbit de cuvânt. Şi va scrie cu necuvântul. Pentru că „poezia foloseşte cuvintele din disperare”, ea fiind „o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit”.
Ai înţeles? te va întreba atunci, privindu-te cu ochi de frunze?... sau de cer?...
Nu-ţi va lăsa prea mult timp de gândire. De ce să risipim Timpul când „timp nu are decât Timpul”? Aşa că se va grăbi să te lămurească: „Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul el însuşi ar trebui să fie frunză ca să elucideze frunzele... Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui să mori puţin ca om şi să învii puţin ca plantă, iar planta să moară întrucâtva şi să devină într-o parte a ei om.”
Şi îţi va aşeza în palme un autoportret. Iar până tu îl vei studia, îşi va cerceta mâinile pentru că „mi s-a părut absurd de curios, nu atât că am cinci degete, ci pentru că puteam să le spun ele iar nu eu. S-a clădit în mine un fel de obsesie, poate e pretenţios spus obsesie, dorinţa de a contempla, de a vedea ceea ce este, din afară, dorinţa de a mă vedea pe mine din oglindă, fiind eu însumi oglinda.”
Vei înţelege că mâna i se făcuse ramură cu frunze: „El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete./ Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi./ El a întins spre mine o ramură ca un braţ./ Eu am întins spre el braţul ca o ramură.”
Te-ai întristat? Nu-i nimic... Poţi plânge, dacă vrei... „A plânge nu înseamnă a avea ochi, ci a plânge nu înseamnă decât a fi. (...) Tristeţea naşte. Forma ei e destul de sărată.”
Vezi? Îngerul Nini a trecut pe aici... Şi ne-a vorbit...
Dacă – ocupat să-ţi ştergi lacrimile – nu l-ai văzut, caută „Caleaşca pentru fluturi”. Cum, nu ştii încotro? „Ia-te după dâra de sânge”... Sau după dâra aceea de suflet înaripat, poţi să te iei. Pentru că „un poet e singurul copil pe care nu şi-l doreşte să şi-l nască o mamă şi nici măcar acea mamă care din suferinţă ar vrea să-şi blesteme zilele.”
Şi, totuşi... Ce fericire că buna lui mamă ni l-a născut!
*
Toate citatele aparţin scriitorului Nichita Stănescu.
vineri, 27 martie 2009
Autoportret într-o oglindă spartă
de Octavian Paler
Mi s-a făcut dor de Octavian Paler.
Aşa că am deschis „autoportretul...” celui care s-a mutat într-o stea, după cum ar spune Van Gogh. Neapărat în una care străluceşte pe cerul adânc şi fascinant al Lisei...
În roman, autorul îşi pune problema trecutului, încercând să înţeleagă ce lasă în urmă: o biografie sau un destin.
Am colindat şi eu cu Cioanta şi cu Mali pe Calea Secii ( „calea regală a copilăriei mele”), printre arinii de pe marginea pârâului care însoţeşte drumul forestier şi mai sus, printre fagii care lasă rareori lumina să pătrundă şi să usuce pământul.
Apoi am lăsat Christul de tablă ruginită din capătul satului şi am luat drumul Bucureştiului, în aceeaşi maşină care îl ducea pe „unchiul George” spre capitală.
„Pentru mine, seara aceea a fost cea care a pus capăt copilăriei mele şi prima trăită în secolul XX. Dimineaţa, fusesem, încă, în secolul al XVII-lea. Străbătusem într-o jumătate de zi, fără să ştiu, trei secole.” Octavian Paler trecuse, aşadar, Rubiconul...
Am retrăit, alături de autor, anii de la „Spiru Haret” şi de la „Negru Vodă”, cei petrecuţi dincolo de Bariera Bachus şi în strada Tufelor... Au urmat primul salariu, prima carte publicată, toate redate dintr-o evidentă nevoie de confesiune a autorului. De altfel şi aici, ca şi în „Mitologii subiective” ori în „Apărarea lui Galilei”, Octavian Paler se confesează. Vorbeşte despre el însuşi. Grecii antici sunt simple pseudonime, la fel şi Galilei: „Fiind un introvertit, nu am cum să scap de eu. Nu pot să scriu dacă nu mă descriu.”
În „Autoportret într-o oglindă spartă”, Paler rememorează lucrurile care îl definesc. Şi, după propria-i reţetă, introduce în scrierile sale acea picătură de sânge care salvează opera de la moarte.
Privindu-se în oglinda spartă a amintirilor, se întreabă: „Cum să explic ce a rămas din mine după atâţia ani de la plecarea din Lisa? Am devenit, oare, altul? Un petic de iarbă, un nor sau o trâmbă de praf mă fac uneori să mă îndoiesc. Atunci, mi se pare că există în mine două straturi de timp. Şi nu mai ştiu dacă melancolia care le învăluie e un rest din ceea ce am fost. Sau, dimpotrivă, o parte din ceea ce n-am reuşit să devin.”
După ce am citit şi ultima filă din această carte am deschis „Poeme” de acelaşi autor:
„Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decât moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborât să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vântul care nu ne cruţă,
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...”
(fragment din „Cei care-am fost la Troia” – de Octavian Paler)
*
Blogul „Aproape tăceri” l-am rezervat cărţilor: aici vorbesc prietenele mele, cărţile, iar eu intervin foarte puţin... aproape tac.
Totuşi, voi face o excepţie, acum.
Mă simt datoare să motivez reîntoarcerea mea, periodică, la Octavian Paler.
Consider că există un blestem al cuvintelor.
Legenda Turnului Babel din Tora spune că pedeapsa nu a constat doar în distrugerea Turnului. De atunci, omul nu mai este în acord ontologic cu lumea. Gândul şi cuvântul, simţirea şi comunicarea nu se mai întrepătrund. Rămâne, mereu, un „ceva” inexprimabil...
În plus, în fiecare primăvară mă răscolesc energiile care scurmă, din interior, acest pământ. Trăiesc un fel de anamneză. Ca şi cum, bunicul se trezeşte în mine grăbit să-şi ia sapa în spinare. Să nu rămână pământul nelucrat. Şi pământul clocoteşte ca un cazan. Îi crapă coaja de sub care iese viaţa. Atunci, eu simt că toată lumea aceasta mă apasă... ca un „ceva” nedesluşit...
Cărţile lui Octavian Paler mă ajută, deseori, să-mi desluşesc „ceva”-urile...
Mi s-a făcut dor de Octavian Paler.
Aşa că am deschis „autoportretul...” celui care s-a mutat într-o stea, după cum ar spune Van Gogh. Neapărat în una care străluceşte pe cerul adânc şi fascinant al Lisei...
În roman, autorul îşi pune problema trecutului, încercând să înţeleagă ce lasă în urmă: o biografie sau un destin.
Am colindat şi eu cu Cioanta şi cu Mali pe Calea Secii ( „calea regală a copilăriei mele”), printre arinii de pe marginea pârâului care însoţeşte drumul forestier şi mai sus, printre fagii care lasă rareori lumina să pătrundă şi să usuce pământul.
Apoi am lăsat Christul de tablă ruginită din capătul satului şi am luat drumul Bucureştiului, în aceeaşi maşină care îl ducea pe „unchiul George” spre capitală.
„Pentru mine, seara aceea a fost cea care a pus capăt copilăriei mele şi prima trăită în secolul XX. Dimineaţa, fusesem, încă, în secolul al XVII-lea. Străbătusem într-o jumătate de zi, fără să ştiu, trei secole.” Octavian Paler trecuse, aşadar, Rubiconul...
Am retrăit, alături de autor, anii de la „Spiru Haret” şi de la „Negru Vodă”, cei petrecuţi dincolo de Bariera Bachus şi în strada Tufelor... Au urmat primul salariu, prima carte publicată, toate redate dintr-o evidentă nevoie de confesiune a autorului. De altfel şi aici, ca şi în „Mitologii subiective” ori în „Apărarea lui Galilei”, Octavian Paler se confesează. Vorbeşte despre el însuşi. Grecii antici sunt simple pseudonime, la fel şi Galilei: „Fiind un introvertit, nu am cum să scap de eu. Nu pot să scriu dacă nu mă descriu.”
În „Autoportret într-o oglindă spartă”, Paler rememorează lucrurile care îl definesc. Şi, după propria-i reţetă, introduce în scrierile sale acea picătură de sânge care salvează opera de la moarte.
Privindu-se în oglinda spartă a amintirilor, se întreabă: „Cum să explic ce a rămas din mine după atâţia ani de la plecarea din Lisa? Am devenit, oare, altul? Un petic de iarbă, un nor sau o trâmbă de praf mă fac uneori să mă îndoiesc. Atunci, mi se pare că există în mine două straturi de timp. Şi nu mai ştiu dacă melancolia care le învăluie e un rest din ceea ce am fost. Sau, dimpotrivă, o parte din ceea ce n-am reuşit să devin.”
După ce am citit şi ultima filă din această carte am deschis „Poeme” de acelaşi autor:
„Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decât moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborât să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vântul care nu ne cruţă,
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...”
(fragment din „Cei care-am fost la Troia” – de Octavian Paler)
*
Blogul „Aproape tăceri” l-am rezervat cărţilor: aici vorbesc prietenele mele, cărţile, iar eu intervin foarte puţin... aproape tac.
Totuşi, voi face o excepţie, acum.
Mă simt datoare să motivez reîntoarcerea mea, periodică, la Octavian Paler.
Consider că există un blestem al cuvintelor.
Legenda Turnului Babel din Tora spune că pedeapsa nu a constat doar în distrugerea Turnului. De atunci, omul nu mai este în acord ontologic cu lumea. Gândul şi cuvântul, simţirea şi comunicarea nu se mai întrepătrund. Rămâne, mereu, un „ceva” inexprimabil...
În plus, în fiecare primăvară mă răscolesc energiile care scurmă, din interior, acest pământ. Trăiesc un fel de anamneză. Ca şi cum, bunicul se trezeşte în mine grăbit să-şi ia sapa în spinare. Să nu rămână pământul nelucrat. Şi pământul clocoteşte ca un cazan. Îi crapă coaja de sub care iese viaţa. Atunci, eu simt că toată lumea aceasta mă apasă... ca un „ceva” nedesluşit...
Cărţile lui Octavian Paler mă ajută, deseori, să-mi desluşesc „ceva”-urile...
miercuri, 18 martie 2009
Mircea Eliade. Prizonierul istoriei
de Florin Ţurcanu
Cartea istoricului român Florin Ţurcanu a apărut mai întâi în Franţa (Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire) şi constituie, în fapt, teza de doctorat a acestuia, susţinută la Universitatea din Bucureşti.
Am făcut cunoştinţă cu această carte şi, mai ales, cu marele gânditor român a cărui viaţă este prezentată în ea - Mircea Eliade – pe „Tăceri...”, cu ocazia sărbătoririi zilei de naştere a acestuia. Am prezentat atunci câteva aspecte inedite ale vieţii lui Mircea Eliade, din perioada în care acesta lua contact cu misterele lumii, având o serie de experienţe estetice de care îşi va aminti mai târziu şi pe care le va folosi, ca teme şi simboluri, în scrierile sale (întâlnirea cu şopârla albastră, descoperirea „camerei secrete”).
Adultul de mai târziu va fi mereu atras de timpul primordial („illud tempus”), retrăindu-şi copilăria şi adolescenţa prin scrierile sale. Pentru Mircea Eliade copiii sunt fiinţe inocente cărora le este accesibilă o lume doar a lor, dincolo de realitatea adulţilor. Copiii din piesa „Coloana Infinitului” fug în această lume a lor căţărându-se pe monumentul ridicat de Brâncuşi. Eliade era convins că misterul lumii ne este revelat în copilărie. Doar că, maturul de mai târziu uită acest mister, ucigându-l şi alungând sacrul din cosmos şi din existenţa umană.
La Facultatea de Litere şi Filozofie din cadrul Universităţii din Bucureşti îl are profesor pe Nae Ionescu, al cărui discipol va deveni şi care, prin metodele sale inedite de predare avea să-l determine să-şi pună o serie de întrebări referitoare la religie. Între aceste întrebări, una îl va obseda şi îl va determina să se apropie tot mai mult de istoria religiilor: este religia mai degrabă o problemă de experienţă individuală decât una de credinţă sau de dogmă?
Au urmat căutările. Dincolo de disputele şi de barierele ce divizau mediul intelectual românesc. Ia fiinţă o nouă „generaţie” care se constituie, în principal, în jurul său, după publicarea lucrării „Itinerariu spiritual”. „Generaţia” îşi propusese o identificare cu ceea ce membrii ei numeau „o nouă spiritualitate”. Despre această „generaţie”, Constantin Noica (deşi mai mic, făcea parte din grup) avea să afirme: „Pornim noi, cei de mâine! N-avem loc pe drum? Îl depăşim!”
Căutările „generaţiei” – care trăia sub semnul eclectismului intelectual – avea să apropie membrii acesteia tot mai mult de maestrul lor, profesorul de logică Nae Ionescu. Acesta, prin unele afirmaţii făcute la adresa bisericii, avea să intre în dizgraţia patriarhului Miron Cristea care va pune să fie pictat portretul său sub trăsăturile lui Lucifer într-una din frescele Catedralei Patriarhale din Bucureşti.
Pentru Mircea Eliade tăria se măsura prin raporturile dintre om şi el însuşi iar nu în cele dintre om şi lume. În schimb, lumea era o încărcătură existenţială de simboluri şi imagini care trebuiau descifrate şi folosite în procesul de înţelegere a ei.
Parcursul marelui filozof şi istoric al religiilor e imposibil de redat în dimensiunea unui articol.
Voi aminti, totuşi, fragmente din acest parcurs:
- experienţa Indiei, unde va dobândi convingerea că „orice revoluţie este spirituală” şi unde reuşeşte să se apropie „de faptul religios altfel decât prin cărţi”;
- revenirea în Bucureşti şi constituirea grupului „Criterion”, care s-a dorit a fi o asociaţie de filozofie, arte şi litere: „Nu suntem nici comunişti, nici fascişti, ci intelectuali care prin confruntare de idei, prin expunere în contradictoriu, căutăm să ne lămurim” (P. Comarnescu – „Jurnal”, 1931 – 1937);
- prietenia cu Mihail Sebastian;
- recunoaşterea ca scriitor de literatură („Maitreyi” – un roman al amintirii), premii, doctoratul în litere (magna cum laude);
- articolul din „Credinţa” scris „contra dreptei şi contra stângii”, întrebându-se (sub pseudonimul Ion Plăeşu), ce căutăm noi, românii, la stânga sau la dreapta politicii întrucât „este aceeaşi barbarie în amândouă părţile”; dar şi continuarea conflictului cu vechea generaţie reprezentată, mai ales, de Nicolae Iorga pe care continuă să-l atace în unele articole;
- şi, totuşi, virajul către naţionalismul politic şi experienţa „Gărzii de Fier”. Nae Ionescu avea să fie acuzat mai târziu, de Eugen Ionescu (într-o scrisoare adresată lui Tudor Vianu în 3 februarie 1939) de a fi făcut din „generaţie”, o generaţie de fascişti: „dacă nu era Nae Ionescu am fi avut astăzi o generaţie de conducători valoroasă, între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui, toţi sunt fascişti.”;
- îşi începe, apoi, experienţa internaţională şi, la scurt timp, vine şi recunoaşterea sa drept deschizător de drumuri în domeniul istoriei religiilor, abordând-o dintr-o nouă viziune, depăşind domeniul filozofiei religiilor care se studia în facultăţi. În 1963, printr-o decizie a Curţii Supreme a S.U.A., se distinge pentru prima oară între învăţământul despre religie şi învăţământul religios confesional, permiţându-se în mod oficial practicarea celui dintâi în înstituţii de educaţie publică. Mircea Eliade, profesor la Divinity School din Chicago, (actual, catedra îi poartă numele) deschisese o nouă lume care nu se limita la Occident sau la umanitatea modernă. Ca disciplină, „Istoria Religiilor” se confundă, în S.U.A., cu numele său.
A scris 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice care au fost traduse în 18 limbi, 1200 de articole şi recenzii precum şi jurnalele intime şi manuscrisele inedite.
Contestat de unii (mai ales în ultimul timp) şi apreciat de covârşitoarea majoritate, Mircea Eliade rămâne un reper internaţional. Iar noi avem datoria să-l cunoaştem. Şi să ne mândrim cu apartenenţa sa la acest popor acceptându-i, alături de orbitoarea lumină, şi umbrele inerente oricărei existenţe.
De altfel, cel mai îndreptăţit să vorbească despre Mircea Eliade este Mircea Eliade însuşi: „Rareori polaritatea se verifică mai senzaţional ca în viaţa mea: asceză şi orgie, persoană şi setea de colectiv, creaţie şi degradare în erudiţie. Multilateralitatea este când un efort către universal, când o cădere în fragment.” (Mircea Eliade – „Jurnal”)
Cartea istoricului român Florin Ţurcanu a apărut mai întâi în Franţa (Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire) şi constituie, în fapt, teza de doctorat a acestuia, susţinută la Universitatea din Bucureşti.
Am făcut cunoştinţă cu această carte şi, mai ales, cu marele gânditor român a cărui viaţă este prezentată în ea - Mircea Eliade – pe „Tăceri...”, cu ocazia sărbătoririi zilei de naştere a acestuia. Am prezentat atunci câteva aspecte inedite ale vieţii lui Mircea Eliade, din perioada în care acesta lua contact cu misterele lumii, având o serie de experienţe estetice de care îşi va aminti mai târziu şi pe care le va folosi, ca teme şi simboluri, în scrierile sale (întâlnirea cu şopârla albastră, descoperirea „camerei secrete”).
Adultul de mai târziu va fi mereu atras de timpul primordial („illud tempus”), retrăindu-şi copilăria şi adolescenţa prin scrierile sale. Pentru Mircea Eliade copiii sunt fiinţe inocente cărora le este accesibilă o lume doar a lor, dincolo de realitatea adulţilor. Copiii din piesa „Coloana Infinitului” fug în această lume a lor căţărându-se pe monumentul ridicat de Brâncuşi. Eliade era convins că misterul lumii ne este revelat în copilărie. Doar că, maturul de mai târziu uită acest mister, ucigându-l şi alungând sacrul din cosmos şi din existenţa umană.
La Facultatea de Litere şi Filozofie din cadrul Universităţii din Bucureşti îl are profesor pe Nae Ionescu, al cărui discipol va deveni şi care, prin metodele sale inedite de predare avea să-l determine să-şi pună o serie de întrebări referitoare la religie. Între aceste întrebări, una îl va obseda şi îl va determina să se apropie tot mai mult de istoria religiilor: este religia mai degrabă o problemă de experienţă individuală decât una de credinţă sau de dogmă?
Au urmat căutările. Dincolo de disputele şi de barierele ce divizau mediul intelectual românesc. Ia fiinţă o nouă „generaţie” care se constituie, în principal, în jurul său, după publicarea lucrării „Itinerariu spiritual”. „Generaţia” îşi propusese o identificare cu ceea ce membrii ei numeau „o nouă spiritualitate”. Despre această „generaţie”, Constantin Noica (deşi mai mic, făcea parte din grup) avea să afirme: „Pornim noi, cei de mâine! N-avem loc pe drum? Îl depăşim!”
Căutările „generaţiei” – care trăia sub semnul eclectismului intelectual – avea să apropie membrii acesteia tot mai mult de maestrul lor, profesorul de logică Nae Ionescu. Acesta, prin unele afirmaţii făcute la adresa bisericii, avea să intre în dizgraţia patriarhului Miron Cristea care va pune să fie pictat portretul său sub trăsăturile lui Lucifer într-una din frescele Catedralei Patriarhale din Bucureşti.
Pentru Mircea Eliade tăria se măsura prin raporturile dintre om şi el însuşi iar nu în cele dintre om şi lume. În schimb, lumea era o încărcătură existenţială de simboluri şi imagini care trebuiau descifrate şi folosite în procesul de înţelegere a ei.
Parcursul marelui filozof şi istoric al religiilor e imposibil de redat în dimensiunea unui articol.
Voi aminti, totuşi, fragmente din acest parcurs:
- experienţa Indiei, unde va dobândi convingerea că „orice revoluţie este spirituală” şi unde reuşeşte să se apropie „de faptul religios altfel decât prin cărţi”;
- revenirea în Bucureşti şi constituirea grupului „Criterion”, care s-a dorit a fi o asociaţie de filozofie, arte şi litere: „Nu suntem nici comunişti, nici fascişti, ci intelectuali care prin confruntare de idei, prin expunere în contradictoriu, căutăm să ne lămurim” (P. Comarnescu – „Jurnal”, 1931 – 1937);
- prietenia cu Mihail Sebastian;
- recunoaşterea ca scriitor de literatură („Maitreyi” – un roman al amintirii), premii, doctoratul în litere (magna cum laude);
- articolul din „Credinţa” scris „contra dreptei şi contra stângii”, întrebându-se (sub pseudonimul Ion Plăeşu), ce căutăm noi, românii, la stânga sau la dreapta politicii întrucât „este aceeaşi barbarie în amândouă părţile”; dar şi continuarea conflictului cu vechea generaţie reprezentată, mai ales, de Nicolae Iorga pe care continuă să-l atace în unele articole;
- şi, totuşi, virajul către naţionalismul politic şi experienţa „Gărzii de Fier”. Nae Ionescu avea să fie acuzat mai târziu, de Eugen Ionescu (într-o scrisoare adresată lui Tudor Vianu în 3 februarie 1939) de a fi făcut din „generaţie”, o generaţie de fascişti: „dacă nu era Nae Ionescu am fi avut astăzi o generaţie de conducători valoroasă, între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui, toţi sunt fascişti.”;
- îşi începe, apoi, experienţa internaţională şi, la scurt timp, vine şi recunoaşterea sa drept deschizător de drumuri în domeniul istoriei religiilor, abordând-o dintr-o nouă viziune, depăşind domeniul filozofiei religiilor care se studia în facultăţi. În 1963, printr-o decizie a Curţii Supreme a S.U.A., se distinge pentru prima oară între învăţământul despre religie şi învăţământul religios confesional, permiţându-se în mod oficial practicarea celui dintâi în înstituţii de educaţie publică. Mircea Eliade, profesor la Divinity School din Chicago, (actual, catedra îi poartă numele) deschisese o nouă lume care nu se limita la Occident sau la umanitatea modernă. Ca disciplină, „Istoria Religiilor” se confundă, în S.U.A., cu numele său.
A scris 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice care au fost traduse în 18 limbi, 1200 de articole şi recenzii precum şi jurnalele intime şi manuscrisele inedite.
Contestat de unii (mai ales în ultimul timp) şi apreciat de covârşitoarea majoritate, Mircea Eliade rămâne un reper internaţional. Iar noi avem datoria să-l cunoaştem. Şi să ne mândrim cu apartenenţa sa la acest popor acceptându-i, alături de orbitoarea lumină, şi umbrele inerente oricărei existenţe.
De altfel, cel mai îndreptăţit să vorbească despre Mircea Eliade este Mircea Eliade însuşi: „Rareori polaritatea se verifică mai senzaţional ca în viaţa mea: asceză şi orgie, persoană şi setea de colectiv, creaţie şi degradare în erudiţie. Multilateralitatea este când un efort către universal, când o cădere în fragment.” (Mircea Eliade – „Jurnal”)
marți, 3 martie 2009
Lecţia de istorie
două cărţi - un singur autor
motto: „nu-i oare istoria lumii cel mai pasionant dintre romane?” (Neagu Djuvara)
Cele două cărţi a căror scurtă prezentare voi încerca să o fac mai jos se deosebesc de cele pe care le-am aşezat pe aceste pagini, până acum. Totuşi, pentru că autorul lor, cunoscutul om politic şi istoric, profesorul Neagu Djuvara aşază Istoria – în cadrul „evantaiului cunoştinţelor” – mult mai aproape de artă, decât de ştiinţele exacte, precum şi pentru că istoria a fost una dintre materiile îndrăgite de mine în şcoală, am hotărât să citesc cele două cărţi, care îmi atrăseseră atenţia pe raftul librăriei „Diverta”.
Prima, „Există istorie adevărată?”, avea să-mi reamintească noţiuni pe care, mărturisesc, începusem să le cam uit. Am hotărât să o citesc mai întâi, pentru a-mi facilita înţelegerea celei de-a doua, prin fixarea unor noţiuni.
În cea de-a doua, „Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane”, am făcut cunoştinţă cu epoca noastră, din perspectiva extrem de avizată a autorului.
Există oare istorie adevărată?
de Neagu Djuvara
Pornind de la teza filozofului, sociologului şi politologului Raymond Aron, anume „Eseu despre limitele obiectivităţii istorice”, autorul aprofundează şi dezvoltă conceptul de „relativism” în munca istoricului, demonstrând că „relativitatea fundamentală a sintezei rezultate din munca sa nu ţine atât de observator şi de mediul său, cât de însuşi obiectul studiului său.”
Eruditul autor ne reaminteşte mai întâi termeni pe care curgerea timpului ne-a făcut să-i îngrămădim în vreun colţ de uitare, din vremea în care răspundeam „prezent” la strigarea catalogului în cadrul orelor de istorie.
Abordând istoria ca fiind „încercarea de a relata şi de a înţelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezentă”, profesorul Neagu Djuvara ne vorbeşte despre faptul istoric (acele trăiri care ne sunt necesare pentru înţelegerea cât mai exactă a unei părţi din trecutul uman, acea „verigă necesară pentru ca un lanţ de întâmplări să formeze o povestire inteligibilă”) şi despre cunoaşterea istorică (natura acestei cunoaşteri plasându-se între comprehensiune şi explicaţie). Este prezentat apoi termenul de „cauză în istorie” şi este evidenţiat modul cum poate fi circumscrisă noţiunea de „adevăr în istorie”. În acest capitol, o importanţă aparte este dată temenului de „obiectiv”, autorul menţionând că istoricul nu poate fi obiectiv (aceasta implicând o existenţă în afara conştiinţei omeneşti şi independent de ea) ci, deşi subiectiv, acesta trebuie să fie însă imparţial, nepărtinitor. Este prezentată şi legătura dintre naraţiune şi narator şi, din această perspectivă, limitele obiectivităţii istorice.
Autorul se întreabă în ce măsură scrisul istoricului este atins de „relativitatea generală a istoriei”, în ce măsură scrierea istoricului are şanse de a rămâne valabilă o perioadă mai mare de timp. Şi conchide că, în istoria contemporană, istoricul nu are perspectiva necesară pentru a cunoaşte urmările faptelor istorice, ca atare acesta nu va putea scrie o lucrare definitivă, de durată. Acelaşi lucru (imposibilitatea unei scrieri exhaustive, definitive) se întâmplă şi în cazul în care istoricul se referă la perioada antică şi a civilizaţiilor îndepărtate. Dar în acest din urmă caz, timpul îndelungat scurs de la faptele istorice şi până în prezent face ca lucrarea istoricului să rişte a fi invalidată (prin descoperiri arheologice, descifrări de noi alfabete). Însă, cu privire la istoria lumii noastre moderne şi medievale, istoricul are şanse de a scrie o lucrare de amplă respiraţie, trăirile relatate în sinteza autorului nefiind nici prea îndepărtate în timp dar nici prea prezente, astfel că faptele istorice nu s-au estompat dar au avut suficient timp la dispoziţie pentru ca să-şi desfăşoare aproape toate urmările.
Profesorul Neagu Djuvara demonstrează astfel că materia Istoriei e în continuă mişcare, prezentul creează mereu trecut şi tocmai de aceea vorbim de un „relativism” istoric.
Din această perspectivă, cu atât mai importantă şi mai interesantă mi s-a părut prezentarea, de către acelaşi autor, a unei „bucăţi” de istorie contemporană pe care a intitulat-o „războiul de şaptezeci şi şapte de ani”. Vorbesc, deci, de cea de-a doua carte pe care v-o propun azi.
Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane 1914-1991
de Neagu Djuvara
Considerând „războiul de şaptezeci şi şapte de ani” o sintagmă ce are şanse reale de a se impune istoricilor din veacurile viitoare, autorul plasează desfăşurarea acestui război între 1914 (anul izbucnirii Primului Război Mondial) şi 1991, anul prăbuşirii Uniunii Sovietice.
Face mai întâi o incursiune în istoria universală, menţionând fazele dezvoltării şi decăderii fiecărei civilizaţii şi argumentează afirmaţia potrivit căreia Civilizaţia Occidentală a intrat, de cinci sute de ani, în faza luptei pentru hegemonie. Apoi prezintă desfăşurarea „războiului de şatezeci şi şapte de ani” începând cu campaniile militare din Primul Război mondial, continuând cu Revoluţia Rusă şi tratatele de pace.
Autorul se opreşte apoi la perioada interbelică evidenţiind aspectele crizei din America anilor 1929 cu importante repercusiuni în Europa unde se resimte şi mai acut facilitând venirea la putere a partidelor şi organizaţiilor politice de extremă dreaptă. Această expansiune a extremismului s-a datorat atât situaţiei economice generată de criză şi imposibilităţii regimurilor parlamentare de a stăpâni situaţia economică şi de a înlătura corupţia, cât şi temerii de bolşevismul din Rusia.
Profesorul Neagu Djuvara ne prezintă apoi evenimentele care se constituie în Al Doilea Război Mondial făcând o schiţă sumară a campaniilor de pe toate fronturile (pe uscat, pe mare, în aer) până la capitularea Japoniei în urma lansării, de către americani, a celor două bombe atomice la Hiroshima şi Nagasaki în 6 şi în 9 august 1945.
Autorul se opreşte apoi asupra Noii Ordini Mondiale ce începe să se nască odată cu semnarea, la 14 august 1941, de către Churchill şi Roosevelt a ceea ce s-a numit „Carta Atlanticului” şi parcurge, succint, evenimentele care au contribuit la hegemonia americană astfel încât în prezent nici un conflict iscat undeva pe această planetă nu-şi mai găseşte rezolvarea (bună sau rea) înainte de intervenţia americană (Iugoslavia, Kuweit, Afganistan, Irak).
Doar că vremea „împărăţiei” Statelor Unite este văzută de autor ca fiind de scurtă durată. Ea va lăsa locul unei perioade de dezordine generală şi de tulburări haotice.
Şi Neagu Djuvara sfârşeşte prin a aduce o serie de argumente în favoarea acestei teze, întrebându-se dacă nu ar trebui să-i dăm dreptate filozofului religios rus Nikolai Berdiaev cu privire la zorii unui nou ev mediu.
Istoria se repetă...
motto: „nu-i oare istoria lumii cel mai pasionant dintre romane?” (Neagu Djuvara)
Cele două cărţi a căror scurtă prezentare voi încerca să o fac mai jos se deosebesc de cele pe care le-am aşezat pe aceste pagini, până acum. Totuşi, pentru că autorul lor, cunoscutul om politic şi istoric, profesorul Neagu Djuvara aşază Istoria – în cadrul „evantaiului cunoştinţelor” – mult mai aproape de artă, decât de ştiinţele exacte, precum şi pentru că istoria a fost una dintre materiile îndrăgite de mine în şcoală, am hotărât să citesc cele două cărţi, care îmi atrăseseră atenţia pe raftul librăriei „Diverta”.
Prima, „Există istorie adevărată?”, avea să-mi reamintească noţiuni pe care, mărturisesc, începusem să le cam uit. Am hotărât să o citesc mai întâi, pentru a-mi facilita înţelegerea celei de-a doua, prin fixarea unor noţiuni.
În cea de-a doua, „Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane”, am făcut cunoştinţă cu epoca noastră, din perspectiva extrem de avizată a autorului.
Există oare istorie adevărată?
de Neagu Djuvara
Pornind de la teza filozofului, sociologului şi politologului Raymond Aron, anume „Eseu despre limitele obiectivităţii istorice”, autorul aprofundează şi dezvoltă conceptul de „relativism” în munca istoricului, demonstrând că „relativitatea fundamentală a sintezei rezultate din munca sa nu ţine atât de observator şi de mediul său, cât de însuşi obiectul studiului său.”
Eruditul autor ne reaminteşte mai întâi termeni pe care curgerea timpului ne-a făcut să-i îngrămădim în vreun colţ de uitare, din vremea în care răspundeam „prezent” la strigarea catalogului în cadrul orelor de istorie.
Abordând istoria ca fiind „încercarea de a relata şi de a înţelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezentă”, profesorul Neagu Djuvara ne vorbeşte despre faptul istoric (acele trăiri care ne sunt necesare pentru înţelegerea cât mai exactă a unei părţi din trecutul uman, acea „verigă necesară pentru ca un lanţ de întâmplări să formeze o povestire inteligibilă”) şi despre cunoaşterea istorică (natura acestei cunoaşteri plasându-se între comprehensiune şi explicaţie). Este prezentat apoi termenul de „cauză în istorie” şi este evidenţiat modul cum poate fi circumscrisă noţiunea de „adevăr în istorie”. În acest capitol, o importanţă aparte este dată temenului de „obiectiv”, autorul menţionând că istoricul nu poate fi obiectiv (aceasta implicând o existenţă în afara conştiinţei omeneşti şi independent de ea) ci, deşi subiectiv, acesta trebuie să fie însă imparţial, nepărtinitor. Este prezentată şi legătura dintre naraţiune şi narator şi, din această perspectivă, limitele obiectivităţii istorice.
Autorul se întreabă în ce măsură scrisul istoricului este atins de „relativitatea generală a istoriei”, în ce măsură scrierea istoricului are şanse de a rămâne valabilă o perioadă mai mare de timp. Şi conchide că, în istoria contemporană, istoricul nu are perspectiva necesară pentru a cunoaşte urmările faptelor istorice, ca atare acesta nu va putea scrie o lucrare definitivă, de durată. Acelaşi lucru (imposibilitatea unei scrieri exhaustive, definitive) se întâmplă şi în cazul în care istoricul se referă la perioada antică şi a civilizaţiilor îndepărtate. Dar în acest din urmă caz, timpul îndelungat scurs de la faptele istorice şi până în prezent face ca lucrarea istoricului să rişte a fi invalidată (prin descoperiri arheologice, descifrări de noi alfabete). Însă, cu privire la istoria lumii noastre moderne şi medievale, istoricul are şanse de a scrie o lucrare de amplă respiraţie, trăirile relatate în sinteza autorului nefiind nici prea îndepărtate în timp dar nici prea prezente, astfel că faptele istorice nu s-au estompat dar au avut suficient timp la dispoziţie pentru ca să-şi desfăşoare aproape toate urmările.
Profesorul Neagu Djuvara demonstrează astfel că materia Istoriei e în continuă mişcare, prezentul creează mereu trecut şi tocmai de aceea vorbim de un „relativism” istoric.
Din această perspectivă, cu atât mai importantă şi mai interesantă mi s-a părut prezentarea, de către acelaşi autor, a unei „bucăţi” de istorie contemporană pe care a intitulat-o „războiul de şaptezeci şi şapte de ani”. Vorbesc, deci, de cea de-a doua carte pe care v-o propun azi.
Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane 1914-1991
de Neagu Djuvara
Considerând „războiul de şaptezeci şi şapte de ani” o sintagmă ce are şanse reale de a se impune istoricilor din veacurile viitoare, autorul plasează desfăşurarea acestui război între 1914 (anul izbucnirii Primului Război Mondial) şi 1991, anul prăbuşirii Uniunii Sovietice.
Face mai întâi o incursiune în istoria universală, menţionând fazele dezvoltării şi decăderii fiecărei civilizaţii şi argumentează afirmaţia potrivit căreia Civilizaţia Occidentală a intrat, de cinci sute de ani, în faza luptei pentru hegemonie. Apoi prezintă desfăşurarea „războiului de şatezeci şi şapte de ani” începând cu campaniile militare din Primul Război mondial, continuând cu Revoluţia Rusă şi tratatele de pace.
Autorul se opreşte apoi la perioada interbelică evidenţiind aspectele crizei din America anilor 1929 cu importante repercusiuni în Europa unde se resimte şi mai acut facilitând venirea la putere a partidelor şi organizaţiilor politice de extremă dreaptă. Această expansiune a extremismului s-a datorat atât situaţiei economice generată de criză şi imposibilităţii regimurilor parlamentare de a stăpâni situaţia economică şi de a înlătura corupţia, cât şi temerii de bolşevismul din Rusia.
Profesorul Neagu Djuvara ne prezintă apoi evenimentele care se constituie în Al Doilea Război Mondial făcând o schiţă sumară a campaniilor de pe toate fronturile (pe uscat, pe mare, în aer) până la capitularea Japoniei în urma lansării, de către americani, a celor două bombe atomice la Hiroshima şi Nagasaki în 6 şi în 9 august 1945.
Autorul se opreşte apoi asupra Noii Ordini Mondiale ce începe să se nască odată cu semnarea, la 14 august 1941, de către Churchill şi Roosevelt a ceea ce s-a numit „Carta Atlanticului” şi parcurge, succint, evenimentele care au contribuit la hegemonia americană astfel încât în prezent nici un conflict iscat undeva pe această planetă nu-şi mai găseşte rezolvarea (bună sau rea) înainte de intervenţia americană (Iugoslavia, Kuweit, Afganistan, Irak).
Doar că vremea „împărăţiei” Statelor Unite este văzută de autor ca fiind de scurtă durată. Ea va lăsa locul unei perioade de dezordine generală şi de tulburări haotice.
Şi Neagu Djuvara sfârşeşte prin a aduce o serie de argumente în favoarea acestei teze, întrebându-se dacă nu ar trebui să-i dăm dreptate filozofului religios rus Nikolai Berdiaev cu privire la zorii unui nou ev mediu.
Istoria se repetă...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
